ICCJ. Decizia nr. 3012/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3012/2013
Dosar nr. 2647/2/2011
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 875A din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantele-reclamante C.F. şi P.A. împotriva sentinţei civile nr. 1098 din 14 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a anulat dispoziţiile din 20 mai 2002 şi din 28 iunie 2002 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
A trimis spre rejudecare capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia din 20 mai 2002, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 5 către pârâtul M.G.B.A., imobilul restituit fiind compus din construcţie şi terenul în suprafaţă de 235 mp.
Prin dispoziţia din 28 iunie 2002, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus completarea dispoziţiei menţionate anterior, adăugând ca persoane îndreptăţite la restituirea în natură şi pe numiţii T.A.D., P.C.M., P.B.G..
Apelantele-reclamante, în calitate de deţinătoare a două apartamente din imobilul ce face obiectul restituirii, au învederat Primarului Municipiului Bucureşti că imobilul în litigiu nu trebuia restituit în natură, deoarece persoanele beneficiare nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, întrucât acesta a făcut obiectul Acordului dintre România şi Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la Roma la 23 ianuarie 1968 şi ratificat prin Decretul nr. 569/1968.
Ca urmare a acestei solicitări, Primarul General a emis dispoziţia din 13 noiembrie 2003, prin care a revocat cele două dispoziţii de restituire a imobilului litigios, reţinând că intimaţii-pârâţi nu sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul prevăzut de legea specială.
Dispoziţia de revocare a fost atacată de către intimatul-pârât M.G.B.A. şi prin decizia nr. 9073 din 09 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosar nr. 1333/2/2005, a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1604 din 29 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost casată decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 842 din 06 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, a fost admisă contestaţia şi a fost anulată dispoziţia din 13 noiembrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Motivarea instanţei a privit faptul că organul emitent nu poate revoca un act administrativ care a intrat în circuitul juridic civil şi a produs efecte în patrimoniul persoanelor beneficiare ale restituirii imobilului.
Ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, cele două dispoziţii iniţiale din 20 mai 2002 şi din 28 iunie 2002 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în favoarea intimaţilor-pârâţi T.A.D., P.C.M., P.B.G. sunt în fiinţă şi îşi produc efectele juridice.
În acest context, reclamantele au formulat la data de 17 aprilie 2007, acţiune în constatarea nulităţii absolute a celor două dispoziţii menţionate, în calitate de deţinătoare a două apartamente din imobilul ce face obiectul restituirii.
În cursul primului ciclu procesual, s-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6462 din 30 octombrie 2008, că acţiunea în nulitate a fost promovată de C.F. şi de P.A., în calitate de terţi, atât în raport cu emitentul care este Primarul General al Municipiului Bucureşti, cât şi cu beneficiarii celor două dispoziţii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului litigios.
În raport de faptul că dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 sunt veritabile titluri de proprietate, s-a constatat de către instanţa supremă că referitor la competenţa materială de soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii, aceasta aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se găseşte imobilul potrivit art. 1 şi 13 C. proc. civ. În faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie părţile au precizat că valoarea obiectului dedus judecăţii este de peste 5 miliarde ROL (500.000 RON), astfel încât competenţa materială de soluţionare a cauzei, revine Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti în mod eronat a apreciat că imobilul ce a făcut obiectul restituirii nu a intrat sub incidenţa acordului dintre România şi Republica Italia, respingând acţiunea ca nefondată.
Instanţa trebuia să aibă în vedere, nu numai dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte că nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, dar şi dispoziţiile art. 5.1. din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor reglementării menţionate, în vederea asigurării exigenţelor art. 5 din lege este necesar ca, în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi, ori de cetăţeni români pentru realizarea drepturilor unor persoane care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, să se solicite depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au lacut obiectul acordurilor internaţionale declarate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, la lit. f) este enumerat acordul între România şi Guvernul Italiei semnat la Roma la 23 ianuarie 1968, intrat în vigoare la 07 martie 1972, şi publicat în Buletinul Oficial nr. 91/10.07.1968.
Or, în speţă, nici intimaţii-pârâţi, şi nici autoarea M.I., nu au depus declaraţia autentificată prevăzută de art. 5.1. din H.G. nr. 250/2007.
Chiar dacă la dosarul cauzei s-a depus un document emis de Primăria din Sarule Provincia Nuovo, din care rezultă că din cercetările efectuate în arhivele contabile, d-na C.P.M., P.C.M. şi P.B.G. nu au primit nici o plată din partea Guvernului României cu titlu de despăgubire pentru confiscarea imobilului, acest lucru nu rezolvă cerinţa legală de a da o declaraţie autentificată pe proprie răspundere.
