ICCJ. Decizia nr. 303/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 303/2013
Dosar nr. 4533/2/2011
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 596/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantului C.D.V. în contradictoriu cu pârâţii R.F.N., R.M. şi chemaţii în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice - Municipiul Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi SC H.N. SA.
Au fost obligaţi pârâţii să lase în proprietate şi posesie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, str. Naum Râmniceanu, parter, sector 1, cu motivarea că titlul originar de proprietate al autoarei reclamantei este preferabil titlului pârâţilor, cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile preluării abuzive a imobilului de către stat prin Decretul nr. 92/1950 şi al demersurilor constante în timp ale reclamantului de redobândire a proprietăţii sale în baza Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001.
S-a mai dispus prin sentinţă ca Statul român să fie obligat, în calitatea sa de chemat în garanţie, să achite pârâţilor contravaloarea de piaţă a apartamentului conform art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de pârâţii R.F.N. şi R.M. şi de chematul în garanţie Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice-municipiul Bucureşti, prin Decizia nr. 663 din 27 iunie 2011 a respins, ca nefondate, căile de atac pentru motivele ce urmează.
Reclamanţii sunt succesori în drepturi ai proprietarului originar al imobilului în litigiu, V.B., conform certificatului de moştenitor şi ale actelor de stare civilă depuse la pag.20 - 25 dosar fond, acte care până la prezentul moment nu au fost lipsite de eficienţă juridică prin constatarea nulităţii lor pe cale judecătorească sau administrativă.
Proprietarul originar, V.B., a dobândit proprietatea asupra bunului prin actul de vânzare cumpărare autentificat la fostul Tribunalul Ilfov.
Pe parcursul procesului de faţă, a fost întocmit un raport de expertiză grafologică (pag.184 - 196 Dosar apel nr. 40397/3/2007) din care a rezultat că semnătura de pe contractul de vânzare - cumpărare din anul 1933, la rubrica de semnătură a cumpărătorului, nu aparţine autoarei V.B., prin raportare la alte documente atribuite acesteia.
Fără a contesta valoarea tehnică a raportului de expertiză, s-a apreciat valoarea probatorie a acestuia în contextul întregului probatoriu administrat în cauză pe acest aspect.
S-a constatat astfel că niciodată autoarea reclamantului nu a contestat semnătura sa pe actul de vânzare cumpărare, certificată de altfel chiar prin declaraţie de martor în faţa funcţionarului competent de la Tribunalul Ilfov secţia notariat, (pag.10 dos. fond) cumpărătoarea asumându-şi plata preţului, conform actului de vânzare cumpărare, inclusiv a unui „acont” de 100.000 lei, primit de vânzătoare chiar de la cumpărătoare, potrivit „chitanţei” de la pag.12 - 13 dosar fond.
Aceeaşi cumpărătoare a înţeles să dispună de bun prin testare, conform testamentului autentificat la Notariatul Raionului I.V.S., fiind considerată ca proprietară a bunului şi de autoritatea statală care a dispus naţionalizarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, la poziţia 471 din proprietatea lui V.B.
S-a reţinut totodată că de la momentul încheierii actului,nici vânzătorii şi nici eventualii moştenitori ai acestora nu au contestat veridicitatea actului şi realitatea transmiterii în drept şi în fapt a proprietăţii imobilului din patrimoniul lor în cel al cumpărătoarei V.B..
Pentru aceste considerente s-a apreciat că lipsa de identitate a unei semnături de pe un document cu o alta de pe un alt document, documente asumate neechivoc de cea căreia i se contestă semnătura şi recunoscute în spaţiul public prin efecte juridice nu poate conduce la decizia lipsirii de putere probantă a înscrisurilor defăimate. Este motivul pentru care s-a constatat că autoarea reclamantului a fost proprietara imobilului în litigiu şi că a transmis drepturile sale asupra acestei proprietăţi reclamantului din prezenta acţiune, pe bază testamentară,fapt ce justifică în speţă calitatea procesuală activă a reclamantului şi implicit presupune respingerea excepţiei invocată în acest sens de către pârâţi.
