ICCJ. Decizia nr. 2612/2013. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2612/2013
Dosar nr. 9722/2/2011
Şedinţa publică din 15 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 5 decembrie 2007, reclamanta Ş.C. i-a chemat în judecată pe pârâţii I.N. şi I.A., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. x cu terenul aferent, imobil situat în Bucureşti, str. Clucerului, parter, sector 1.
La data de 17 ianuarie 2008, pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC R. SA şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin care au solicitat ca, în ipoteza admiterii acţiunii, chemaţii în garanţie să fie obligaţi la restituirea preţului actual de circulaţie al imobilului, estimat provizoriu la 875.000 lei.
La termenul de judecată din 22 ianuarie 2008 reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
La termenul de judecată din 19 februarie 2008, Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, cerere de chemare în garanţie, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de chemata în garanţie la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâţii.
În primul ciclu procesual, prin decizia nr. 6314 din 25 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a casat această decizie şi sentinţa civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 21 şi 44 din Constituţia României, dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanţelor judecătoreşti şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că ambele instanţe, fără să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, precum şi finalitatea urmărită de aceasta prin formularea într-un anumit mod a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, au analizat speţa din prisma prevederilor legii speciale de reparaţie. Cu încălcarea principiului disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, s-a considerat că în speţă este aplicabilă Legea nr. 10/2001 şi nu dreptul comun.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că, pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există legea specială de reparaţie, nr. 10/2001 şi că, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar, însă aceasta nu înseamnă că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat.
S-a mai reţinut în decizia de casare că restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una dintre persoanele juridice prevăzute la alin. 1 şi 2 din art. 21. Or, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, şi anume, la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deţinut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptăţită are deschisă, şi după intrarea în vigoare a acestei legi, calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva chiriaşilor-cumpărători, iar solicitarea ca instanţa să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acţiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Or, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că, prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerinţă în dreptul fostului proprietar. Or, a-i refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu caracter definitiv, ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În considerentele deciziei de casare Înalta Curte a menţionat că pârâţii-cumpărători conform Legii nr. 112/1995 nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziţie calea acţiunii în răspundere pentru evicţiune pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului. Prin urmare, privarea de proprietate a acestora răspunde principiului proporţionalităţii, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În speţă, nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanţa neobservând că imobilul a fost donat statului de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei făcute statului. Analizarea validităţii titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă.
În susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare de genul celei din speţă, instanţa de recurs a stabilit că instanţa de fond urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat şi aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii declanşate de cetăţeni români împotriva Statului Român. Cu referire la Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că instanţa de fond urmează să aibă în vedere că această lege nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate şi că nicio altă dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea „de facto” în patrimoniul său şi pentru care nu avea niciun titlu.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1215 din 22 iunie 2011 prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA Bucureşti şi de Administraţia Fondului Imobiliar ca unitate subordonată Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii I.N. şi I.A., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă Ş.C. conform precizărilor de la fila nr. 98 din dosar şi a obligat pe pârâţii I.N. şi I.A. să-i respecte reclamantei dreptul de proprietate şi posesia privind apartamentul nr. x compus din 5 camere, o cameră de serviciu, pivniţă, alte dependinţe, garaj şi cota-parte din terenul aferent, situat în imobilul din Bucureşti, str. Clucerului. Tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii I.N. şi I.A., de la filele 80 şi 81, completată la fila nr. 125 din dosar, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să le restituie pârâţilor I.N. şi I.A. preţul plătit efectiv până în prezent, actualizat, iar Municipiul Bucureşti să le restituie comisionul de 1% din preţ, perceput la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, actualizat, a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâţilor I.N. şi I.A. privind acordarea valorii actuale de piaţă a imobilului revendicat şi a respins cererea Ministerului Finanţelor Publice de la fila nr. 116 din dosar, privind comisionul de 1% din preţ. Tribunalul a respins cererea pârâţilor I.N. şi I.A., privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA Bucureşti, că această societate nu a avut nicio relaţie contractuală cu pârâţii I.N. şi I.A. privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Administraţia Fondului Imobiliar ca unitate subordonată Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost admisă, având drept consecinţă respingerea cererii de chemare în garanţie referitor la această pârâtă, pe cale de excepţie, tribunalul constatând că nu are patrimoniu propriu, fiind o instituţie publică de interes local cu personalitate juridică proprie aflată sub autoritatea Consiliului General, finanţată integral din alocaţiile bugetare şi fără venituri proprii.