Mai mult, nu din partea Guvernului României trebuia să se stabilească despăgubirea, ci din partea Guvernului italian, aşa cum rezultă din Acordul încheiat între cele două ţări.
Pe de altă parte, analizând dispoziţiile Acordului dintre România şi Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la Roma la 23 ianuarie 1968 şi ratificat prin Decretul nr. 569/1968, s-a constatat că cele două părţi au convenit conform art. 1 lit. a) cu privire la bunurile, drepturile şi interesele italiene, atinse de măsurile româneşti de naţionalizare, expropriere, luare în administrare, sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare; precum şi creanţele financiare şi comerciale născute înainte de 25 noiembrie 1950.
Din adresa din 30 ianuarie 2003 eliberată de Ministerul Finanţelor Publice rezultă că la art. 1 din acordul menţionat, se stipulează că „Guvernul R.S.R. va plăti Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizaţie globală şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statului italian, şi ale persoanelor fizice şi juridice italiene faţă de Statul Român cu privire la: bunurile drepturile şi interesele atinse de măsurile româneşti de naţionalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare.
Conform art. 4 din documentul menţionat, plata integrală a sumei forfetare indicată la art. 1 va avea efect liberator pentru Statul Român şi persoanele fizice şi juridice române faţă de Statul italian şi persoanele fizice şi juridice italiene", iar potrivit art. 6 „repartizarea între cei în drept a sumei indicată la art. 1 este în competenţa exclusivă a Guvernului Republicii Italiene, fără ca din aceasta să poată rezulta vreo răspundere pentru Guvernul R.S.R.
Intimaţii-pârâţi s-au apărat în cursul judecării cauzei, arătând că acordul priveşte numai măsurile luate înainte de 25 noiembrie 1950, susţinere nefondată, deoarece textul art. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italia priveşte în mod expres numai creanţele financiare şi comerciale născute înainte de data menţionată, pentru restul măsurilor avându-se în vedere data intrării în vigoare a acordului. Că este aşa rezultă şi din anexa acordului dintre cele două ţări - art. 3 din anexa privind modalităţile de plată, unde se prevede în mod expres că vor fi luate măsuri pentru plata despăgubirilor de la data intrării în vigoare a acordului.
Or, în speţă, trebuie avute în vedere dispoziţiile primei părţi a art. 1 lit. a) referitoare la bunurile, drepturile şi interesele atinse de măsurile româneşti de naţionalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare şi trebuie subliniat că acordul a intrat în vigoare în 1972.
Aceasta înseamnă că preluarea imobilului prin sentinţa civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 intră sub incidenţa dispoziţiilor Acordului dintre România şi Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie semnat la Roma la 23 ianuarie 1968.
Din coroborarea probelor depuse la dosarul cauzei şi din interpretarea literală şi teleologică a dispoziţiilor Acordului dintre România şi Republica Italia rezultă că imobilul ce a făcut obiectul restituirii a intrat sub incidenţa actului menţionat.
Lipsa declaraţiei autentificate a intimaţilor-pârâţi, că nu au primit despăgubiri, vine să confirme concluzia că imobilul restituit de Primarul General al Municipiului Bucureşti nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legii speciale de restituire şi că pârâţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite în baza dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile art. 5.1. din H.G. nr. 250/2007.
În acest context, dispoziţiile din 20 mai 2002 şi din 22 iunie 2002 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti sunt lovite de nulitate, deoarece s-a dispus restituirea în natură a unui imobil care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, unor persoane care nu au calitatea de persoane îndreptăţite în conformitate cu legea de restituire.
Aşa fiind, au fost încălcate dispoziţii imperative ale Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage nulitatea actului juridic emis de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
2. Recursurile
2.1. Motive
Pârâtele C.A.M. şi M.I. au declarat recurs.
Criticile formulate de către pârâta C.A.M. vizează următoarele aspecte:
Deşi reclamanţii susţin că acţiunea este întemeiată pe prevederile dreptului comun, şi-au argumentat acţiunea în integralitate pe prevederile Legii speciale nr. 10/2001.
În aceste condiţii, reclamanţii aveau obligaţia probării, conform art. 1169 C. civ., că defunctul M.G.B.A. a primit, în timpul vieţii, despăgubiri de la statul italian.
Instanţa de apel a greşit atunci când a susţinut că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere prevederile art. 5.1. din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 întrucât nu este prevăzută nicio sancţiune în afara restituirii contravalorii imobilului, dacă se constată incidenţa prevederilor art. 5 din legea specială.
