ICCJ. Decizia nr. 2948/2013. Civil. Evacuare. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2948/2013
Dosar nr. 8207/1/2012
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă constată următoarele:
Prin decizia nr. 499 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta SC P.T. SRL împotriva Sentinţei nr. 7094 din 14 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâta SC R.T.V. SRL şi de intervenienta SC C.C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei SC R.T.V. SRL, ca neîntemeiat. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Referitor la apelul pârâtei şi intervenientei, s-a constatat că prin Sentinţa nr. 2291 din 30 aprilie 1999 pronunţată în Dosarul nr. 564/1997, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis cererea de chemare în judecată formulată de către SC P. SA în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, pe care a obligat-o să predea în proprietate boxele nr. 5 şi 6 situate în Halele Centrale Obor. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4425 din 4 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Acţiunea reclamantei, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul deciziei pronunţată de Înalta Curte, a vizat revendicarea atât a boxelor 5 şi 6, precum şi a terenurilor, dotărilor, utilităţilor şi altor bunuri aferente însă, pe de o parte Sentinţa nr. 2291/1999 a admis acţiunea făcându-se menţiune în dispozitiv doar cu privire la boxe nu şi la teren, iar pe de altă parte nici nu s-a menţionat admiterea în parte a cererii. Totodată în cuprinsul hotărârilor prin care s-au soluţionat căile de atac împotriva Sentinţei nr. 2291/1999 s-a făcut vorbire de faptul că reclamanta a dobândit în temeiul H.G. nr. 391/1995 dreptul de proprietate asupra boxelor şi terenurilor aferente.
Aşadar, având în vedere aceste constatări ale unor instanţe asupra unei situaţii de drept trecute în puterea lucrului judecat, curtea de apel a reţinut că reclamanta a făcut dovada faptului că este proprietară atât asupra spaţiilor comerciale boxa 5 şi 6 cât şi asupra terenului aferent acestei boxe, în acest sens fiind şi dispoziţiile H.G. nr. 391/1995, care arată că în proprietatea reclamantei vor intra atât boxele sus menţionate cât şi terenul aferent. În cuprinsul anexei 4 se menţionează la poziţia 22 boxele nr. 5 şi 6, sector 2. Aşadar, dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente boxei se întemeiază pe H.G. nr. 391/1995, deşi prin expertiza cadastrală întocmită în cursul soluţionării cauzei în apel nu a putut fi identificată boxa 6.
Pentru aceste considerente, criticile privind nelegala respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi cea conform căreia H.G. nr. 391/1995 nu face dovada dreptului de proprietate asupra boxei nr. 6, au fost găsite neîntemeiate.
În ceea ce priveşte critica conform căreia nu există acte care să permită individualizarea boxelor 5 şi 6, curtea a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, pârâta nu ocupă nicio suprafaţă din boxa 6, aflată în proprietatea reclamantei. Astfel, expertul a arătat că boxele denumite generic cu nr. 5 şi 6 nu pot fi localizate pe teren din lipsa schiţelor sau planurilor care să expliciteze poziţia acestora.
Expertul a precizat că suprafaţa în cauză de 3,30 mx3,55 m =11,72 mp închiriată de SC C. SA pârâtei nu este inclusă în suprafeţele cu nr. cadastral x ci este inclusă în suprafaţa cu nr. cadastral x, intabulată în cartea funciară, proprietatea SC C. SA.
Deşi la dosarul cauzei a fost comunicată, la solicitarea instanţei, nota de fundamentare ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 391/1995 şi anexa 4 unde la poziţia nr. 22 se face referire la boxele nr. 5 şi 6, sector 2, aceste înscrisuri nu au explicitat poziţia acestora, astfel încât nu s-a putut stabili cu certitudine că pârâta deţine spaţiul din care se solicită evacuarea sa.
Curtea a reţinut că, deşi potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta avea obligaţia să îşi probeze pretenţiile şi apărările, aceasta nu a făcut dovada că spaţiul închiriat de pârâtă face parte din boxa nr. 6, astfel cum a susţinut în cererea de chemare în judecată.
Justificând însă calitatea sa de proprietar prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, analizate anterior, reclamanta nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că pârâta ocupă imobilul în litigiu. În consecinţă, reţinând că pârâta nu ocupă vreun spaţiu aflat în proprietatea reclamantei curtea a constatat capătul de cerere privind evacuarea pârâtei ca fiind neîntemeiat.
Cu privire la apelul reclamantei, curtea a constatat că aceasta a solicitat obligarea pârâtei SC R.T.V. SRL la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere de la data introducerii acţiunii până la data evacuării efective a spaţiului.
În legătură cu inadmisibilitatea unei astfel de cereri, invocată de apelantele SC R.T.V. SRL şi SC C.C. SA, curtea a reţinut că prin decizia nr. 20/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-a decis că o cerere privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ.
Având în vedere obligativitatea deciziilor în interesul legii, curtea a reţinut, contrar susţinerilor apelantelor SC R.T.V. SRL şi SC C.C. SA, că solicitarea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ.