Cum bunul revendicat de către reclamantă nu face parte din categoria bunurilor de interes naţional în sensul art. 12 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a considerat că revine Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, calitatea procesuală pasivă de a reprezenta Statul, referitor la imobilul înstrăinat.
Tribunalul a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor este neîntemeiată întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede expres obligaţia de restituire a preţului de către Ministerul Finanţelor Publice.
Tribunalul a reţinut că autorii B.A. şi B.S. au dobândit terenul de 238,62 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 aprilie 1937, iar conform autorizaţiei de construire din 10 iulie 1937 eliberată de Primăria Sectorului I Galben, Municipiul Bucureşti, au edificat construcţia cu subsol (pivniţă), parter şi etaj. Prin donaţia autentificată din 15 noiembrie 1946, autorii B.A. şi B.S. au donat apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, str. Clucerului nr. 60, parter, către fiica lor B.L., autoarea testatoare către reclamanta Ş.C., care, conform certificatului de moştenitor din 14 decembrie 1995, culege drepturile acesteia în calitate de legatar universal.
Tribunalul a reţinut că, de la autorii B.A. şi B.S. (profesori, care făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950), imobilul compus din 3 apartamente, situate la parter şi 2 etaje, fără să fie nominalizate, a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în lista anexă la decret nu apare şi fiica lor B.L. cu apartamentul nr. x donat în 1946, conform acestui act, rezultând că şi apartamentul nr. x a fost preluat odată cu întregul imobil.
Tribunalul a constatat că, prin Raportul privind starea imobilului din str. Clucerului, fişele tehnico-statistice anexă, din 27 decembrie 1954 (filele 138-140 din dosar), s-a constatat într-adevăr, că parterul imobilului, adică apartamentul nr. x revendicat în prezent, nu a fost naţionalizat, autorităţile constatând că, de fapt şi de drept, această parte din clădire fusese donată fiicei B.L. prin donaţia autentificată din 15 noiembrie 1946, iar această fiică nu figura în anexa la Decretul nr. 92/1950.
Tribunalul a reţinut că, prin actul de donaţie din 27 februarie 1963, fiica I. (B.) L., a donat apartamentul nr. x de la parterul clădirii, către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie Bucureşti, iar actul menţionat a fost desfiinţat prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, părţile fiind astfel repuse în situaţia anterioară încheierii actului juridic.
Tribunalul a constatat că, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, apartamentul nr. x a fost vândut către pârâţii-chiriaşi I.N. şi I.A., cărora hotărârea de anulare a donaţiei le este opozabilă, în calitatea lor de „avânzi-cauză” în raport cu Municipiul Bucureşti, care le-a transmis dreptul de proprietate asupra locuinţei inclusă în fondul locativ de stat.
Tribunalul a reţinut că dreptul de proprietate al Statului asupra apartamentului revendicat a fost desfiinţat retroactiv, până la 27 februarie 1963, actul nul absolut nu este apt să transfere dreptul de proprietate, astfel că Statul Român nu a deţinut un drept nici măcar aparent, la 15 ianuarie 1997, pentru a-l putea transmite cumpărătorilor Ionescu, potrivit Legii nr. 112/1995, actul nul nefiind supus aşa-numitei teorii a asanării, pentru a-şi putea păstra efectele produse.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că preferabil este titlul reclamantei, iar potrivit art. 480 C. civ., a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta Ş.C.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii I.N. şi I.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate şi pe fond respingerea acţiunii în revendicare, astfel cum a fost completată de reclamanta S.C.
În motivarea apelului, apelanţii au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii şi hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României din 12 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010). Apelanţii au arătat că aplicarea procedurii hotărârii pilot în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu este obligatorie, iar Statul Român este obligat să instituie proceduri simplificate şi eficiente pentru acordarea de despăgubiri şi în situaţia vânzării imobilului către foştii chiriaşi. Apelanţii au considerat că titlul lor de proprietate este valabil, deoarece, pe de o parte, nu a existat o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă de constatare a nulităţii absolute a contractului încheiat în anul 1997, iar pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nu mai poate fi contestat, deoarece există în acest caz, o prezumţie absolută de validitate prevăzută de Legea nr. 10/2001. În această situaţie, titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat iar aceştia au dobândit un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ce se cere a fi protejat.
Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respingerea acţiunii în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În cauză a declarat apel şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii capătului de cerere prin care Municipiul Bucureşti a fost obligat să restituie comisionul de 1% din preţ, perceput la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 actualizat.
Prin decizia nr. 336/ A din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi I.N. şi I.A. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de intimata-reclamantă Ş.C.
