ICCJ. Decizia nr. 3055/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3055/2013
Dosar nr. 4198/83/2011
Şedinţa publică din 31 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3087 din 13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 4198/83/2011, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.O. şi F.A.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari au depus, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 782 din 06 mai 2001, vizând imobilul înscris în C.F. Satu-Mare, în natură teren în suprafaţă de 1.036 m.p. cu Fabrica de săpun şi firnis „S.”.
Notificarea menţionată a fost înaintată unităţii deţinătoare, respectiv SC U. SA şi, întrucât soluţionarea acesteia a fost tergiversată, reclamanţii au formulat mai multe acţiuni în justiţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 95/ D din 24 februarie 2006 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC U. SA şi admisă, în parte, acţiunea faţă de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, aceasta fiind obligată să soluţioneze notificarea reclamanţilor prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea de Apel Oradea, schimbând în parte sentinţa, prin decizia civilă nr. 487 din 26 mai 2006, a obligat A.V.A.S. Bucureşti să demareze procedura prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în vederea acordării măsurilor reparatorii.
A.V.A.S. Bucureşti a soluţionat notificarea prin Decizia nr. 139 din 13 aprilie 2006, în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului şi a construcţiilor şi al propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent. Decizia a fost înaintată, împreună cu documentaţia aferentă, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Comisia Centrală a luat în lucru cererea reclamanţilor abia în anul 2009, desemnându-se expertul evaluator al imobilului în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent. De la acea dată, în dosar au mai fost efectuate lucrări, respectiv încă o expertiză şi dosarul a fost returnat de trei ori la A.V.A.S. pentru completarea deciziei emise în anul 2006. Ultima deciziei de completare a fost emisă de A.V.A.S. în anul 2011 - Decizia nr. 21 din 11 februarie 2011 - dosarul este din nou depus la Comisia Centrală. La dosarul cauzei reclamanţii au depus mai multe înscrisuri din care rezultă că, de la data înaintării documentelor către Comisie, au formulat mai multe cereri şi memorii pentru urgentarea soluţionării, fără ca, până la data promovării prezentei acţiuni, să li se fi soluţionat definitiv dosarul.
Tribunalul a mai reţinut că din starea de fapt descrisă rezultă că reclamanţilor li s-a recunoscut irevocabil calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul arătat în notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, primul capăt de cerere al prezentei acţiuni a fost respins ca fiind lipsit de obiect.
În ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a constatat că, deşi încă nu este soluţionată definitiv cererea reclamanţilor de către Comisia Centrală, totuşi, spre deosebire de imensa majoritate a situaţiilor, în ce-i priveşte, Comisia a luat în lucru cererea acestora, a efectuat mai multe lucrări şi a emis dispoziţii. Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin art. 19, reglementează o procedură şi o competenţă specială de atacare în justiţie a actelor Comisiei, respectiv că pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, competenţa de soluţionare revenind secţiilor instanţelor specializate în această materie. Ca atare reclamanţii, nemulţumiţi de deciziile Comisiei Centrale, pot promova o acţiune în contencios administrativ, în contradictoriu cu Comisia menţionată, acţiune în cadrul căreia pot solicita şi obţine despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin întârziere.
Tot raportat la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a făcut referire la practica Î.C.C.J. formată după adoptarea de către C.E.D.O. a Deciziei pilot în cauza Atanasiu împotriva României.
Tribunalul a apreciat că a obliga direct pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor solicitate înseamnă a încălca dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, inclusiv cele care reglementează procedura specială, a contenciosului administrativ, împotriva actelor Comisiei.
Prin decizia civilă nr. 55 din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul d eclarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţilor li s-a recunoscut irevocabil calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent prin Sentinţa civilă nr. 95/ D din 24 februarie 2006 a Tribunalului Satu Mare şi decizia civilă nr. 487 din 26 mai 2006 a Curţii de Apel Oradea.
