ICCJ. Decizia nr. 2941/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2941/2013
Dosar nr. 7199/3/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 decembrie 2008 pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti, I.M., B.G., G.E., N.C. şi I.L. au solicitat, în baza art. 480 C. civ. şi în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general, revendicarea şi lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilelor situate în Bucureşti, str. Şerbănescu Tei; str. Sf. Vasile Tei (fostă Şerbănescu Tei) şi în str. Oteşani (fostă Şerbănescu).
Prin cererea precizatoare din 25 mai 2009, reclamanţii au arătat că înţeleg a se judeca în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, prin Sentinţa nr. 9794 din 14 decembrie 2009 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi valoarea precizată a imobilelor revendicate.
Prin completarea la cererea precizatoare formulată la 25 noiembrie 2010, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a numitei S.E. (decedată ulterior pe parcursul procesului), aspect realizat potrivit încheierii de şedinţă de la aceeaşi dată.
Prin sentinţa nr. 1286 din 30 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală de folosinţă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A respins acţiunea în contradictoriu cu respectivul pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepţia inadmisibilităţii. A respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a constatat că u na din condiţiile de exercitate a oricărei acţiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, activă şi pasivă.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
S-a reţinut că prezenta acţiune, precizată de reclamanţi, este una în revendicare, caracterizată prin aceea că este introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Din înscrisurile existente la dosar, s-a constatat că nu rezultă că bunurile menţionate în petitul cererii se află în posesia Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât, motiv pentru care s-a admis excepţia procesuală invocată prin întâmpinare şi s-a respins acţiunea în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii, s-a constatat că imobilul din str. Oteşani a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 444/1984, fiind preluat de la S.E. şi T.N., imobilul din str. Şerbănescu Tei (actual str. Cristea Mateescu) a trecut în proprietatea statului în baza aceluiaşi act normativ de la foştii proprietari C.C. şi C.I., iar imobilul din str. Vasile Tei a fost preluat de la foştii proprietari P.M. şi P.A., în acest sens fiind relaţiile comunicate instanţei de SC A. SA, prin adresa din 12 aprilie 2011 (fila 49 dosar).
A mai reţinut instanţa, potrivit adresei din 30 mai 2011 (fila 54 dosar) a Primăriei municipiului Bucureşti, că a fost formulată notificare de S.E. pentru imobilul din str. Oteşani, de S.E. şi T.M. pentru imobilul din str. Şerbănescu Tei şi de T.M. pentru imobilul din str. Vasile Tei.
Aceeaşi instituţie a precizat că dosarele privind notificările formulate de persoanele menţionate au fost înaintate Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru analizare şi soluţionare, unele din ele fiind în redactare (fila 45 dosar).
În condiţiile în care imobilele au făcut obiectul notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de către tribunal că reclamanţii nu mai pot introduce acţiune în revendicare potrivit dreptului comun, în acest sens fiind şi decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A statuat instanţa supremă că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţii invocate şi de reclamanţi prin acţiune.
S-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze respectiva procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, aceasta nu este situaţia reclamanţilor din prezentul litigiu.
Prima instanţă a avut în vedere şi faptul că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă posibilitatea celor interesaţi de a formula contestaţie împotriva dispoziţiei sau deciziei emise de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării ori de a sesiza direct instanţa de judecată în vederea soluţionării pe fond a notificării, potrivit deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
Faţă de cele expuse, s-a apreciat că acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ. este inadmisibilă, motiv pentru care a fost respinsă prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii.
Totodată s-a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală de folosinţă, pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2011, respectiv faţă de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 343/ A din 11 octombrie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamanta Ivan Mariana şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţii Botez Elena, G.E., I.L. şi Novac Cristina împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanţii se află în situaţia de a solicita direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâţilor să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorii lor, în baza Decretului nr. 92/1950.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de apelanţi a vizat dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar şi art. 20, 21, 41 şi 44 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în ce priveşte îngrădirea accesului la instanţă, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001 sau în speţă, deşi au iniţiat această procedură prin formularea notificărilor nu au finalizat-o.
Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt dedusă judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apelanţii au pretins că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a dat o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente, stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) din legea specială), nici in personam (apelanţii fiind moştenitori legali ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voinţa lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, apelanţii au învederat că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, au invocat dispoziţiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.
S-a reţinut că art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, apelanţii au vocaţia de a obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă ar fi urmărit soluţionarea cererii ce a format obiectul notificării câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
În fine, s-a reţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de apelanţi, norma convenţională, garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.
Soluţionând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia inadmisibilităţii, celelalte critici formulate şi care vizează fondul au fost considerate inutil a mai fi analizate. S-a constatat că apelanţii puteau critica neanalizarea titlurilor de proprietate deţinute de către aceştia în situaţia în care li s-ar fi negat calitatea de proprietari sau s-ar fi reţinut lipsa calităţii lor procesuale active or, soluţionarea cauzei, prin reţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a făcut de prisos orice altă verificare privind fondul şi, prin urmare, numai criticile privind această excepţie au putut fi primite.
