ICCJ. Decizia nr. 2819/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2819/2013
Dosar nr. 48453/3/2009
Şedinţa publică din 23 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08 decembrie 2009, reclamanta R.R., prin mandatar C.P., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia să emită decizia de soluţionare a dosarului de restituire format în baza Legii 10/2001, înregistrat în baza notificării nr. 233/2001.
La termenul de judecată din 14 octombrie 2011 instanţa a luat act de precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul că are calitate de pârâtă A.V.A.S. În şedinţa publică din data de 28 octombrie 2011 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 747 din 30 martie 2012 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea modificată şi a obligat pârâta să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării nr. 233/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut următoarele:
Prin procesul-verbal întocmit la data de 14 iunie 1948 şi anexele acestuia, întreprinderea SC K.C.M.M. SA Timişoara, reprezentata de K.Ş., a predat întregul patrimoniu către Ministerul de Industrie. K.Ş. a decedat la data de 6 martie 1987, lăsând ca moştenitor pe soţia sa, K.I., conform menţiunilor din certificatul de moştenitor din 11 mai 1987. Aceasta din urma a decedat la data de 12 octombrie 1990, lăsând ca moştenitor pe J.M.M., astfel cum reiese din certificatul de moştenitor din 21 ianuarie 1991. Potrivit menţiunilor din certificatul de moştenitor din 29 martie 2007, reclamanta este moştenitoarea legala a defunctei J.M.M., decedata la data de 23 octombrie 2006.
Instanţa a reţinut, faţă de probele administrate, că filiaţia reclamantei este fără dubiu stabilita, iar imobilul care face obiectul notificării a fost naţionalizat prin Decretul-lege nr. 197/1948.
După apariţia Legii nr. 10/2001, J.M.M., a formulat notificarea nr. 233 din 11 februarie 2002, transmisă direct către Biroul Roman de Metrologie Legala - Laboratorul Teritorial de Metrologie Timiş, solicitând restituirea în natura a imobilului situat în Timişoara str. Crizantemelor. Ulterior, conform actelor de la dosarul cauzei, reclamanta a revenit cu mai multe sesizări.
Reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 pronunţata de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, văzând dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, prima instanţă a concluzionat că modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul în care trebuie sa se răspundă, sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, pentru că altfel s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Prin faptul că nu s-a răspuns la notificare, pârâta a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantei şi a lipsit-o de posibilitatea de a-si apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce a îndreptăţit-o să se adreseze instanţei de judecată, pentru a solicita obligarea pârâtei la soluţionarea notificării prin emiterea unei dispoziţii motivate - obligaţia de a răspunde la notificare făcând parte dintr-o procedură specială şi prealabilă, instituită imperativ prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut de către prima instanţă că, în speţă, parata nu a făcut dovada ca ar fi formulat aceasta propunere reclamantei, ori ca ar fi emis vreun răspuns. Ca atare, tribunalul nu a avut în vedere apărările paratei în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii, întrucât reclamanta nu a învestit instanţa cu o cerere în pretenţii, de obligare a A.V.A.S. la plata de despăgubiri, contrar celor arătate de pârâta în cauză.
Instanţa a mai constatat că pârâta nu a făcut dovada că a pus în vedere reclamantei obligaţia de a ataşa la dosarul administrativ acte prin care sa dovedească calitatea de acţionar a autorului iniţial, respectiv, extras din registrul acţionarilor la societatea naţionalizata şi la data preluării abuzive a acesteia, iunie 1948, copie de pe registrul acţionarilor şi ultimul bilanţ contabil al societăţii, publicat în M. Of. înaintea naţionalizării, respectiv la 31 decembrie 1947, acţiunile în exemplare originale/copii legalizate, acte din care să rezulte că persoanele îndreptăţite nu au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a legii, precum şi declaraţia prevăzută la pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, nu poate invoca culpa reclamantei, câtă vreme nu face dovada respectării propriilor obligaţii.