Cât priveşte solicitarea reclamanţilor de a se constata cuantumul despăgubirilor la suma de 2.016.000 lei, potrivit expertizei întocmite în cauză de expert P.D.O., instanţa a apreciat că este nefondată, prin raportare la decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a statuat cu putere obligatorie pentru instanţele de judecată, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi plata acestora urmează a se face procedura administrativă reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru dispoziţiile emise ulterior intrării în vigoare a acestei legi.
Reţinând astfel competenţa exclusivă a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în analiza cuantumului final al despăgubirilor propuse, pe baza raportului de evaluare, care îi este transmis de evaluator sau societatea de evaluări, cererea reclamanţilor de a se constata cuantumul despăgubirilor la suma de 2.016.000 lei, este lipsită de temei legal, cuantumul final al despăgubirilor putând face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004.
Şi în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. şi art. 6 C.E.D.O., cu consecinţa obligării Statului Român la plata de despăgubiri băneşti urmare a preluării abuzive a imobilului în cauză, instanţa a avut în vedere decizia nr. 27 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat faptul că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv prin care se solicită obligarea Statului Român de a se acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, iar acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. şi ale art. 13 sunt inadmisibile, în cuprinsul deciziei fiind analizat inclusiv raportul dintre legea internă şi prevederile C.E.D.O.
Astfel, pornind de la caracterul obligatoriu al deciziilor în interesul legii potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., s-a apreciat că orice discuţie legată de angajarea răspunderii statului în sensul acordării de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv a devenit inutilă, criticile apelanţilor fiind nefondate.
Apelanţii au susţinut în cadrul apelului faptul că prin cererea dedusă judecăţii nu au formulat direct acţiune împotriva statului pentru a obţine plata despăgubirilor, în baza dreptului intern şi în baza normelor internaţionale, susţineri care sunt contrazise de chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului notificat, în baza expertizei efectuată de ing. expert P.D.O. în sumă de 2.016.000 lei, capăt de cerere ce atrage incidenţa R.I.L - ului mai sus menţionat.
S-a constatat ca fiind nefondat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor materiale şi morale pentru întârzierea soluţionării cererii, precum şi pentru prejudiciile materiale suportate în procedura efectuată în faţa instanţelor de judecată cât şi în faţa Comisiei Centrale.
Apelanţii nu au dovedit producerea unui prejudiciu material sau moral, deşi sarcina probaţiunii le revenea acestora, potrivit art. 1169 alin. (1) C. civ. Nu s-a indicat nici măcar în ce constă prejudiciul invocat, limitându-se doar la a arăta că au suferit un prejudiciu pe care l-au cuantificat la suma de 10.000 euro.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G.O. şi F.A.M., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. În ce priveşte primul capăt al acţiunii prin care recurenţii au solicitat instanţei să constate că sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român şi pentru care au fost emise decizii de către A.V.A.S. Bucureşti, în mod nelegal, a fost respins ca fiind nefondat şi lipsit de obiect.
Deşi sunt emise aceste decizii de către A.V.A.S, recurenţii nu au reuşit să obţină până în prezent, într-o procedură lungă, rezolvarea situaţiei juridice şi acceptarea deciziilor emise de A.V.A.S. Bucureşti, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, a returnat întregul dosar unităţii care era învestită cu soluţionarea notificării, în mod abuziv şi discreţionar, impunând condiţii care în prezent sunt imposibil de efectuat şi rezolvat.
Recurenţii au relatat pe larg întreaga stare de fapt, din care rezultă că A.V.A.S. Bucureşti a completat de trei ori decizia iniţială ce conţinea propunerea de despăgubiri, fără ca dosarul întocmit în baza Legii nr. 247/2005 să fie finalizat, cu toate că recurenţii, după returnarea dosarului, au depus mai multe memorii şi cereri la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru urgentarea soluţionării dosarului, ultima cerere fiind depusă în luna aprilie 2011, fără să primească vreun răspuns.
