ICCJ. Decizia nr. 2896/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2896/2013
Dosar nr. 2508/177/2012
Şedinţa dîn camera de consiliu de la 26 septembrie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor dîn dosar, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Aleşd, Ia data de 03 decembrie 2012 sub nr. 2508/178/2012 creditoarea SC J.P.C. SRL, cu sediul ales în N., jud. Bihor a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia de plată împotriva debitoarei SC D.I. SRL Sebeş, cu sediul social în Sebeş, cu privire Ia suma de 8274,89 RON, reprezentând debit principal conform facturilor scadente şi neachitate, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie din data efectuării.
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că i-a livrat marfă debitoarei, care a fost preluată fără obiectiuni, dar aceasta a refuzat plata preţului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 din OUG 119/2007, art. 274, art. 93 C. proc. civ. şi art. 48 C. com.
Prin sentinţa civilă nr. 179/2013 Judecătoria Aleşd a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată dîn oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alba lulia.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Aleşd, în baza art. 158 alin. (3) C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect ordonanţă de plată, în favoarea Judecătoriei Alba lulia, judecătorie în circumscripţia căreia îşi are sediul principal debitoarea SC D.I. SRL, respectiv în Sebeş, jud. Alba, reţinând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale care reglementează competenţa teritorială alternativă.
Judecătoria Alba lulia prin sentinţa civilă nr. 1948/2013 din 10 mai 2013 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din ofiou, şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aleşd.
A constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Ia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Alba lulia a reţinut faptul că, creditoarea a înţeles să sesizeze Judecătoria Aleşd în circumscripţia căreia îşi are sediul principal, că în cauzele privitoare la bunuri, altele decât cele prevăzute de art. 13 - 18 C. proc. civ., necompetenţă teritorială este una de ordine privată, că ia primul termen nu a fost invocată nici o excepţie de necompetenţă teritorială de ordine privată, că instanţa nu o putea invoca din oficiu, dat fiind faptul că potrivit art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar potrivit art. 19 C. proc. civ., părţile pot înlătura competenţa teritorială, de ordine privată.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a soluţiona pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţa, stabilind competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aleşd, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului îl constituie emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia de plată, în conformitate cu prevederile OUG nr. 119/2007, împotriva debitoarei SC D.I. SRL cu sediul social în Sebeş, jud. Alba, cu privire la suma de 8274,69 RON, reprezentând debit principal conform facturilor scadente şi neachitate, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie din data efectuării plăţii.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din OUG nr. 119/2007 stabilesc că cererea privind creanţa de plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, iar alin. 4 al aceluiaşi articol statuează că judecătorul verifică din oficiu competenţa instanţei, procedând conform legii.
Rezultă că, prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) din actul normativ menţionat, legiuitorul a impus în sarcina judecătorului învestit cu o cerere privind somaţia de plată obligaţia de a verifica din oficiu competenţa instanţei, fără nici o distincţie în funcţie de caracterul normelor de competenţă, de ordine publică sau de ordine privată. Însă, prin edictarea acestor norme legale, legiuitorul a făcut trimitere la dreptul comun, respectiv la normele C. proc. civ. referitoare Ia competenţa materială şi teritorială.
În cauză, raţionamentul Judecătoriei Aleşd conform căruia poate ridica din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, este eronat, întrucât ar echivala practic cu instituirea unui caz de competenţă teritorială exclusivă în materii unde legiuitorul nu a avut această intenţie.
Altfel spus, dacă s-ar interpreta acest text normativ în mod separat şi necorelat cu alte dispoziţii legale, s-ar ajunge ia concluzia că toate cazurile de competenţă teritorială relativă s-ar transforma în situaţii în care s-ar putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, conferindu-i acesteia din urmă un caracter absolut, de ordine publică în toate ipotezele.
Totodată, această concluzie este greşită, şi în raport de prevederile art. 1591 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod imperativ făptui că „necompetenţă de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu Ia prima zi de înfăţişare".
Diferenţa între necompetenţă de ordine publică şi cea de ordine privată se menţine în ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca. Astfel, necompetenţă de ordine publică va putea fi invocată atât de părţi, indiferent de poziţia procesuală, cât şi de instanţă, în timp ce necompetenţă de ordine privată va putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare, iar dacă aceasta nu este obligatorie, la prima zi de înfăţişare, înainte de a se da cuvântul pe fond.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 1591 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd neechivoc şi expres faptul că necompetenţă teritorială relativă poate fi invocată doar de pârât, că Ia primul termen de judecată nu a fost invocată nici o excepţie de necompetenţă teritorială de ordine privată, că instanţa nu o putea invoca din oficiu şi având în vedere faptul că creditoarea a înţeles să sesizeze Judecătoria Aleşd cu cererea de chemare în judecată, în circumscripţia căreia îşi are sediul principal, iar pe de altă parte debitoarea nu s-a opus într-o formă sau alta stabilirii competenţei teritoriale în favoarea acestei instanţe, în raport şi de dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. care prevăd că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, coroborate cu cele ale art. 19 din acelaşi cod care prevăd că părţile pot înlătura competenţa teritorială, de ordine privată, se constată că aceasta este instanţa competentă să soluţioneze pricina.
Cum, în cazul competenţei teritoriale alternative, reclamanta are dreptul de a alege între instanţele competente, odată alegerea făcută înseamnă că prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa instanţei respective.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a stabili că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea formulată de reclamanta SC J.P.C. SRL SRL Bihor în contradictoriu cu debitoarea SC D.I. SRL Sebeş, faţă de considerentele anterior expuse şi de dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., este Judecătoria Aieşd, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aieşd.
Irevocabilă,
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2589/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 2895/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