Cu privire la inadmisibilitatea şi prematuritatea acţiunii s-a constatat că, pe de o parte, reclamantului nu îi poate fi interzis accesul la justiţie pe calea dreptului comun, acesta fiind chiar beneficiarul unei hotărâri de speţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (pag.40 - 47 dosar fond) prin care Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului tocmai pentru că în cicluri procesuale anterioare începute încă din anul 1993 demersurile judecătoreşti ale reclamantului de redobândire a proprietăţii lor pe calea dreptului comun au fost respinse ca inadmisibile (pag.49 - 62 dosar fond).
Pe de altă parte, s-a constatat că însăşi legea specială invocată de către pârâţi, Legea nr. 10/2001, acceptă principial alternativa demersurilor pe calea dreptului comun prin dispoziţiile art. 46 din lege, fără o condiţionare procedurală sau de fond de procedura administrativă a legii speciale. Dispoziţia legală este de altfel în concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale, art. 21 alin. (4) din Constituţia României potrivit cărora procedurile administrative sunt facultative.
Pentru aceste motive au fost respinse şi cele două excepţii invocate de pârâţi,de inadmisibilitate şi prematuritatea a acţiunii, ca nefondate.
Cu privire la prescripţia achizitivă s-a constatat că este inaplicabilă în cauză, pârâţii stăpânind imobilul sub nume de proprietari doar de la momentul cumpărării acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995, 17 noiembrie 1998 (pag.34 dosar fond), aspect coroborat cu demersurile constante ale reclamantului de recuperare a bunului litigios cum arătam, încă din anul 1993.
În legătură cu identitatea de amplasament a imobilului, s-a reţinut că în cauză a fost efectuat un raport de expertiză tehnică în care este expusă configuraţia topografică a imobilului, că în testamentul lăsat de V.B. este indicată adresa imobilului ca fiind str. Naum Romniceanu, adresă ce figurează şi în decretul de naţionalizare, precum şi în adresele emise de Administraţia Fondului Imobiliar şi I.C.R.A.L. Herăstrău (pag.28 - 29 dosar fond), astfel încât nu pot fi reţinute dubii din perspectiva identităţii imobilului revendicat cu cel deţinut de pârâţi.
Criticile privind rezolvarea fondului cauzei au fost deasemenea respinse.
Prin notificări distincte formulate în anii 1996 şi 1997 (pag.26 – 27 dosar fond) reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului arătând că păstrarea acesteia prin Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă şi au pus în vedere autorităţii locale ca, în aceste condiţii, să nu înstrăineze imobilul către terţe persoane.
Cererile au fost ignorate, iar imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, pârâţilor (pag.34 dosar fond).
Ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat o nouă notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Potrivit adresei nr. 25589/2010 emisă de Primăria municipiului Bucureşti (pag.163 dosar apel iniţial) notificarea reclamanţilor înregistrate sub nr. 3009/2001 a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a litigiilor aflate pe rolul instanţelor de judecată în legătură cu imobilul.
S-a creat astfel un cerc vicios în care pe de o parte demersurile pe cale judecătorească ale reclamanţilor au fost respinse, greşit conform hotărârii Curţii Europene, dar totuşi respinse, ca inadmisibile, iar pe de altă parte demersurile administrative ale aceloraşi reclamanţi au fost ignorate cu totul, în cazul Legii nr. 112/1995, sau suspendate, în cazul Legii nr. 10/2001, tocmai pentru a se aştepta verdictul instanţelor de judecată.
În această situaţie, prezentul demers al reclamanţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este întemeiat.
Prin text legal expres, respectiv art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că preluarea imobilelor prin Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă, iar foştii proprietari îşi păstrează această calitate pe care însă nu o pot exercita decât după finalizarea procedurii instituite prin acelaşi act normativ.
În speţă reclamanţii s-au supus acestei exigenţe şi condiţionării prin formularea notificării, continuarea demersului fiind însă blocată de autoritatea administrativă şi din nou condiţionată de finalizarea deja amintitelor demersuri pe cale judecătorească, la rându-le condamnate prin hotărâre a Curţii Europene.