Faţă de prevederile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, precum şi faţă de faptul că de la data înregistrării notificării au trecut mai mult de 60 zile, fără ca parata sa fi răspuns la notificare, instanţa a admis acţiunea modificata a reclamantei, obligând-o pe pârâtă sa emită dispoziţie motivată în favoarea acesteia, pentru soluţionarea notificării nr. 233/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta A.V.A.S., criticând sentinţa pronunţata pentru următoarele motive:
A.V.A.S. nu se poate pronunţa legal asupra notificării petentei în lipsa înscrisurilor doveditoare.
Din analiza dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că "Actele doveditoare. pot fi depuse pana la data soluţionării notificării", termenul imperativ de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, la care făcea instanţa de fond referire, curgând de la data depunerii ultimului act doveditor, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Emiterea unor decizii în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 constituie infracţiune, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea 10/2001 şi atrage după sine răspunderea penala a persoanelor implicate în procedura de soluţionare a notificărilor.
În raport de caracterul imperativ şi prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001 pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordare de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca reclamanta a urmat procedura administrativa obligatorie legala.
Prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite două etape succesive, din care prima procedura administrativa care este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) şi (5), art. 47 alin. (2) şi art. 48), iar a doua facultativa, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.
Aşa cum se poate constata din actele dosarului, prin notificarea nr. 233 din 20 iunie 2001 notificatoarea J.M.M., decedata ulterior formulării notificării, solicita restituirea în natura a imobilului (teren şi construcţie) situat în Timişoara, str. Crizantemelor, înscris în cartea funciara sub nr. 8637, în calitate de moştenitoare a defuncţilor K.Ş. şi K.I., notificare depusa iniţial la Biroul Roman de Metrologie Legala, Laboratorul Teritorial de Metrologie Timiş, ulterior înaintata Ministerului Finanţelor Publice, iar în 2011, în timpul soluţionării prezentei cauze, Ministerul Finanţelor Publice a transmis dosarul administrativ către A.V.A.S.
Astfel, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare depuse de petenta în dosarul administrativ, A.V.A.S. este încă în termenul legal de analiza a notificărilor şi este necesara efectuarea demersurilor necesare de către reclamanta pentru completarea dosarului administrativ şi probarea pretenţiilor sale, conform Legii nr. 10/2001.
A mai susţinut apelanta ca instanţa era competenta sa soluţioneze o astfel de pricina numai în măsura în care se emitea aceasta decizie sau dispoziţie motivata de către A.V.A.S., prin finalizarea procedurii administrative şi aceasta decizie sa poată face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere aceste dispoziţii legale şi actele cauzei, a apreciat apelanta ca este obligatoriu sa se facă dovada parcurgerii procedurii reglementate de aceste dispoziţii legale, pentru a nu se încalcă competentele şi cadrul legal expres prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta trebuie sa dovedească cu acte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicata şi art. 3 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, respectiv, sa depună la dosarul administrativ: acte prin care sa se dovedească calitatea de acţionar a autorului reclamanţilor, extras din registrul acţionarilor la societatea naţionalizata şi la data preluării abuzive a acesteia iunie 1948; copie de pe registrul acţionarilor şi ultimul bilanţ contabil al societăţii, publicat în M. Of. înaintea naţionalizării, respectiv la 31 decembrie 1947; acţiunile în exemplare originale/copii legalizate, conform pct. 31.2 din H.G. nr. 250/2007; acte din care sa rezulte ca persoanele îndreptăţite nu au primit despăgubiri pana la data intrării în vigoare a legii, precum şi declaraţia prevăzuta la pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, după depunerea dovezilor pentru asigurarea respectării exigenţelor alin. (2) al art. 31 din lege, conform pct. 31.4 din H.G. nr. 250/2007.
Apelanta a mai susţinut că, în speţă, reclamanta nu a depus, în dovedirea pretenţiilor, extras de pe registrele acţionarilor, din care sa rezulte calitatea de acţionar/asociat a autorilor reclamantei la aceasta societate la momentul naţionalizării.