Comisia Centrală, în mod nejustificat şi cu rea credinţă, tergiversează soluţionarea acestui dosar, neavând competenţa de a verifica legalitatea şi temeinicia deciziilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor.
Ultima solicitare, în sensul ca recurenţii să facă dovada dreptului de proprietate prin înscrierea dreptului în cartea funciară, este imposibil de realizat din punct de vedere juridic, deoarece imobilul notificat, aşa cum rezultă din dosar, este cuprins în patrimoniul societăţii SC U. SA Satu Mare, privatizată de A.V.A.S.
Se justifică interesul recurenţilor în acţiunea în constatare, sub aspectul recunoaşterii dreptului lor la despăgubire, pentru a obţine această recunoaştere şi prin efectele unei hotărâri judecătoreşti, care să-i fie opozabilă Comisiei Centrale, existând un refuz inexplicabil din partea unei autorităţi a statului, legal învestită cu acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea recurenţilor.
2. În ce priveşte cel de-al doilea capăt al acţiunii, prin care reclamanţii au solicitat ca instanţa să constate încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, în mod nelegal a fost respins.
Recurenţii au susţinut că, deşi ambele instanţe de fond au reţinut că recurenţii au deschisă o acţiune în justiţie pe calea contenciosului administrativ împotriva deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile exercitării unei asemenea acţiuni, prevăzute de art. 16 alin. (4) şi (19) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deoarece nu a fost emisă încă o decizie de către această instituţie.
Cererea reclamanţilor a fost respinsă fără a se examina, în concret, dacă s-au încălcat dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, fiind evident că acestea nu au fost respectate, atât timp cât procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 durează de peste 10 ani şi nu există o perspectivă de rezolvare a acesteia în timp rezonabil.
În continuare, recurenţii au făcut referire pe larg la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea normelor menţionate, din care rezultă că o persoană nu poate fi obligată să epuizeze ansamblul mijloacelor procesuale pe care dreptul intern i le pune la dispoziţie pentru a proteja drepturile, fără a obţine rezolvarea pretenţiilor în timp rezonabil, deoarece ar echivala cu o sarcină excesivă impusă reclamantului, care s-ar vedea în imposibilitate de a dobândi măsurile reparatorii ce i se cuvin pentru o perioadă foarte lungă de timp.
Statul este responsabil de existenţa unei legislaţii coerente în materia proprietăţii, care să determine realizarea unor drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, reglementarea procedurilor de urmat trebuind să fie efectivă, atât din punct de vedere al reglementării legislative, cât şi al rezultatului practic obţinut (hotărârea din 12 octombrie 2006 pronunţată în cauza Ruxandra Ionescu contra României nr. 2608/02; hotărârea din 16 februarie 2006 pronunţată în cauza Porţeanu contra României nr. 4596/03; hotărârea din 11 decembrie 2007 pronunţată în cauza Tudor contra României şi cea din 13 ianuarie 2009 pronunţată în cauza Faimblat contra României nr. 23066/02).
În hotărârea pronunţată în cauza Viaşu contra României nr. 75951/01 (la 9 decembrie 2008), Curtea a reţinut că legislaţia naţională de reparaţie, inclusiv prin modificările care au fost aduse prin O.U.G. nr. 82/2007, permite doar obţinerea unei decizii administrative sau judiciare, însă nu şi executarea dreptului care a fost stabilit, iar executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent de instanţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 din Convenţie.
În cauză, prin cele 3 decizii emise de către A.V.A.S. Bucureşti se recunoaşte dreptul la despăgubire al recurenţilor pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român, însă aceste decizii au fost nesocotite în mod abuziv de Comisia centrală pentru acordarea despăgubirilor, ceea ce echivalează cu încălcarea Convenţiei Europene.
