ICCJ. Decizia nr. 2529/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2529/2013
Dosar nr. 1353/59/2010*
Şedinţa publică din 25 aprilie 2013
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 603/108/2008 la Tribunalul Arad, reclamantul O.R.G. a chemat în judecată în calitate de pârâţi Penitenciarul Arad şi H.D., solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri în valoare de 600.000 RON, cu titlu de daune morale, în Dosarul nr. 104/2008 al judecătorului delegat de la penitenciar.
În motivare, reclamantul a arătat că la data de 4 iunie 2007 a depus cererea III/1920 prin care a solicitat primirea prin „sector vizită" a unui flexor şi a unui extensor pentru că face gimnastică medicală, cerere care nu i-a fost aprobată, în mod nejustificat, astfel că a formulat acţiune în contencios administrativ pe care nu a timbrat-o şi care a fost trimisă la Judecătoria Arad, instanţă care s-a dezînvestit şi a trimis cererea la penitenciar, la judecătorul delegat.
Judecătorul delegat i-a admis cererea potrivit încheierii dată în 23 ianuarie 2008, în Dosarul nr. 104/2008.
Reclamantul mai arată că din cauza acestor întârzierii a avut de suferit, motiv pentru care solicită acordarea daunelor solicitate.
Prin Sentinţa civilă nr. 663 din 7 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 603/108/2008, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă exercitată de către reclamantul O.R.G. şi a reţinut, în esenţă, că vinovat pentru tergiversarea admiterii cererii este chiar reclamantul care s-a adresat unei instanţe care nu era competentă să judece cererea şi nu judecătorului delegat de la penitenciar.
Împotriva Sentinţei civile nr. 663 din 7 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, a declarat apel reclamantul O.R.G., iar prin Decizia civilă nr. 485 din 8 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1353/59/2010, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca tardiv, apelul acestuia.
Recursul declarat de reclamantul O.R.G., împotriva Deciziei civile nr. 485 din 8 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admis prin Decizia civilă nr. 1771 din 9 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1353/59/2000, în sensul că decizia civilă recurată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a pronunţa astfel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de apel a fost depusă la prima instanţă de fond la data de 18 noiembrie 2010, deci înăuntrul termenului de apel, astfel încât, soluţia instanţei de apel de respingere a apelului, ca tardiv, a fost greşită.
Urmare a rejudecării, Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 161 din 9 octombrie 2012 a constatat că apelul este nefondat, reţinând că din moment ce reclamantului i-a fost soluţionată favorabil, la 23 ianuarie 2008 solicitarea făcută, este neîntemeiată susţinerea acestuia în sensul că, din cauza întârzierii mari (de 6 luni) a avut de suferit, întrucât, aşa cum a reţinut tribunalul, întârzierea soluţionării cererii de a i se pune la dispoziţie un flexor şi un extensor, s-a datorat reclamantului care a adresat în mod greşit cererea instanţei de contencios administrativ şi nu judecătorului delegat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 38-50 din Legea nr. 275/2006.
Raportat la aspectele arătate, s-a constatat că nu este justificată cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., tribunalul pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs şi fără a indica temeiul de drept, a susţinut că decizia este netemeinică şi nelegală, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o rejudecare corectă.
Astfel, reclamantul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţionarea cu întârziere a cererii sale, considerând că judecătorul delegat a fost obligat de instanţa de contencios administrativ să-i aprobe cererea, iar instanţa civilă trebuie să ţină cont de autoritatea hotărârii penale, întrucât s-a dovedit vinovăţia persoanei, existenţa faptei şi vinovatul.
Analizând calea de atac, prin prisma excepţiei invocate, Înalta Curte retine următoarele:
Art. 3021 C. proc. civ. stabileşte cuprinsul cererii de recurs, printre care şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor - lit. c) - motivare ce se face, conform art. 303 alin. (1), prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Rezultă astfel că, declararea recursului trebuie să fie însoţită şi de o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, circumscrise motivelor de recurs îngăduite de lege, de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.
Simpla indicare de către recurentul reclamant a nemulţumirilor sale, fără indicarea în concret a greşelilor săvârşite de instanţa de apel care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, nu semnifică o motivare în sensul art. 303 C. proc. civ., întrucât recurentul s-a mărginit să expună o succesiune de fapte şi afirmaţii, care nu pot fi structurate din punct de vedere juridic, făcând imposibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Cum motivele invocate nu se constituie într-o veritabilă critică a deciziei, recursul este nemotivat şi, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., este sancţionat cu nulitatea.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul O.R.G. împotriva Deciziei nr. 161 din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2528/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2547/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
