ICCJ. Decizia nr. 2979/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2979/2013
Dosar nr. 13481/118/2011
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 19 octombrie 2011, reclamanţii Z.I. şi Z.E. l-au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru exproprierea terenului situat în Ciocârlia în suprafaţă de 8.147 mp, şi anularea parţială a Deciziei nr. 604 din 19 mai 2011 cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că, prin publicarea în M. Of. a H.G. nr. 415/2010, s-a fixat cuantumul despăgubirilor acordate individual fiecărei persoane expropriate şi, ulterior, a fost emisă decizia de expropriere dar cuantumul despăgubirilor astfel calculat la 3.991 RON este derizoriu faţă de valoarea reală a acestuia, motive pentru care au formulat acţiunea, deoarece terenul valorează minim 6 euro/mp. şi poate fi aproximativ 15 euro/mp. şi nu de 0,11 euro/mp, valoare derizorie stabilită de pârâtă care a subevaluat terenul în mod intenţionat.
La 29 noiembrie 2011, C.N.A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, având în vedere că nu s-a emis pe reclamanţilor hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, care se emite cu respectarea unor anumite etape, după a căror parcurgere această hotărâre se comunică, iar de la această comunicare se naşte dreptul pentru expropriat să contesta cuantumul despăgubirii.
Prin sentinţa civilă nr. 213 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Constanţa, a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea în consecinţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, prin H.G. nr. 415 din 28 aprilie 2010, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publica „Autostrada Bucureşti Constanţa, tronsonul 6, Cernavodă - Constanţa, expropriator fiind Statul Roman prin C.N.A.D.N.R. SA; prin H.G. nr. 200 din 02 martie 2011, emisa în baza art. 5 alin. (1), art. 31 şi 32 din Legea nr. 255/2010, a fost completata H.G. nr. 415 din 28 aprilie 2010 cu lista imobilelor care constituie coridorul de expropriere, aflate pe tronsonul Medgidia - Constanţa.
Tribunalul a considerat că se impune admiterea excepţiei prematurităţii cererii, dreptul la acţiune al reclamanţilor nefiind născut la data formulării cererii şi nici pe parcursul procedurii judiciare, faţă de constatarea că reclamanţii au formulat acţiune în justiţie imediat după momentul luării la cunoştinţă de decizia de expropriere şi de cuantumul provizoriu al despăgubirilor prin adoptarea şi publicarea H.G. nr. 200/2011,
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii, prin care au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la prima instanţă care nu a cercetat fondul dreptului dedus judecăţii.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că instanţa de fond nu a luat în considerare susţinerile reclamanţilor privind procedura emiterii hotărârilor de Guvern, întrucât aceste acte normative se emit în baza unor Note de Fundamentare, care în cauza dedusă judecaţii aceste Note de Fundamentare au fost emise chiar de C.N.A.D.N.R. SA, entitate ce se afla în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Infrastructurii, iar acest Minister este parte componentă a Guvernului României.
Recurenţii au învederat că nici o companie naţională aflată în subordinea unui Minister nu poate emite acte normative diferite sau în contradictoriu cu ceea ce a stabilit Guvernul României prin Hotărâre de Guvern, sens în care intimata C.N.A.D.R. SA a emis decizia de expropriere din 19 mai 2011, la care a anexat şi lista din H.G. nr. 200/2011, unde sunt la grămadă, s-ar putea spune, prevăzute imobilele expropriate şi cuantumul despăgubirilor aferente acestora.
În critica sentinţei recurate s-a mai arătat - din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de fond, interpretând eronat actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul acestuia pronunţând o soluţie nelegala întrucât recurenţii nu contestă procedura exproprierii, ci numai cuantumul despăgubirilor aşa cum au fost stabilite la poziţia nr. AA prin H.G. nr. 200/2011 care sunt Anexa la decizia de expropriere din 2011 emisa chiar de intimata C.N.A.D.R. SA.
În susţinerea căii de atac, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond, chiar dacă înşiruieşte articole de lege din care rezultă că pârâta nu le-a respectat, se contrazice în considerentele hotărârii (pag.5 şi 6 din sentinţa recurată), în sensul că „nu a fost emisa o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat”; or, atât timp cât există o Hotărâre de Guvern şi o Decizie de expropriere emisă de pârâtă C.N.A.D.R. SA aflată în subordinea guvernului, iar instanţa de fond susţine că sunt doar orientative sau provizorii, s-a apreciat că orice comentariu este de prisos, atât timp cat actele autorităţilor centrale ale statului sunt desconsiderate chiar şi orientativ scrise.
În argumentarea căii de atac, s-a mai precizat că jurisprudenţa contenciosului european a calificat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, exproprierea drept o măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, cu alte cuvinte ea trebuie să fie în acelaşi timp convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionata faţă de acesta.
În şedinţa publică din 30 aprilie 2012, calea de atac exercitată de reclamanţi a fost calificată ca fiind apel.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamanţi, curtea a constatat că apelul este neîntemeiat şi a fost respins ca atare.
La nivelul fiecărei unităţi administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).
Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Legea nr. 255/2010.
Din considerentele mai sus expuse, şi în raport de situaţia de fapt existentă în cauză, Curtea a constatat că faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, Comisia constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, neemiţând până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.