Nu au putut fi primite nici criticile privind lipsa rolului activ al instanţei sau încălcarea principiului contradictorialităţii sau neunirea excepţiei cu fondul având în vedere că ambele excepţii au fost puse în discuţia părţilor, astfel cum a rezultat din încheierea de şedinţă publică de la 23 iunie 2011, iar unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă.
În ceea ce priveşte critica privind nesoluţionarea cererii subsidiare, în sensul că s-a cerut ca în situaţia în care terenurile nu sunt libere şi nu pot fi restituite în natură, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a terenurilor în temeiul Legii nr. 10/2001, critica a fost găsită nefondată, în condiţiile în care atât în cererea precizatoare din 25 noiembrie 2010 cât şi în completarea la cererea precizatoare făcute în faţa Tribunalului Bucureşti (fila 37), reclamanta I.M. a precizat temeiul juridic al acţiunii ca fiind art. 480 C. civ.
Calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în acţiuni având ca obiect acordarea de despăgubiri, ce rezultă din prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009 nu a putut fi analizată în prezenta acţiune formulată în temeiul dreptului comun, întrucât sus numita trimitere la dispoziţiile legale referitoare la despăgubirile acordate de Statul Român priveşte despăgubirile stabilite în aplicarea prevederilor art. 141 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, faţă de temeiul juridic reţinut, revendicare în baza dreptului comun, s-a constatat că în mod legal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât potrivit înscrisurilor existente la dosar, nu a rezultat că bunurile menţionate în petitul cererii se află în posesia Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât.
De asemenea, a fost găsită nefondată critica privind neargumentarea admiterii excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei municipiului Bucureşti prin Primar general şi înlăturarea argumentului adus la fondul cauzei, respectiv faptul că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Primăria municipiului Bucureşti este parte în proces prin Primarul general care, în conformitate ce prevederile art. 66, art. 97 alin. (3), art. 114 alin. (2) şi art. 115 din lege, răspunde pentru buna funcţionare a administraţiei publice locale sau judeţene, în condiţiile legii şi are calitate procesual pasivă, întrucât administrează terenurile preluate abuziv de stat şi care fac obiectul revendicării. S-a reţinut că motivarea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei municipiului Bucureşti prin Primar General a fost expusă pe larg în încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2011, astfel cum a reieşit şi din considerentele sentinţei atacate. Fiind lipsită de calitate procesuală de folosită orice alt argument privind alte atribuţii ale unităţii administrativ teritoriale au devenit de prisos a mai fi analizate.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii B.G., G.E., N.C., I.L. şi I.M., solicitând admiterea acestuia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond şi criticând hotărârea prin prisma pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. Totodată, au arătat că neregularităţile procedurale au dus la nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, ceea ce impune, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare la fond, motivat şi de faptul că nu a avut loc o cercetare a fondului cauzei.
Pornind de la motivele de apel, pe care le-au reiterat în mare parte, recurenţii au criticat decizia atacată sub aspectul faptul că instanţa de apel a judecat cauza în absenţa încuviinţării probatoriului solicitat la 20 septembrie 2012, constând în înscrisuri şi expertiza de specialitate, având drept obiective identificarea terenurilor în litigiu, stabilirea afectării acestora de lucrări de sistematizare, precum şi a naturii construcţiilor şi a precizării suprafeţei ocupate, care nu poate fi restituită în natură, cu calcularea valorii de circulaţie a terenurilor.
Au criticat şi soluţia instanţei de apel de apreciere ca tardivă a solicitării probatoriului, prin considerarea termenului de formulare a acestuia ca fiind data de 7 iunie 2012, termen la care s-a susţinut de fapt cererea de repunere pe rol a cauzei.
Au înţeles a se prevala de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. motivat de faptul că instanţa fondului nu a intrat în judecarea cauzei pe fond limitându-se la admiterea unor excepţii.
Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat concursul dintre legea generală şi legea specială, fără a particulariza cauza dedusă judecăţii şi fără a observa existenţa unor notificări care au rămas nesoluţionate, inhibând dreptul la o justă despăgubire, din perspectiva stipulărilor Curţii Europene cu privire la Legea nr. 10/2001, respectiv că aceasta nu funcţionează (cauza Porţeanu, cauza Viasu).
Au considerat, prin urmare, că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au ignorat obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor internaţionale la care România este parte, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţie, dar şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană şi art. 8 şi 10 din Declaraţia Naţiunilor Unite.
Întrucât în cauză a operat o privare de bun, au susţinut că este îndreptăţită cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa de apel „întorcând” cauza de la motivele de apel la posibilitatea juridică conferită reclamanţilor de a solicita obligarea persoanei juridice la emiterea deciziei de soluţionare a notificării care nu semnifică acordarea unei drepte şi prealabile despăgubiri.
Au apreciat că adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire pentru acţiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmăreşte recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea efectivă a posesiei imobilului, indiferent de subiectul de drept faţă de care acţionează.
Au arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat constant în sensul că orice negare a competenţei instanţei de judecată de a examina acţiunea în revendicare reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţie cu privire la liberul acces la justiţie.
În ceea ce priveşte decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, au precizat că în speţă nu s-ar putea reţine că prin admiterea acţiunii în revendicare s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege, întrucât terenurile se află încă în proprietatea statului.