Recurenţii au solicitat ca instanţa să stabilească despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi, constând în valoarea de circulaţie a imobilelor teren cu construcţie, conform expertizei efectuată de ing. P.D. la data de 15 septembrie 2009 şi să le acorde despăgubiri morale şi materiale, constând în întârzierea nejustificată a soluţionării cererii lor, precum şi pentru contravaloarea prejudiciului material pe care l-au suportat în procedura efectuată atât în faţa instanţelor de judecată, cât şi în faţa Comisiei centrale de acordare a despăgubirilor, apreciată la cuantumul de 10.000 euro, în echivalent în lei, reprezentând dobânzi legale pe perioada de la 15 septembrie 2009 până în prezent, conform calculelor anexate concluziilor scrise.
S-a făcut referire şi la hotărârea pilot din cauza Atanasiu contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană, precum şi a art. 1 din Protocolul 1 din aceeaşi Convenţie, obligând Statul Român la despăgubiri şi hotărând ca statul să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate în cele două articole din convenţie, în toate cauzele similare cu cauza de faţă, aflate pe rolul instanţelor europene, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Cu toate că s-a împlinit termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în care Statul Român a fost obligat să adopte aceste măsuri, nu s-a luat nicio măsură din partea Statului Român în sensul cerut şi nici nu se întrevede soluţionarea acestor cerinţe într-un termen rezonabil. De altfel, întreaga procedură în prezent este suspendată prin O.G. nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată prin Legea nr. 117 din 04 iulie 2012, motiv pentru care instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut incidenţa în cauză a unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru că nu s-a creat un cadru legal, funcţional, pentru realizarea drepturilor privind stabilirea şi plata despăgubirilor de către autorităţile statului.
Prin acţiunea depusă, reclamanţii nu au formulat direct acţiune împotriva statului pentru a obţine plata despăgubirilor, în baza dreptului intern, nefuncţional, ci pe baza normelor internaţionale, respectiv a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care. potrivit dreptului intern, are prioritate faţă de legislaţia internă.
În subsidiar, în situaţia în care se va considera că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă în temeiul Deciziei nr. 27/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, urmează să se constate că este admisibil capătul de cerere privind încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, în procedura de soluţionare a notificării depusă de către recurenţi, acesta nefiind declarat inadmisibil prin decizia pronunţată în interesul legii.
Instanţa de apel a respins acest capăt de cerere cu motivarea că pretenţiile formulate de către recurenţi pentru plata daunelor materiale şi morale pentru întârzierea soluţionării cererii, nu a fost cuantificat în faţa instanţei de fond şi nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu moral sau material, deşi sarcina probaţiunii le revenea acestora potrivit art. 1169 alin. (1) C. civ.
Reţinerea instanţei de apel este greşită, deoarece, din precizările care au fost făcute de recurenţi, rezultă fără niciun dubiu că despăgubirile care au fost solicitate pentru încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie au fost cuantificate la suma de 10.000 euro, în sensul că această sumă reprezintă efectiv dobânzile de care puteau beneficia recurenţii în baza expertizei efectuată de către ing. P.D., în luna februarie 2009, dispusă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedură nefinalizată din culpa exclusivă a Comisiei, dobânzi care, până în prezent se ridică la suma de 547.239 lei, echivalent a sumei solicitată de recurenţi.
În ce priveşte cuantumul prejudiciului suferit de recurenţi la suma de mai sus, este un calcul obiectiv, dobânzile la valoarea stabilită prin expertiza din 2009, nefinalizată, doar ţinând cont de practica Curţii Europene, în care judecătorul, în fiecare caz în parte, apreciază cuantumul despăgubirilor morale ţinând cont de gravitatea încălcării Convenţiei, urmând ca, în concret, să se pronunţe cu privire la cuantumul acestora.