Prin decizia nr. 143/ A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cât priveşte problema competentei instanţelor judecătoreşti de a soluţiona pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, aceasta a fost tranşata definitiv prin Decizia nr. XX/2007 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (obligatorie pentru instanţe, conform dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., privind dezlegarea data problemelor de drept judecate), prin care s-a stabilit ca instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare.
Curtea a mai reţinut ca autoarea reclamantei, defuncta J.M.M., a formulat conform prevederilor Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 223 din 11 februarie 2002, adresata Institutului de Metrologie Legala, prin care a solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Timişoara, str. Crizantemelor, înscris în CF.
La 25 iulie 2007 reclamanta, în calitate de moştenitoare, a formulat cerere de însuşire a notificării depusă de autoarea sa J.M.M.
Astfel cum rezulta din cuprinsul dosarului format ca urmare a depunerii notificării, competenta de soluţionare a acesteia a fost de mai multe ori declinata, iar în anul 2009, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 302/2009 pentru modificarea art. 31 din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice a predat A.V.A.S. toate notificările care se încadrau în dispoziţiile art. 31 alin. (3) din lege, în acest sens încheindu-se un protocol între cele doua instituţii.
Instanţa de apel a constatat că, de la momentul predării dosarului de notificare către A.V.A.S., nu s-a făcut dovada existentei unei corespondente între aceasta instituţie şi reclamanta, în sensul dispoziţiilor art. 25 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Curtea a apreciat ca instanţa de fond a făcut o corecta interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, cât şi a Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ, atât în ceea ce priveşte natura juridica a termenului de 60 de zile reglementat de art. 23 din lege, cat şi referitor la momentul de când începe sa curgă acest termen şi respectiv cele ce reglementează prorogarea legala.
Astfel, caracterul imperativ al termenului de 60 de zile rezulta atât din interpretarea gramaticala a textului de lege, unde se prevede în mod expres „obligaţia” unităţii notificate de a emite o decizie sau dispoziţie motivata prin care sa se pronunţe asupra cererii de restituire în natura, cat şi din interpretarea teleologica a acestor dispoziţii, respectiv din coroborarea acestor prevederi legale cu dispoziţiile art. 22 şi cele ale art. 25 din Normele metodologice, unde este reglementata obligaţia unităţii destinatoare ca în situaţia în care considera documentaţia depusa ca fiind insuficienta sa comunice în scris acest aspect petentului, cu menţiunea înscrisurilor ce urmează a fi depuse, cât şi situaţia prorogării tacite a acestui termen.
Prin urmare, rezulta că, în situaţia în care unitatea notificată nu a înţeles să emită aceasta adresă către reclamantă, în cauză nu pot opera dispoziţiile legale privind prorogarea termenului de 60 de zile, fiind aplicabile prevederile art. 23, iar în situaţia neîndeplinirii acestei obligaţii legale, reclamanta are dreptul sa recurgă la calea acţiunii în justiţie pentru îndeplinirea întocmai a acestei obligaţii.
Cum în cauză apelanta parata nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei legale de notificare a reclamantei pentru completarea probatoriului depus la dosarul format în baza notificării, Curtea a reţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond faptul că reclamantei nu i se poate imputa neîndeplinirea obligaţiei legale de depunere a actelor doveditoare în completare.
Î mpotriva deciziei nr. 143/ A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a declarat recurs pârâta A.V.A.S., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta a susţinut următoarele:
Instanţa în mod greşit a respins apelul, întrucât A.V.A.S. nu se poate pronunţa legal asupra notificării petentei, în lipsa înscrisurilor doveditoare.
Din analiza dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicata, se poate constata ca „Actele doveditoare pot fi depuse pana la data soluţionării notificării”, termenul imperativ de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, la care făcea instanţa de fond referire, curgând de la data depunerii ultimului act doveditor potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Emiterea unor decizii în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 constituie infracţiune potrivit art. 36 alin. (1) din Legea 10/2001 şi atrage după sine răspunderea penala a persoanelor implicate în procedura de soluţionare a notificărilor.