Pârâta M.I. a criticat decizia instanţei de apel întrucât nu a respectat decizia de casare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit că reclamantele au sesizat instanţa în baza dreptului comun, nu în baza legii speciale. în aceste condiţii, nu pot fi invocate prevederi ale legii speciale, ci doar ale dreptului comun în materia nulităţii absolute a unui act juridic.
Instanţa de apel ar fi trebuit să solicite apelantelor să indice cauzele de nulitate absolută de drept comun a actelor contestate şi nici nu a precizat care este temeiul de drept comun pe care se bazează admiterea cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor atacate.
În situaţia în care se respectă indicaţiile de casare şi intimatele-reclamante se circumscriu normelor dreptului comun şi indică motive de nulitate absolută a actelor contestate reglementate de dreptul comun, urmează ca decizia recurată să fie casată şi să se rejudece apelul.
2.2. Excepţii
Intimatele-reclamante au invocat excepţia inadmisibilităţii raportat la motivul de recurs vizând lipsa de calitate procesuală a reclamantelor, faţă de faptul că prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a recunoscut reclamantelor calitate procesuală activă în cauză.
S-a invocat, de asemenea, inadmisibilitatea motivului de recurs formulat de către recurenta M.I. privitor la lipsa procedurii de citare a intimaţilor P.B.G. şi P.C.M.. Acest motiv de recurs este inadmisibil deoarece recurenta nu invocă posibile vicii în efectuarea procedurii de citare raportat la persoana sa.
Decizia nr. 2409/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are autoritate de lucru judecat faţă de pârâţii T.A.D., P.B.G. şi P.C.M. în ce priveşte stabilirea faptului că pentru imobilul în cauză este exclusă răspunderea Statului Român, orice pretenţie a acestora putând fi satisfăcută numai de Guvernul Italian.
2.3. Analiza recursurilor
Recursurile sunt întemeiate şi vor fi admise pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 6462 din 30 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă, a procesului declanşat de către reclamantele C.F. şi P.A..
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că acţiunea având ca obiect nulitatea absolută a două decizii emise de către Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost promovată de C.F. şi de P.A., în calitate de terţi, atât în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarii celor două dispoziţii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului litigios.
Reclamantele nu au învestit instanţa cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, iar competenţa de primă instanţă a tribunalului a fost stabilită în funcţie de valoarea obiectului litigiului.
Aşadar, instanţa de recurs a stabilit faptul că reclamantele, terţe faţă de deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001, puteau să învestească instanţa numai cu o acţiune în constatarea nulităţii deciziilor, în condiţiile dreptului comun.
Deşi cadrul procesual în ce priveşte obiectul dedus judecăţii a fost fixat în condiţiile enunţate, instanţa superioară de fond, prin decizia civilă nr. 875A din 28 noiembrie 2011, a procedat la analiza legalităţii dispoziţiilor din 20 mai 2002 şi din 28 iunie 2002 emise de municipiul Bucureşti, prin Primarul general, prin raportare la prevederile Legii speciale, nr. 10/2001.
În aceste condiţii, a fost nesocotită dezlegarea în drept realizată prin decizia nr. 6462/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Vătămarea procesuală a pârâtelor C.A.M. şi M.I. a fost provocată de pronunţarea unei hotărâri care nu a respectat cele statuate de către instanţa de recurs, iar această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei. Drept urmare, criticile formulate sub acest aspect, întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cum situaţia de fapt în cauză urmează să fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun, şi pentru ca instanţa de trimitere să solicite reclamantelor să indice temeiul de drept al nulităţii deciziilor atacate, conform dreptului comun, în condiţiile art. 314 C. proc. civ. se impune trimiterea spre rejudecare. Întrucât şi prima instanţă a analizat legalitatea actelor a căror nulitate s-a cerut prin raportare la prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, şi pentru ca părţile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicţie în analiza cauzei după precizarea temeiului nulităţii, conform dreptului comun, reluarea judecăţii trebuie să fie făcută din primă instanţă.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, se va păstra - formal - şi soluţia de admitere a apelului declarat de către reclamante, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare în primă instanţă.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra aspectelor vizând problema calităţii procesuale active, respectiv asupra excepţiilor invocate de către intimatele-reclamante întrucât toate chestiuni urmau să fie verificate dacă se trecea la subsidiarul motivelor de recurs, „în situaţia în care nu se respectă indicaţiile de casare şi judecarea cauzei continuă să se facă în baza legii speciale". Or, admiterea recursurilor s-a întemeiat tocmai pe faptul că s-a produs o nesocotire a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele C.A.M. şi M.I. împotriva deciziei civile nr. 875A din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi în consecinţă:
Casează decizia în tot.
Admite apelul declarat de reclamantele C.F. şi P.A. împotriva sentinţei civile nr. 1098 din 14 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3010/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 3013/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