Totodată, instanţa de apel a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii I.N. şi I.A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, ca rămasă fără obiect şi a obligat-o pe reclamanta Ş.C. la plata sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâţii I.N. şi I.A., păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia din apel a fost obligată intimata reclamantă Ş.C. la plata sumei de 5.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată corespunzătoare judecăţii în apel către apelanţii pârâţi I.N. şi I.A..
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în raport cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, cât şi raportat la decizia de casare, obligatorie în cauză pentru instanţa de trimitere, conform art. 315 C. proc. civ., că, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
Curtea de apel a mai reţinut că, în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.
În ceea ce priveşte modul de preluare a imobilului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, în decizia de casare, că nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanţa neobservând că imobilul a fost donat statului de către B.L. iar prin Decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei făcute statului. Analizarea validităţii titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă.
Curtea de apel a constatat că această îndrumare din decizia de casare a fost respectată de tribunal, care în mod corect a reţinut că prin actul de donaţie din 27 februarie 1963, I. (B.) L. a donat apartamentul nr. x de la Parterul clădirii, către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie Bucureşti, iar actul menţionat a fost desfiinţat prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, părţile fiind astfel repuse în situaţia anterioară încheierii actului juridic.
În motivarea Deciziei nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a reţinut că donaţia bunul altuia este nulă absolut, iar în cauză, la data donaţiei, imobilul nu mai aparţinea donatoarei, fiind preluat de Statul român prin Decretul nr. 92/1950. În acel proces, s-a reţinut că nefiind proprietar al bunului la momentul încheierii contractului de donaţie, donatoarea B.L. nu putea dona un bun care nu era al său.
Curtea a mai reţinut, în considerentele deciziei recurate, că preluarea imobilelor de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 este calificată ca fiind abuzivă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, concluzie care se impune şi în cauza de faţă. Chiar dacă această chestiune prejudicială, a cărei soluţionare a fost impusă prin decizia de casare, a fost rezolvată în favoarea reclamantei, Curtea a constatat că această soluţie nu conduce automat la admiterea cererii de restituire în natură.
Astfel, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
În acest sens, în cauza menţionată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâţilor.
Având în vedere aceste considerente, reţinând că reclamanta nu are un drept la restituirea imobilului în natură, Curtea de apel a concluzionat în sensul că acţiunea în revendicare a fost în mod greşit admisă de tribunal.
Având în vedere că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost respinsă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii I.N. şi I.A., având ca obiect restituirea preţului actual de circulaţie pe piaţa liberă al imobilului revendicat, s-a respins ca rămasă fără obiect.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a reclamantei, Curtea a obligat-o la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către pârâţii I.N. şi I.A..
Celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Administraţia Fondului Imobiliar, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi cererea Ministerului Finanţelor Publice de restituire a comisionului, au fost menţinute.
Apelurile formulate de apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General au fost găsite neîntemeiate.
Întrucât apelul declarat de apelanţii pârâţi a fost admis, reţinând culpa procesuală a intimatei reclamante Ş.C., văzând prevederile art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat-o la plata sumei de 5.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariul de avocat, către apelanţii pârâţi I.N. şi I.A..
Împotriva deciziei nr. 336/ A din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Ş.C.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel, deşi s-a referit la decizia de casare, a nesocotit îndrumările acesteia şi a făcut o aplicare greşita a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Prin decizia în interesul legii, aşa cum se arată expres de către instanţa de casare, Înalta Curte a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, apt să constituie un remediu efectiv.
Instanţa de apel nu a ţinut efectiv seama de considerentele deciziei de casare în întregul lor, respectiv de considerentele din decizia în interesul Legii nr. 33/2008, ce au fost avute în vedere şi au fost menţionate de instanţa de casare, ci a făcut aplicarea greşită în abstract, a altor considerente, fără a se raporta la circumstanţele concrete ale cauzei indicate de către aceeaşi instanţă de casare.
Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere considerentul deciziei de casare prin care se arată că ”după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea introdusă de persoana care consideră că imobilul a fost preluat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă”.
În acest sens, instanţa de casare a argumentat că, ”prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerinţa în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu caracter definitiv, ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului” şi „privarea de proprietate a reclamantei, respectiv ingerinţa ce s-ar produce prin respingerea acţiunii în revendicare, fără o despăgubire justă, adecvată, trebuie să corespundă principiului proporţionalităţii în caz contrar aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat şi ocrotit de legislaţia europeană”.