Reţinând atât consecvenţa reclamanţilor de a-şi cere drepturile pe toate căile puse la dispoziţie de legiuitor şi de a se conforma rigorilor acestora, cât şi preeminenţa titlului originar al autoarei reclamanţilor asupra imobilului, coroborat cu lipsa de credibilitate juridică a titlului pârâţilor generată de culpa administrativă a celor chemaţi să gestioneze cu rigoare fondul imobiliar al Statului român, s-a acordat preferinţă în cauză titlului exhibat de reclamanţi, cum de altfel în mod corect a procedat şi judecătorul fondului.
Din aceleaşi considerente au fost înlăturate criticile generale, formulate de pârâţi vizând neaplicarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau a jurisprudenţei Curţii Europene a Dreptului Omului.
Prin apelul formulat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive şi faptul că pârâţii nu au fost de bună credinţă, aceştia urmând să primească valoarea preţului actualizat, nu valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu.
Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata unei sume de bani, în temeiul unui text de lege care indică expres constituirea unui fond de despăgubire la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, Statul român fiind garantul îndeplinirii acestei obligaţii, astfel încât calitatea sa în proces este justificată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că actul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanţi nu a fost desfiinţat ca entitate rezultând de aici, până la proba contrarie, că a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, adică exact acea condiţie impusă de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă a apartamentului.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii R.F.N. şi R.M. şi chematul în garanţie Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice - municipiul Bucureşti.
Pârâţii, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia pentru următoarele motive:
- Atât intimatul-reclamant precum şi recurenţii-pârâţi invocă titluri de proprietate în temeiul susţinerii pretenţiilor lor. Titlul intimatului - reclamant este un titlul de proprietate ce emană prezumtiv, de la vechiul proprietar, dar care nu se bucură de protecţia art. 1 din Primul protocol adiţional (cauza Caracas împotriva României) în timp ce titlul recurenţilor - pârâţi este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 care se bucură de protecţia art. 1 din Primul protocol adiţional, întrucât nu a fost anulat în baza art. 45 din Legea 10/2001.
Instanţa a aplicat greşit compararea de titluri a părţilor sub un triplu aspect: aprecierea greşită şi nefondată că titlul de proprietate al intimatului reclamant că s-ar bucura de protecţia conferită de art. 1 alin. (1) al Primului Protocol adiţional la Convenţie şi al existenţei unui drept de proprietate actual al acestora; aprecierea greşită că titlul reclamanţilor - pârâţi nu ar fi preferabil; realizarea greşită a comparaţiei dintre cele două titluri de proprietate, cu eludarea regulilor instituite de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a legislaţiei speciale în materie.
Astfel, intimatul - reclamant nu se bucură de un „bun" în sensul Convenţiei iar dreptul de proprietate nu este actual.
Greşeala instanţei este esenţială tocmai pentru că reclamantul nu se poate prevala de un „bun" în sensul convenţiei, fapt hotărât expres de C.E.D.O. şi deci nu s-ar putea aplica excepţia prevăzută în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi prin care s-ar permite, în anumite situaţii, revendicarea pe drept comun.
Tocmai în cauza sa, Caracaş contra României, C.E.D.O. a prevăzut expres: „Curtea consideră că, în contextul cererilor de restituire formulate, reclamanţii nu aveau un "bun", în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol. În consecinţa, garanţiile acestei dispoziţii nu-si găsesc aplicarea în speţa." (par.52).
De asemenea, Curtea a observat că această creanţă de restituire, de care reclamanţii s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. În consecinţă, Curtea a considerat ca, la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 58)."
Potrivit C.E.D.O., cauza Atanasiu şi alţii, este necesar să existe o hotărâre a unei instanţe sau autorităţi administrative interne, în urma respectării procedurilor speciale a legilor speciale, care să recunoască un drept la restituire, altfel nu putem discuta despre un „bun actual”.
În jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza Caracas împotriva României este dată ca exemplu pentru ilustrarea situaţiei în care un vechi drept de proprietate nu mai poate constitui un „bun” actual în sensul articolului 1 Primul protocol adiţional.