Cu toate acestea, admisibilitatea unei cereri nu echivalează cu temeinicia sa. Analizând astfel apelurile declarate de SC R.T.V. SRL şi SC C.C. SA, curtea a constatat că acestea sunt întemeiate, cererea reclamantei prin care a solicitat evacuarea pârâtei fiind neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, curtea a constatat că apelul reclamantei, care a criticat sentinţa prin prisma soluţiei pronunţată pe cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei SC R.T.V. SRL la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere de la data introducerii acţiunii până la data evacuării efective a spaţiului este nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire SC P.T. SRL, întemeiată pe prevederile pct. 7 al art. 322 C. proc. civ.
După prezentarea situaţiei de fapt referitoare la dobândirea de către revizuentă a dreptului de proprietate asupra boxelor 5 şi 6, precum şi a succesiunii demersurilor cu privire la recunoaşterea respectivului drept de proprietate, SC P.T. SRL a arătat că prin Sentinţa nr. 2291 din 30 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, irevocabilă, a fost confirmat, la nivelul instanţelor de judecată, dreptul său de proprietate, SC C. SA fiind obligată să predea în proprietate boxele 5 şi 6 împreună cu dotările şi utilităţile aferente.
Întrucât pretinsul proprietar SC C. SA şi pretinsul locatar SC R.T.V. SRL nu au respectat soluţia irevocabilă, a formulat acţiune în evacuare.
Având în vedere că pretinsul proprietar a susţinut că nu poate executa hotărârea de recunoaştere a dreptului său de proprietate din cauza lipsei elementelor de identificare a spaţiului, SC C. SA a formulat o contestaţie la titlu, respinsă prin Sentinţa comercială nr. 2789 din 18 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, soluţie confirmată de Înalta Curte prin decizia nr. 619 din 17 februarie 2010.
Pornind de la dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta a arătat că sunt îndeplinite toate cerinţele textului de lege, existând contrarietate între decizia nr. 619/2010 a Înaltei Curţi şi decizia nr. 499/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză şi care au fost pronunţate în dosare diferite.
A precizat că vădita contradicţie între cele două hotărâri constă în soluţia asupra tezei propuse de intimate privind presupusa imposibilitate de identificare a celor două boxe, aspect tranşat de către Înalta Curte care s-a pronunţat irevocabil cu privire la posibilitatea identificării faptice a respectivelor boxe aflate în proprietatea revizuentei.
Astfel, Înalta Curte a reţinut în mod judicios că este titulara unui drept real care nu poate fi despărţit de atributele sale legale şi trebuie respectat de către cele două societăţi, existând totodată elementele de fapt necesare exercitării dreptului său real de proprietate, în timp ce decizia atacată a susţinut contrariul.
A invocat în sprijinul său practica relevantă a Înaltei Curţi cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri, în egală măsură cu dispozitivul acesteia.
Pentru toate aceste considerente, revizuenta a solicitat admiterea cererii şi anularea deciziei nr. 499/2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Cererea va fi respinsă, în raport de considerentele ce succed.
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea poate fi solicitată dacă „există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs”.
Se constată că s copul reglementării cazului de revizuire prevăzut de textul de lege precitat este acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.
Pentru ca o cerere de revizuire să se încadreze în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri contradictorii, pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), în procese sau dosare diferite, iar în al doilea litigiu, să nu fi fost invocată excepţia puterii de lucru judecat sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.
Dintre aceste cerinţe, pentru speţa dedusă judecăţii, prezintă interes cea privind dezbaterea în cel de-al doilea litigiu a excepţiei autorităţii de lucru judecat. Raţiunea acestei condiţii este aceea ca instanţa de revizuire învestită cu soluţionarea unei cereri întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., să nu încalce ea însăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate.
Totodată raţiunea unei atare reglementări presupune ca cea de-a doua instanţă, învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, să ignore faptul că acesta şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze în sens contrar primei judecăţi.
Prin ipoteză, este necesar ca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri să nu fi fost invocată, pentru că în situaţia contrară, dacă părţile s-au prevalat de rezultatul primei hotărâri, iar instanţa a doua oară învestită a considerat că nu funcţionează excepţia autorităţii de lucru judecat, nu mai poate fi vorba de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta întrucât hotărârea instanţei care a statuat asupra inexistenţei excepţiei autorităţii de lucru judecat, realizând o evaluare proprie în acest sens, se bucură ea însăşi de putere de lucru judecat.
Or, această condiţie impusă de textul de lege nu este îndeplinită, în realitate, revizuenta fiind nemulţumită de modalitatea în care instanţa s-a pronunţat prin hotărârea supusă revizuirii, tinzând la obţinerea unui control de legalitate asupra acesteia.
Însă prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se exercită un veritabil control judiciar asupra hotărârii supuse revizuirii (din punct de vedere al legalităţii soluţiei), ci doar se verifică dacă s-a nesocotit puterea de lucru judecat rezultată dintr-o hotărâre anterioară.
Ca atare, analizând hotărârea a cărei anulare se solicită prin promovarea prezentei revizuiri, se constată că prin decizia civilă nr. 499/2012, atacată, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere şi aspectele legate localizarea boxelor 5 şi 6, făcând trimitere la aceeaşi H.G. nr. 391/1995.
Pentru toate aceste considerente, urmează a se respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de SC P.T. SRL împotriva deciziei nr. 499 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2943/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 303/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