Prin urmare, consemnarea despăgubirii la dispoziţia expropriaţilor constituie o condiţie prealabilă transferului dreptului de proprietate în patrimoniul statului, iar în ipoteza în care expropriatul dă dovadă de rea–credinţă şi intră în posesia terenului anterior îndeplinirii formalităţilor legale de evaluare a terenului expropriat şi de consemnare a despăgubirilor la dispoziţia proprietarului supus acestei măsuri, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 11, art. 18-20 din Legea nr. 255/2010, proprietarul terenului este îndreptăţit, pe calea dreptului comun să solicite angajarea răspunderii expropriatorului pentru prejudiciile cauzate prin tulburarea dreptului de proprietate de a se folosi de bunul său şi de a-i culege fructele.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, faţă de împrejurarea că apelul a fost respins şi având în vedere situaţia că intimatul au suportat onorariul avocatului ales în sumă de 124,95 RON (factură din 02 februarie 2011 şi contract înregistrat din 30 aprilie 2010), au fost obligaţi recurenţii la plata către intimat a acestei sume.
Împotriva deciziei civile nr. 65C din 7 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii Z.I. şi Z.E. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Conform dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu au analizat corect dispoziţiile cap. II din Legea nr. 255/2010 în sensul că acesta prevede mai multe etape în procedura exproprierii.
În considerentele Deciziei recurate, instanţa de apel face referire la H.G. nr. 415/2010 precum şi la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 că s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere.
Conform dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel a interpretat în mod greşit conţinutul H.G. nr. 415/2010, aceasta făcând referire la cuantumul despăgubirii ce trebuie plătit persoanelor îndreptăţite şi nicidecum la declanşarea procedurilor de expropriere fiind aplicat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, lege care a fost abrogata prin art. 35 din Legea nr. 255/2010 la data de 14 decembrie 2010.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu au lecturat conţinutul actelor normative şi administrative şi au motivat contestaţia doar prin prisma art. 22 din Legea nr. 255/2010.
În viziunea instanţei de fond şi a instanţei de apel, cuantumul despăgubirilor prevăzute de H.G. nr. 200/2011 are un caracter provizoriu fără a se avea în vedere ca acest act normativ completează H.G. nr. 415/2010, iar în H.G. nr. 415/2010 Guvernul României a plătit expropriatorului suma de 89.098 RON pentru suprafaţa de 3.967.408 mp care reprezintă totalitatea suprafeţei de teren expropriat pentru tronsonul 6 al autostrăzii Bucureşti-Constanţa, pentru acordarea de despăgubiri.
Conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. instanţa de fond şi instanţa de apel nu au respectat dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2010 în sensul că nu s-au consemnat sumele aferente despăgubiri proprietarilor aşa cum este specificat în H.G. nr. 415/2010 şi în Norma de Fundamentare a H.G. nr. 415/2010.
Instanţa de fond şi cea de apel au aplicat greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr.255/2010 privitor la termenul în care expropriatorul avea obligaţia de a emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, mai exact în 5 zile (cinci zile) de la care s-a realizat pe pagina de internet a expropriatorului.
Prin emiterea unor acte normative de către Guvernul României şi a unor acte administrative ale C.N.A.D.N.R. SA, intimata-pârâtă nu mai poate emite conform dispoziţiilor art. 18, 19, 22 din Legea nr. 255/2010 hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor individuale, motivat de faptul că, transferul dreptului de proprietate s-a realizat în baza actelor normative şi administrative enunţate în contestaţia formulată de recurenţii-reclamanţi.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Recurenţii reclamanţi invocă incidenţa motivelor de modificare a deciziei, motive reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Acest motiv de nelegalitate nu este fondat. Hotărârea recurată cuprinde considerentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei (conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.), precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor. De altfel, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere, criticile recurenţilor vizând, în esenţă, nemulţumiri legate de anumite consemnări din cuprinsul deciziei recurate, critici ce nu se justifică.
Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, recurenţii-reclamanţi invocând interpretarea greşită a conţinutului H.G. nr. 415/2010. Acest motiv de nelegalitate se referă la aceea situaţie în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în speţă, recurenţii au indicat o „interpretare greşită” a H.G. nr. 415/2001, nearătând care este actul juridic a cărui natură sau înţeles vădit neîndoielnic ar fi fost schimbat, în opinia sa.
Ultimul motiv de recurs vizează incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că s-au interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 5 alin. (1), art. 7, art. 9 din Legea nr. 255/2010. Aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate de instanţa de apel care în mod just a stabilit că spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanşată de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri, nemulţumite de hotărârea pronunţată de Comisia înfiinţată la nivelul fiecărei unităţi administrativ - teritoriale în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.
Declanşarea procedurii judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).
Aşa cum a reţinut instanţa de apel în speţă, până la momentul sesizării instanţei de judecată de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamantei, conform dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, situaţie în care în mod corect Tribunalul Constanţa a reţinut că cererea reclamantei este prematură în raport de situaţia concretă a reclamantei şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.
H.G. nr. 200/2011 invocată de apelanta reclamantă care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Medgidia-Constanţa, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum şi a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat, valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei este orientativă, pentru stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din lege coroborat cu art. 7 din lege.
Susţinerile recurenţilor privind emiterea unor acte normative de Guvernul României, acea confuzie între expropriat şi expropriator, ignorarea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate a Statului Român nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, fiind susţineri de fapt ce nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii Z.I. şi Z.E. împotriva deciziei civile nr. 65C din 7 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2978/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3010/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