Toate demersurile efectuate pe cale judiciară de către intimatul - reclamant în cadrul unor dosare ca Dosarul nr. 2967/1996, respectiv în cadrul Dosarului nr. 3709/1998 privind restituirea în natură a imobilului au avut ca efect respingerea acţiunii în revendicare de către Curtea de Apel Bucureşti, definitiv şi irevocabil, ca instanţă de recurs, fie pe considerentul inadmisibilităţii, fie pe considerentul autorităţii de lucru judecat. Deci, pe cale judiciară intimatul nu a dobândit niciun drept actual, după cum greşit a reţinut prima instanţă.
Nici pe cale administrativă intimatul nu a făcut demersuri care să îi confere o speranţă legitimă, un „bun” în sensul convenţiei.
Totodată, nu a introdus nici o acţiune întemeiată pe legea specială, respectiv art. 45 din Legea nr. 10/2001 pentru anularea titlului de proprietate a recurenţilor - pârâţi.
Recurenţii - pârâţi se bucură de „un bun ” în sensul Convenţiei, fiind cumpărători de bună-credinţă potrivit Legii nr. 112/1995 iar titlul lor nu a fost anulat conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Titlul provenit de la stat în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a imobilului este un veritabil titlu de proprietate, care se bucură de protecţia art. 1 alin. (1) al Primului protocol adiţional la C.E.D.O astfel după cum se reţine în lege, în jurisprudenţa naţională, Curtea Constituţională şi chiar C.E.D.O. (vezi cauzele Tudor împotriva României, Raicu împotriva României etc.).
Reaua-credinţă a recurenţilor-pârâţi, care au cumpărat de la stat nu a fost în nici un moment dovedită din moment ce acest fapt se putea dovedi numai prin introducerea unei acţiuni întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, anulând actul lor pentru rea-credinţă astfel încât intimaţii - reclamanţii ar fi avut instrumente juridice prin care să conteste titlul de proprietate al apelanţilor pârâţi. Neintroducând acţiuni întemeiate pe art. 46 din Legea nr. 10/2001 titlul recurenţilor-pârâţi s-a consolidat astfel încât buna lor credinţă nu ar mai putea fi pusă la îndoială.
Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în privinţa concursului dintre legea generală şi cea specială, s-a reţinut că: „la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemnă să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.
Actul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces verbal din 11 ianuarie 1933 este un fals.
În urma cercetării falsului, instanţa de apel a considerat netemeinic faptul că semnătura din actul de vânzare-cumpărare al cumpărătoarei V.B. nu ar fi în fals şi deci că nu s-ar impune nulitatea absolută, cu efectul admiterii lipsei calităţii procesual active.
Instanţa de apel a cercetat cererea de înscriere în fals superficial, deşi a fost fundamentată pe un act juridic având o mare credibilitate sub aspectul corectitudinii şi exactităţii ştiinţifice, respectiv raportul de expertiză criminalistică din 22 august 2008 efectuat în Dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6.
Concluziile acestui raport de expertiză este confirmat de un alt raport extrajudiciar, întocmit de un expert criminalist autorizat, dl. Nicola Gheorghe, efectuat la 22 februarie 2011.
Faţă de această probă instanţa de apel trebuia să constate înscrisul ca fiind un fals, or, instanţa de apel a procedat contrar.
Prin respingerea cererii reclamanţilor de a se efectua un raport de expertiză, practic se omologhează, în fapt, de către instanţă concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 228.800 şi ale rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în sensul că actul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces verbal din 11 ianuarie 1933 este fals, deoarece instanţa de judecată fiind satisfăcută de existenţa probatoriului pe acest aspect nu mai are nevoie şi de alte expertize.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederează că în privinţa Statului roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă a dreptului reclamanţilor la obţinerea despăgubirii şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât.
Nu trebuie făcută confuzie între Statul român şi Ministerul Finanţelor Publice. Dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului roman.
Criticabilă este hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată la valoarea de piaţă a imobilului considerând ca sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
In ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se învederează că a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe prin faptul că pârâţii au dobândit bunul în condiţiile în care nu fuseseră soluţionate cererile formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrate din 22 iulie 1996 şi din 19 februarie 1997 la Primăria Sector 1 Bucureşti, prin care aceştia solicitau expres restituirea în natura a imobilului, calificarea situaţiei juridice a preluării şi interzicerii vânzării acestuia sub acţiunea nulităţii.