Instanţa de apel s-a limitat numai a verifica în ce măsură intimata-reclamantă poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului şi această verificare a fost făcuta formal, prin consideraţii de ordin general cu referire la decizia din cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe şi la Hotărârea Pilot în cauza Maria Atanasiu.
Or, verificarea trebuia făcută prin raportare la decizia de casare (a cărei concluzie, în esenţă, a fost de admisibilitate a revendicării de drept comun), decizie ce a fost pronunţată la data de 25 noiembrie 2010, ulterioară, aşadar, hotărârii pilot ce a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2010.
Recurenta mai susţine că hotărârile CEDO avute în vedere de instanţa de apel au fost greşit aplicate în speţa, faţă de particularităţile cauzei. Concluzia în sensul inexistentei în favoarea reclamantei a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului era exclusă.
Instanţa de apel, deşi a confirmat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi implicit, recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantei, a considerat că reclamanta nu dispune de un „bun actual”, respectiv de un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, ci numai un drept la despăgubire, şi aceasta în condiţiile unei legi viitoare de modificare a Legii nr. 10/2001, la care a fost obligat statul roman prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu.
Drept urmare, instanţa de apel nu a mai analizat/evaluat nici mecanismul actual de despăgubire şi nici cerinţa existenţei unui „bun” în patrimoniul pârâţilor.
Aşadar, motivele instanţei de apel nu reprezintă decât o denegare de dreptate, refuz ce este evident nejustificat, fundamentându-se pe o obligaţia, stabilită în sarcina statului roman, de reglementare, în viitor, a unui alt mecanism de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat. Această motivare contravine, totodată, şi principiului aplicării legii civile în timp, tempus regit actum.
Se mai susţine, în motivarea recursului, că instanţa de apel nu s-a pronunţat practic cu privire la raportul juridic dedus judecaţii, la care obligă art. 129 C. proc. civ., neanalizând titlul de proprietate al pârâţilor persoane fizice şi neprocedând la compararea titlurilor.
Prin respingerea acţiunii în revendicare s-a produs o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, cu încălcarea art. 1 din primul Protocol la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, precum şi a dispoziţiilor de drept intern privind dreptul de proprietate.
În continuarea motivului de recurs, recurenta face aprecieri cu privire la preferabilitatea titlului său în raport cu cel al pârâţilor, susţinând că titlul său este originar, a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin dubla recunoaştere a nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, situaţie în care recurenta apreciază că beneficiază de un „bun actual”.
Mai susţine că titlul său este mai bine caracterizat deoarece este mai vechi (1937), a fost primul transcris şi provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâţilor provine de la stat, care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l fără a deţine vreun titlu valabil, astfel că nu a putut opera un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorilor.
Recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând să se constate că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii şi contradictorii.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, prin decizia de casare a fost indicată în concret problematica de drept incidenţă în cauză. Instanţa de casare a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008 incidente în speţă şi în ce priveşte susţinerea admisibilităţii a indicat dispoziţiile art. 1 din primul Protocol la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat şi aplicat în practica CEDO, ingerinţă ce s-ar produce prin respingerea acţiunii, caracterul facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Se mai arată că instanţa de apel nu s-a circumscris problematicii dezlegate, referindu-se la doua hotărâri CEDO ce exced sfera îndrumărilor date de instanţa de recurs, hotărâri în funcţie de care s-a concluzionat contrar, în sensul „inadmisibilităţii” acţiunii în revendicare, fapt pentru care aceste considerente apar ca motive străine de natura pricinii.
În opinia recurentei, hotărârea recurată cuprinde, totodată, motive contradictorii. Instanţa de apel a arătat că acţiunea în revendicare era admisibilă până în luna octombrie 2010, dată până la care era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturata decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de pârât, în condiţiile Decizie nr. 33/2008 a I.C.C.J.
Or, sub acest aspect, situaţia a rămas neschimbată, ceea ce explică de ce instanţa de casare nu a făcut trimitere la hotărârea pilot ce fusese deja promulgată anterior, ci dimpotrivă, generic, la hotărârile CEDO ce susţin admisibilitatea revendicării, considerându-se că prin respingerea revendicării se realizează o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului şi privarea de proprietate a reclamantului nu răspunde principiului proporţionalităţii, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriaşului cumpărător calea unei acţiuni pentru obţinerea unei reparaţia integrale a pierderii bunului.
Recurenta critică şi dispoziţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens arată că, prin decizia recurată, au fost acordate cheltuieli de judecata în suma de 5.000 lei pentru judecata în primă instanţă şi 5.500 lei pentru judecata în apel.