În raport de caracterul imperativ şi prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001 pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca reclamanta a urmat procedura administrativa obligatorie legala.
Aşa cum se poate constata, prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite două etape succesive, din care prima este procedura administrativa, care este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) şi (5), art. 47 alin. (2) şi art. 48), iar a doua facultativa, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.
Din actele dosarului rezultă că, prin notificarea nr. 233 din 20 iunie 2001 s-a solicitat restituirea în natura a imobilului (teren şi construcţie) situat în Timişoara, str. Crizantemelor, înscris în cartea funciara.
Notificare depusa iniţial la Biroul Român de Metrologie Legala, Laboratorul Teritorial de Metrologie Timiş, ulterior a fost înaintata Ministerului Finanţelor Publice, iar în 2011, în timpul soluţionării prezentei cauze, Ministerul Finanţelor Publice a transmis dosarul administrativ către A.V.A.S..
Astfel, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare depuse de petentă în dosarul administrativ, A.V.A.S. este încă în termenul legal de analiza a notificării şi este necesara efectuarea demersurilor de către reclamanta pentru completarea dosarului administrativ şi probarea pretenţiilor sale, conform Legii nr. 10/2001.
Competenta instanţei poate interveni numai în măsura în care se emitea aceasta decizie sau dispoziţie motivata de către A.V.A.S., prin finalizarea procedurii administrative şi aceasta decizie sa poată face obiectul analizei instanţei judecătoreşti pentru legalitate, în condiţiile ari. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere aceste dispoziţii legale şi actele cauzei, este obligatoriu sa se facă dovada parcurgerii procedurii reglementate de aceste dispoziţii legale, pentru a nu se încalcă competentele şi cadrul legal expres prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Intimata-reclamanta trebuie sa dovedească cu acte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicata şi art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, respectiv, sa depună la dosarul administrativ: acte prin care sa se dovedească calitatea de acţionar a autorului reclamantei, extras din registrul acţionarilor la societatea naţionalizata şi la data preluării abuzive a acesteia, iunie 1948; copie de pe registrul acţionarilor şi ultimul bilanţ contabil al societăţii conform art. 31 alin. (4), publicat în M. Of. înaintea naţionalizării, respectiv la 31 decembrie 1947; acţiunile în exemplare originale/copii legalizate, conform pct. 31.2 din H.G. nr. 250/2007; acte din care sa rezulte ca persoanele îndreptăţite nu au primit despăgubiri pana la data intrării în vigoare a legii, precum şi declaraţia prevăzuta la pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, după depunerea dovezilor pentru asigurarea respectării exigenţelor alin. (2) al art. 31 din lege, conform pct. 31.4 din H.G. nr. 250/2007.
Recurenta mai arată că, din analiza probelor administrate, se poate constata ca nu s-a depus în dovedirea pretenţiilor extras de pe registrele acţionarilor din care sa rezulte calitatea de acţionar/asociat a autorului reclamantei la aceasta societate la momentul naţionalizării.
Faţă de aceste aspecte, precum şi de materialul probator, recurenta consideră ca fiind lipsita de un temei legal acţiunea formulata de către intimata-reclamantă, atâta vreme cat nesoluţionarea pana la aceasta data a notificării nu poate fi imputata A.V.A.S., având în vedere ca nu au fost depuse actele doveditoare în susţinerea notificării nr. 233/2001.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta a învestit instanţa de judecată cu cererea, astfel cum a fost modificată, având ca obiect obligarea pârâtei de a răspunde la notificare. Demersul reclamantei a fost determinat de împrejurarea că pârâta refuză în mod nejustificat să dea o soluţie notificării formulate în anul 2001, transmisă pârâtei de Ministerul Finanţelor Publice în anul 2009, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 302/2009 (astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel şi nu s-a contestat prin cererea de recurs).