Aşadar, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu rea credinţa respectiv cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apelanţii paraţi fiind în drept de a solicita cel mult doar preţul plătit actualizat cu indicele de inflaţie.
Reclamantul, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., invocă nulitatea recursului declarat de pârâţi, în principal, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate în toate etapele procesuale şi la temeiurile de drept incidente cauzei, reţine caracterul fondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
- Pârâţii invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Cărţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul nu are „un bun”, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., în ipoteza comparării titlurilor de proprietate aflate în coliziune, precum şi greşita apreciere a probatoriului administrat în cauză cu referire la existenţa titlului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul autoarei reclamantei, cu referire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Cele invocate semnifică îndeplinirea exigenţei cerute de art. 3021 alin. (1) lit. a din C. proc. civ., respectiv indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea în temeiul dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.”
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
În speţă, reclamantul a formulat notificare pentru apartamentul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, procedura declanşată fiind suspendată până la soluţionarea acţiunii în revendicare.
De precizat că procedura instituită de art. 45 din legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, referitoare la eventuala constatare a nulităţii absolute a actului juridic de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa acestei legi, nu a fost urmată de reclamant cu privire la contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate exhibat de pârâţi asupra apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. Hanu Rominceanu nr. 26, sector 1.
Reclamantul, cu privire la acest imobil, a iniţiat mai multe acţiuni judiciare cu începere din anul 1993.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 29 iunie 2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 189 din 19 martie 2007, a hotărât că în ceea ce-l priveşte pe reclamant a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie şi că nu a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Cu privire la această din urmă dispoziţie, Curtea a constatat că toate cererile formulate şi procedurile pe care le-au formulat nu se raportează la noţiunea de bun actual al reclamanţilor (paragraf 47) precum şi faptul că creanţa de restituire nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (paragraf 50).
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Instanţa superioară de fond a reţinut existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului, urmare a preluării abuzive a apartamentului prin Decretul nr. 92/1950.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamantul ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Chiar şi o recunoaştere a nevalabilităţi titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie, nu ar fi conferit reclamantului un „bun actual” sau o „speranţă legitimă", singura speranţă legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, la care reclamantul, de altfel, a apelat.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speţă, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care s-o îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Drept urmare, reţinând că reclamantul nu are un „bun”, acţiunii în revendicare prin compararea de titluri îi lipseşte situaţia premiza şi anume existenţa a două titluri de proprietate pentru acelaşi bun.
De precizat că pârâţii deţin un „bun” în sensul Convenţiei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind prezumat a fi valabil încheiat, urmare a neexercitării de reclamant, în temeiul de la art. 45 alin. (2), a acţiunii prevăzute de art. 45 din legea de reparaţie.
Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis şi, drept consecinţă, decizia instanţei superioare de fond va fi modificată în sensul admiterii apelului pârâţilor. Drept urmare, sentinţa va fi schimbată în tot în sensul că acţiunea va fi respinsă ca nefondată.
Constatarea absenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului, face inutilă analiza celorlalte motive de modificare invocate de pârâţi.
Câtă vreme acţiunea reclamantului va fi respinsă, se impune şi admiterea formală a recursului declarat de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât nu mai sunt întrunite cerinţele art. 60 C. proc. civ.
Aceasta semnifică admiterea apelului chematului în garanţie declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, deoarece consecinţa directă a respingerii acţiunii în revendicare este aceea că cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect, întrucât evicţiunea ce a constituit temeiul cererii de chemare în garanţie nu s-a produs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursurile declarate de pârâţii R.F.N. şi R.M. (decedată - continuată procesual de pârâtul R.F.N.) şi de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 663/ A din data de 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în tot, în sensul că admite apelurile declarate de pârâţii R.F.N. şi R.M. (decedată - continuată procesual de pârâtul R.F.N.) şi de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 596 din data de 29 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă sentinţa în tot, în sensul că respinge acţiunea, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2948/2013. Civil. Evacuare. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3055/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