Calculul dobânzilor legale ce le puteau încasa recurenţii a fost dovedit cu actul depus la dosarul Curţii de Apel Oradea, în situaţia în care Comisia Centrală soluţiona în mod corect şi legal cererea recurenţilor pentru stabilirea despăgubirilor.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
1. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a primului capăt al acţiunii introductive, prin s-a solicitat instanţei să constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în cuantum de 2.016.000 lei, pentru imobilul preluat abuziv de către Statul Român, se reţine că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin care acest capăt de cerere a fost respins, în considerarea etapei procedurale în care se află solicitarea reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii.
În motivarea deciziei, s-a arătat, pe de o parte, că în procedura Legii nr. 10/2001 reclamanţilor li s-a recunoscut deja dreptul la măsuri reparatorii, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar, pe de altă parte, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor este de competenţa exclusivă a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, iar cuantumul final al despăgubirilor poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004.
Se constată că, prin considerentele redate anterior, instanţa de apel a reţinut drept obiect al primului capăt de cerere stabilirea de către instanţa de judecată a cuantumului final al despăgubirilor, pretenţii a căror finalitate se regăseşte în petitul celui de-al doilea capăt de cerere, anume obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului, în aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Prin motivele de recurs, reclamanţii au reiterat susţinerile formulate în cursul procesului privind interesul obţinerii unei recunoaşteri pe cale judecătorească a dreptului lor la despăgubire, care să fie opozabilă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conţin critici asupra calificării juridice date de către instanţă obiectului primului capăt de cerere, cât timp, deşi au făcut referire la „refuzul inexplicabil” al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de calculare a despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, nu au infirmat că instanţa de judecată nu a fost învestită în cauză cu cenzurarea refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de stabilire a cuantumului final al despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005 (pretenţii în raport de care s-ar fi discutat, eventual, competenţa instanţei de contencios administrativ de soluţionare a cauzei, în aplicarea art. 19 din Legea nr. 247/2005, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 17 aprilie 2011).
Astfel, reclamanţii nu au indicat un asemenea obiect al pretenţiilor, în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (conform art. 19 din lege), ci au înţeles să cheme în judecată Statul Român, însă prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât hotărârea pronunţată în cauză, chiar dacă ar fi favorabilă reclamanţilor, nu ar fi opozabilă Comisiei Centrale, astfel cum au preconizat reclamanţii prin formularea cererii de chemare în judecată.
De asemenea, recurenţii nu au criticat nici aplicarea în cauză de către instanţa de apel a Deciziei nr. 52/2007 date în interesul legii, context în care nu există niciun motiv pentru a se infirma aprecierea din decizia de apel privind imposibilitatea statuării de către instanţa de judecată asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite în procedura Legii nr. 247/2005, primul motiv de recurs urmând a fi înlăturat ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere, Înalta Curte reţine că prin acesta reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului şi pentru prejudiciul cauzat prin nefinalizarea până în acest moment a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Din modul de formulare a pretenţiilor, redate anterior, reiese că, pe fundamentul Convenţiei, reclamanţii au solicitat, în primul rând, despăgubiri constând în contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001.
În acest context, se constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că referirea la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii este suficientă pentru argumentarea soluţiei de respingere a acestei cereri, fără a fi necesară analiza în cauză a încălcării normelor convenţionale invocate drept temei al pretenţiilor reclamanţilor.
Prin decizia pronunţată în interesul legii, s-a statuat că sunt inadmisibile a cţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (întocmai ca cele întemeiate pe dreptul comun intern, respectiv pe art. 13 din C.E.D.O., în considerentele deciziei fiind analizate distinct ipotezele acţiunilor menţionate).
În argumentarea soluţiei, s-a arătat că „ exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii”, totodată că, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană nu a constatat, în numeroasele condamnări ale statului român pentru violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil.
Instanţa supremă a statuat, de asemenea, că nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. nici „după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie”.