În primul ciclu procesual, pârâţii au solicitat la prima instanţă cheltuieli de judecata în suma de 1.000 lei (conform chitanţei depuse la fila 230), cheltuieli ce au fost acordate prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, iar în recurs au solicitat 2.000 lei. În apel pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În cel de-al doilea ciclu procesual, la fond s-au solicitat cheltuielile de judecată în sumă de 2.000 lei, conform chitanţei depuse la fila 33 dosar. În apel, însă, nu au mai fost solicitate cheltuielile de judecata, nici prin cererea de apel/ motivele de apel, şi nici în cadrul cuvântului pe fond.
În atare situaţie, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum total de 10.500 lei s-a făcut nelegal, în condiţiile în care acestea nu au fost solicitate.
Mai mult, dovezile în acest sens existente la dosar nu au fost cenzurate de către instanţa de apel. În chitanţa de plată a onorariului de avocat în suma de 3.000 lei (fila 80) se menţionează că reprezintă onorariu suplimentar pentru judecata în fond (la Tribunalul Bucureşti) şi, deci, nu puteau fi acordate, neputând fi cerute direct în faza de apel.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar criticile aduse în dezvoltarea acestor motive de recurs se circumscriu textelor legale invocate, astfel încât excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii pârâţi Ionescu, prin apărător, este nefondată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Criticile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Instanţa de recurs în primul ciclu procesual a statuat cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare şi existenţa interesului de a formula capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului. Ca atare, decizia de casare are caracter obligatoriu pentru instanţa de rejudecare sub aspectul problemelor de drept dezlegate, în sensul că instanţa de rejudecare trebuie să analizeze condiţiile preluării bunului de către stat şi să analizeze pe fond acţiunea în revendicare cu respectarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Instanţa de apel a respectat aceste îndrumări, în sensul că a analizat condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat, ajungând la concluzia că preluarea a avut caracter abuziv, însă, aplicând la cazul concret dedus judecăţii cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în contextul hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu împotriva României, a constatat că reclamanta nu poate pretinde obligarea pârâţilor cumpărători la predarea bunului în deplină proprietate şi posesie, deoarece nu justifică în patrimoniul său un bun actual, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, instanţa de apel, în deplin acord cu decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, a analizat pe fond acţiunea formulată de reclamantă, pronunţându-se în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi nu în abstract, aşa cum în mod greşit pretinde recurenta reclamantă.
Împrejurarea că, în considerentele deciziei de casare s-a reţinut, în argumentarea admisibilităţii acţiunii în revendicare, că vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate reprezintă o ingerinţa în dreptul fostului proprietar, astfel încât respingerea acţiunii în revendicare fără o despăgubire justă şi adecvată, care să corespundă principiului proporţionalităţii, ar fi de natură să aducă atingere dreptului său de proprietate, consacrat şi ocrotit de legislaţia europeană, nu obliga instanţa de trimitere, în rejudecare, să admită pe fond acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâţii cumpărători.
Aceste considerente au rolul de a explicita soluţia instanţei de recurs cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nicidecum de a justifica admiterea pe fond a acţiunii, în condiţiile în care instanţa de casare nu a pronunţat o hotărâre pe fondul cauzei, ci a trimis dosarul spre rejudecare, cu îndrumarea de a se verifica modul de preluare a imobilului de către stat şi de a se soluţiona pe fond acţiunea, cu luarea în considerare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, aplicarea de către instanţa de apel a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv a celei din cauza Maria Atanasiu împotriva României, s-a făcut în acord cu îndrumările date prin decizia de casare.
Împrejurarea că această din urmă hotărâre era publicată în M. Of. la data pronunţării deciziei de casare, iar instanţa de casare nu a menţionat-o în considerentele sale, nu presupunea, aşa cum pare să pretindă recurenta, ca în rejudecare instanţa să nu o aibă în vedere.
Hotărârea menţionată a fost în mod corect aplicată, nefiind astfel întemeiate criticile referitoare la modul de aplicare de către instanţa de apel a principiilor statuate prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României instanţa europeană reţine că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).
Aşadar, reclamanta din prezenta cauză, care nu se prevalează de o decizie, administrativă sau judiciară, prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea sa, poate pretinde doar un drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce urmează a fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curtea Europeană în acest scop).