În continuare, făcând referire la noţiunea de bunuri, care poate cuprinde atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă, recurenţii au arătat că în cauză speranţa de a li se recunoaşte dreptul de proprietate asupra terenurilor poate fi considerată ca bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât statul în mod nelegal i-a privat de exercitarea dreptului de proprietate pe o perioadă îndelungată de timp.
Din interpretarea art. 18 lit. c) şi art. 45 ale Legii nr. 10/2001, recurenţii au tras concluzia că respectivele dispoziţii se aplică numai în raporturile juridice dintre stat şi proprietarul deposedat, fapt care conduce la înfrângerea excepţiilor privitoare atât la calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice cât şi la cea a Primăriei municipiului Bucureşti prin Primar general.
Au menţionat că au arătat în faţa instanţei de apel netemeinicia admiterii acestei excepţii, întrucât acţiunea nu este întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât, a fost necesară faţă de formularea capătului subsidiar de acţiune prin care au solicitat obligarea statului la despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a terenurilor, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, calitatea procesuală pasivă rezultând din prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009.
Au mai criticat soluţia şi sub aspectul neargumentării juridice a deciziei luată în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei municipiului Bucureşti prin Primar general, care a înlăturat argumentele aduse de reclamanţi la fondul cauzei în raport de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Recurenţii, prevalându-se de prevederile art. 297 C. proc. civ., au criticat hotărârea pronunţată în apel sub aspectul faptului că deşi fondul cauzei nu a fost soluţionat de prima instanţă, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, curtea de apel a menţinut soluţia tribunalului procedând eronat la analizarea motivelor prin prisma concursului dintre legea generală şi legea specială. Motivele de recurs vizează deci modul de soluţionare a acţiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în sensul stabilirii admisibilităţii acesteia, în condiţiile în care a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparaţie, în a cărui sferă de reglementare intră şi imobilele în litigiu.
Recurenţii - reclamanţi au mai criticat soluţiile instanţelor de fond, pornind de la decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin prisma faptului că nu s-au observat şi considerentele care consacră prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de legea specială, în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între aceasta şi convenţie, care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul în speţă, atâta vreme cât imobilele în litigiu sunt încă în proprietatea statului.
Se reţine că nu poate fi primită această critică, instanţa de apel făcând în mod corect referire la considerentele deciziei pronunţată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care a fost analizată acţiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Se constată astfel că tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene.
Astfel, Înalta Curte a observat prin decizia menţionată că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanţii s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, se constată, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că această noţiune poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, este evident că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Ca atare, susţinerile recurenţilor potrivit cărora pot solicita restituirea bunului preluat de stat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, sunt eronate.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, în situaţia în care se constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului, care înlătură aplicarea normei anterioare, operante până la data apariţiei noii reglementări.
„Dreptul la un tribunal” garantat de art. 6 din Convenţie nu este, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, un drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, fiind astfel pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Ca atare, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că prin respingerea acţiunii în revendicare nu pot obţine restituirea în natură a imobilelor, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, posibilitatea acestei restituiri în natură.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 asigură realizarea garanţiilor unui proces echitabil, prin instituirea unui sistem reparator, jurisprudenţa Curţii Europene recunoscând dreptul statelor membre în a aprecia formele şi termenele în care se realizează accesul la o instanţă, în sensul Convenţiei, atâta timp cât legislaţia naţională prevede acest acces.
Aşadar, nu poate fi primită critica recurenţilor - reclamanţi, atâta timp cât prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, accesul la justiţie presupune în mod necesar ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanţei judecătoreşti şi numai în măsura în care aceste exigenţe nu sunt respectate ar fi afectat accesul la justiţie. Or, mai mult, persoana interesată poate contesta şi refuzul unităţii notificate de a răspunde în termenul prevăzut de lege, deci are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, în cadrul acestui control putându-se deduce judecăţii însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Concluzionând, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.
Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul recurenţilor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, soluţia din acţiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia.
Aşadar, analizând concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480 C. civ.) şi legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001), curtea de apel nu a făcut decât să aplice statuările din decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, obligatorii în raport de prevederile 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Menţinând soluţia tribunalului de respingere a unei acţiuni în revendicare formulată după adoptarea legii speciale de reparaţie, curtea de apel a pronunţat o soluţie legală, cu atât mai mult cu cât în cauză au fost formulate notificări în baza Legii nr. 10/2001, una dintre acestea fiind soluţionată prin dispoziţia nr. 14054/2011 prin care s-au propus măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Oteşani.
În aceste condiţii, avându-se în vedere şi principiul electa una via, este evident că reclamanţii nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor.
În raport de considerentele expuse, criticile recurenţilor referitoare la greşita menţinere în apel a soluţiei de admitere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei municipiului Bucureşti prin Primar general nu mai prezintă relevanţă în cauză, ca şi criticile referitoare la neîncuviinţarea probatoriului constând în înscrisuri şi expertiza de specialitate.
Pentru cele ce preced, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.G., G.E., I.L., I.M. şi N.C. împotriva deciziei nr. 343/ A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2899/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2943/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