Împrejurarea că reclamanta nu a depus toate înscrisurile doveditoare nu poate fi invocată de către recurenta pârâtă ca motiv de întârziere în soluţionarea notificării. Recurenta avea obligaţia de a da o soluţie notificării, fie în sensul admiterii şi propunerii măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acesteia, în situaţia în care considera că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, inclusiv în cazul în care, după ce ar fi solicitat reclamantei să completeze materialul probator, considera că actele doveditoare depuse nu sunt suficiente.
Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluţionării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinţei soluţionării într-un termen rezonabil a cererilor şi petiţiilor adresate oricărei instituţii a statului.
Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării. Faptul că reclamanta nu a depus toate actele doveditoare nu poate fi invocat ca motiv de a refuza soluţionarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia.
Nu se poate reţine o eventuală prorogare expresă sau tacită a termenului de 60 de zile, în sensul dispoziţiilor art. 25.1 alin. (4) şi art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, deoarece, astfel cum s-a reţinut de instanţa de apel ca element de fapt, ce nu poate fi cenzurat în recurs (nefiind, de altfel, contestat de recurentă), nu s-a făcut dovada existenţei unei corespondenţe între părţi, din care să rezulte că recurenta i-ar fi solicitat reclamantei să depusă anumite înscrisuri la dosarul administrativ format în baza notificării.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei pârâte referitoare la necompetenţa instanţei de a soluţiona cererea reclamantei, Curtea apreciază că instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziţia asupra notificării este competentă, în raport de limitele învestirii, fie să oblige unitatea notificată să răspundă la notificare, fie să examineze chiar fondul cauzei, administrând probele necesare şi dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.
A considera că, în situaţia în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziţia asupra notificării, instanţa nu ar fi competentă să examineze cererea persoanei îndreptăţite având ca obiect obligarea unităţii notificate de a răspunde la notificare (obligaţie „de a face”), ar conduce la împiedicarea persoanei respective să-şi valorifice drepturile, ar pune-o într-o situaţie de inechitate în raport cu persoanele cărora li s-a transmis un răspuns în termenul prevăzut de lege şi ar echivala, în ultimă instanţă, cu încălcarea accesului la justiţie.
Dimpotrivă, în asemenea situaţii, dacă este învestită în acest sens prin cererea de chemare în judecată, instanţei îi revine competenţa de a soluţiona chiar fondul notificării. Altfel, s-ar ajunge la un formalism nejustificat, s-ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi ar fi împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aştepte timp nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unităţii notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiţie şi cerinţa soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 , este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă), s-a reţinut că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale, iar protecţia juridică a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, recunoscut prin lege, nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei.
În speţă, astfel cum s-a arătat, cererea formulată de reclamantă are ca obiect obligarea pârâtei de a răspunde la notificare, situaţie în care instanţa de fond, după prealabila verificare a calităţii procesuale active a reclamantei (din perspectiva calităţii de moştenitoare a persoanei fizice despre care se pretinde că a fost acţionar ori asociat la întreprinderea naţionalizată) şi a caracterului abuziv al preluării, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată, obligând pârâta să dea un răspuns la notificare.
Susţinerile recurentei, în sensul că reclamanta trebuie să dovedească cu acte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 31 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată (respectiv, să depună la dosarul administrativ acte prin care să dovedească calitatea de acţionar a autorului reclamantei, acte din care să rezulte că persoanele îndreptăţite nu au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a legii, precum şi declaraţia prevăzută la pct. 5.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001), nu sunt de natură a afecta legalitatea soluţiei pronunţate în prezenta cauză, deoarece instanţa nu a soluţionat pe fond notificarea. În acord cu limitele învestirii, instanţa a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia „de a face”, respectiv, de a da o soluţie notificării, la elaborarea acestei soluţii unitatea notificată urmând a ţine seama de actele doveditoare depuse de reclamantă până la momentul soluţionării, astfel cum prevede art. 23 din Legea nr. 10/2001.
În baza acestor considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 143/ A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2783/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2899/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