Constatând în mod corect că reclamanta nu poate justifica un drept la restituire în natură în contradictoriu cu cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, verificarea existenţei unui ”bun” în patrimoniul pârâţilor era inutilă, în condiţiile în care recunoaşterea dreptului de creanţă al reclamantei urmează a se face în procedura Legii nr. 10/2001, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, pârâţii cumpărători neavând nicio implicare în această procedură specială.
Soluţionând cauza în acest mod instanţa de apel nu a refuzat să judece, aşa cum pretinde recurenta, ci a dat o hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanţei supreme şi a instanţei europene. Ca atare, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ.
Afirmaţia recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat principiului aplicării legii civile în timp, tempus regit actum, este nefundamentată şi nu poate fi examinată de instanţa de recurs, în condiţiile în care din conţinutul memoriului de recurs nu rezultă în ce ar consta această încălcare.
Faptul că instanţa de apel nu a analizat titlul de proprietate al pârâţilor persoane fizice şi nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acţiuni în revendicare, care nu se soluţionează pe baza regulilor clasice ale comparării de titluri, ci în conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, corelată cu practica instanţei europene, ceea ce presupune analizarea cu prioritate a existenţei unui ”bun actual„ în patrimoniul reclamantului.
În consecinţă, argumentele din motivarea recursului, referitoare la criteriile care ar fi de natură să confere preferabilitate titlului reclamantei, sunt irelevante.
Recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând să se constate că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii şi contradictorii.
În debutul dezvoltării acestui motiv de recurs, recurenta reiterează criticile susţinute în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu s-a circumscris problematicii dezlegate prin decizia de casare. Or, aceste aspecte au fost deja examinate cu ocazia verificării incidenţei motivului de recurs respectiv.
Susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, pe baza unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului ce exced, în opinia recurentei, sfera îndrumărilor date de instanţa de recurs, este în mod vădit contrară realităţii, rezultând cu evidenţă faptul că instanţa de apel s-a pronunţat pe fondul acţiunii, şi nu pe excepţia inadmisibilităţii. Considerentele avute în vedere de instanţă la fundamentarea soluţiei din apel sunt pertinente şi vizează problematica acţiunii în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv, nefiind străine de natura pricinii, cum eronat pretinde recurenta.
Faptul că instanţa de apel a reţinut că, până în luna octombrie 2010, când s-a pronunţat hotărârea instanţei europene în cauza Maria Atanasiu împotriva României, o acţiune în revendicare de natura celei de faţă ar fi putut fi admisă, nu este de natură a genera contradicţie în motivare, ci relevă situaţia existentă în practica instanţelor judecătoreşti anterior hotărârii menţionate. Or, după publicarea acestei hotărâri în M. Of., practica judiciară s-a uniformizat, în sensul soluţiei pronunţate de instanţa de apel în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la dispoziţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul ciclu procesual, pârâţii persoane fizice au solicitat şi au dovedit cheltuieli de judecată în sumă totală de 3.000 lei, reprezentând onorariul pentru avocat (1.000 lei pentru judecata la prima instanţă şi 2.000 lei pentru judecata în recurs). În faza apelului, aceştia nu au solicitat cheltuieli de judecată, împrejurare consemnată în încheierea din 4 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 43500/3/2007.
În rejudecare, aceiaşi pârâţi au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei cu titlu de onorariu pentru avocat la instanţa de fond. În apel nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, apărătorul acestor părţi menţionând în mod expres, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 1 octombrie 2012, prin care s-a amânat pronunţarea deciziei din apel, că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
În ceea ce priveşte chitanţa în sumă de 2.500 lei, depusă la dosarul instanţei de apel, aceasta nu putea fi luată în considerare, în lipsa unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, care să fi fost formulată în faza procesuală respectivă. Nici chitanţa în valoare de şi 3.000 lei depusă în apel, cu titlu de onorariu suplimentar pentru judecata de la prima instanţă, nu putea fi avută în vedere la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, deoarece nu se mai puteau solicita astfel de cheltuieli aferente primei instanţe, după ce aceasta se desesizase, pronunţând hotărârea.
În acest context, criticile recurentei reclamante sunt întemeiate, pârâţii neputând beneficia de cheltuieli de judecată în faza procesuală a apelului în rejudecare, ci doar de suma de 5.000 lei reprezentând cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite în primul ciclu procesual şi în faza de rejudecare la prima instanţă. Ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, exclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată, şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul înlăturării obligaţiei intimatei reclamante de a plăti suma de 5.500 lei cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Ş.C. împotriva deciziei nr. 336/ A din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură obligarea intimatei-reclamante Ş.C. la plata sumei de 5.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2555/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2783/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