Rezultă, aşadar, că prin decizia în interesul legii s- a analizat dacă eventuala respingere ca inadmisibilă a cererii în despăgubiri împotriva Statului Român este sau nu de natură să încalce accesul liber la justiţie, garantat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ori dreptul de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar dacă raportarea la art. 6 nu se regăseşte în dispozitivul deciziei, astfel cum, în mod corect, se susţine prin motivele de recurs, este suficient faptul că atare analiză rezultă din considerentele deciziei adoptate în interesul legii. Acestea fac corp comun cu dispozitivul, întocmai ca în cazul oricărei hotărâri judecătoreşti, astfel încât se impun ca atare în soluţionarea cauzelor, în aplicarea art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Drept urmare, în prezenta cauză, nu poate fi repusă în discuţie compatibilitatea procedurii Legii nr. 247/2005 cu art. 6 din C.E.D.O. sau cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional din C.E.D.O., dat fiind caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii, reclamanţii având obligaţia de a parcurge şi de a finaliza procedura administrativă instituită prin legea specială.
În acelaşi timp, după cum s-a arătat la pct. 1 din considerentele prezentei decizii, instanţa de judecată nu a fost învestită în cauză cu cenzurarea refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de stabilire a cuantumului final al despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, cadru în care ar putea fi, eventual, analizat în concret dacă a avut loc o încălcare a duratei rezonabile a procedurii, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că, potrivit legii, reclamanţilor le este deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ.
Chiar dacă nu a fost emisă o decizie finală privind cuantumul despăgubirilor în procedura Legii nr. 247/2005, trebuie amintit că Înalta Curte a statuat prin decizii pronunţate în interesul legii, pentru situaţii similare celei de faţă, că persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată competente pentru a cenzura refuzul nejustificat al unei entităţi administrative de soluţionare a cererii cu care a fost învestită, fie prin obligarea autorităţii administrative de a soluţiona cererea (Decizia nr. 9 din 20 martie 2006), fie chiar prin soluţionarea pe fond a cererii de către instanţă (Decizia nr. 20 din 19 martie 2007).
Ca atare, instanţa de apel a apreciat, în mod legal, că, în cadrul procesual creat prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, reclamanţii nu au deschisă calea unei acţiuni directe împotriva Statului Român pentru plata despăgubirilor.
În al doilea rând, se reţine că reclamanţii au solicitat, pe temeiul C.E.D.O., obligarea Statului Român la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nefinalizarea până în acest moment a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Această instanţă constată că pretenţiile astfel formulate implică o constatare în prealabil a unui eventual refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de soluţionare a cererii cu care a fost legal învestită. Or, după cum s-a arătat deja, în cauză nu s-a formulat un asemenea obiect al cererii, astfel încât considerentele expuse anterior cu referire la calea procesuală ce ar trebui urmată în acest caz (aceea prevăzută de Legea nr. 247/2005, inclusiv sesizarea instanţei de contencios administrativ) sunt pe deplin valabile şi pentru motivul de recurs de faţă.
Pe de altă parte, se reţine că instanţa de apel a argumentat menţinerea soluţiei de respingere a cererii în despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului material şi moral suferit şi prin nedovedirea de către reclamanţi a producerii unui asemenea prejudiciu, în condiţiile în care aceştia nici măcar nu au indicat în ce constă prejudiciul invocat.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că prejudiciul cuantificat la 10.000 euro prin chiar cererea de chemare în judecată reprezintă dobânzile la suma de 2.016.000 lei, calculată prin expertiza dispusă în procedura Legii nr. 247/2005 ca reflectând valoarea de circulaţie a imobilului, sume de bani de care recurenţii au fost privaţi prin nefinalizarea procedurii.
O asemenea susţinere nu poate fi primită, cât timp a fost formulată abia în faza recursului, şi nu prin cererea de chemare în judecată, iar în plus, prejudiciul astfel pretins nu este unul cert, cât timp însăşi sumă de bani la care se raportează dobânda pretinsă nu a fost recunoscută în cauză drept o creanţă certă şi acordată cu titlu de despăgubiri reclamanţilor.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.O. şi F.A.M. împotriva deciziei nr. 55/ A din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 303/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 306/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
