ICCJ. Decizia nr. 311/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 311/2013
Dosar nr. 7328/2/2011
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Primul ciclu procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 14 aprilie 2006, sub nr. 5808/300/2006, reclamantele C.D.M. şi C.C.I. au chemat-o în judecată pe pârâta SC Ț.B.S. SA, solicitând instanţei să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 şi 26, situate pe Str. Oradea, sector 2 Bucureşti, au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii şi să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi posesie aceste terenuri.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că părinţii lor, M. şi I.N.C., au dobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 440 mp, compus din parcelele 21 şi 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Şos. Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939. Ulterior, aceştia au cumpărat şi terenul în suprafaţă de 220 mp, parcela 22 din Şos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940. Aceste terenuri au trecut în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, în mod abuziv, tatăl lor fiind condamnat politic, la 20 ani muncă silnică, prin sentinţa nr. 754 din 27 iulie 1950.
S-a mai arătat că pârâta a primit în folosinţă terenurile în anul 1971 pentru ca, ulterior, în baza Legii nr. 15/1991, ele să fie trecute în proprietatea acesteia; pârâta a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a restituit terenurile.
La data de 09 noiembrie 2006, reclamantele şi-au precizat cererea, arătând că înţeleg să se judece cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece aceasta a cumpărat de la pârâta SC Ț.B.S. SA terenurile revendicate, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 şi actul adiţional din 22 mai 2001.
Pârâta SC G.M.T.P. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamante, ca neîntemeiată, arătând că este cumpărător de bună-credinţă, vânzătoarea având titlu legal de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 3942 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia Civilă, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere că valoarea terenului revendicat de reclamante - stabilită prin expertiza topografică efectuată în cauză - se ridică la 1.318.680 RON.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, la data de 06 iulie 2007, sub nr. 25055/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1373 din 25 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis, în parte, acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantele C.D.M. şi C.C.I., în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, a constatat că terenul în suprafaţă de 490 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schiţa anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., a fost preluat de către stat abuziv, a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie terenul menţionat, a respins, ca fiind neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate reclamantelor terenul în suprafaţă de 220 mp, identificat prin punctele 3, 4, 7, 8 din aceeaşi schiţă şi a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare, numiţii M. şi I.N.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 440 mp, situat în Bucureşti, B-dul General D. Lambru, compus din parcelele nr. 21 şi 23.
Prin contractul de vânzare-cumpărare, numiţii M. şi I.N.C. au mai dobândit în proprietate un teren în suprafaţă de 220 mp, situat în Bucureşti, Calea Colentinei, format din parcela nr. 22.
Prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei s-a constat că terenurile situate în Bucureşti, Str. Oradea, sector 2, proprietatea numiţilor M. şi I.N.C., au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.
Prin decizia nr. 67542/147/1961, parcelele de teren menţionate au fost transmise în folosinţa Sfatului Popular Raional, pentru ca, ulterior, să fie transmise în administrarea SC S. SA.
SC T.B.S. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 26.684 mp, situat în Bucureşti, Şos. Colentina sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Prin contractul de schimb autentificat sub nr. 13 544/1994 de notariatul de Stat al Sectorului 2, SC T.B.S. SA a transmis în proprietate numitelor L.M.F. şi M.I. un teren în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, Str. Oradea, iar acestea din urmă au transmis în proprietate celei dintâi un teren în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, str. Oradea sector 2.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, L.M.F. şi M.I. au vândut numiţilor I.V. şi I.F. terenul în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, Str. Oradea sector 2.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2026/2000 de BNP I.M., SC T.B.S. SA i-a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul în suprafaţă de 26.684 mp, situat în Bucureşti, Sos. Colentina, sector 2.
Prin certificatul de moştenitor s-a constatat că de pe urma defuncţilor C.I. şi C.M. au rămas, ca moştenitori legali, C.C.I., C.D.M. şi V.S.I. Prin certificatul de calitate de moştenitor s-a constatat că de pe urma defunctei V.S.I. au rămas, ca moştenitoare legale, cele doua reclamante.
Prin sentinţa civilă nr. 470/2003 a Tribunalului Bucureşti a fost obligată SC T.B.S. SA să emită o decizie în privinţa cererii de restituire în natură a terenurilor revendicate de cele doua reclamante, formate din parcelele 20, 22 şi 24.
Prin raportul de expertiza topo efectuat de expertul Ionescu Ion a fost identificat terenul care a aparţinut autorilor reclamantelor, compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22, 24, situat în Bucureşti, Str. Oradea sector 2. Prin acelaşi raport de expertiză s-a concluzionat că pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă în prezent terenul format din parcelele 22, 24 şi 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. şi M.I.
Tribunalul a apreciat că parcelele 21, 22 şi 23, ce au aparţinut autorilor reclamantelor, sunt identice cu parcelele 20, 22, 24, acest aspect reieşind atât din raportul de expertiză efectuat în cauza şi din adresa nr. 3 84/2001 a Primăriei Sectorului 2, cât şi din decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, din care rezultă că terenurile proprietatea autorilor reclamantelor erau compuse din parcelele 20, 22, 24.
Instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantelor este neîntemeiată în privinţa terenului în suprafaţă de 220 mp, situat în Bucureşti, Str. Oradea sector 2, parcela 26, această parcelă fiind, în prezent proprietatea SC G.M.T.P. SRL, SC T.B.S. SA dobândind proprietatea acestui teren prin contractul de schimb.
Terenul în suprafaţă de 220 mp, situat iniţial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparţinut autorilor reclamantelor, este actualmente proprietatea soţilor I., conform contractului de vânzare - cumpărare.
Tribunalul a mai constatat ca terenurile în litigiu au fost preluate de stat prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, care a fost pronunţată în baza Decretului nr. 111/1951, titlu nevalabil, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, astfel încât primul capăt de cerere este întemeiat, terenul în suprafaţă de 440 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schiţa anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., fiind preluat de stat în mod abuziv.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, instanţa a reţinut că, întrucât atât reclamantele, cât şi pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are şi posesia bunului în prezent, trebuie procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil.
În speţa dedusă judecăţii, titlul autorilor reclamantelor este anterior, cu dată mai veche (1939-1940), faţă de cel al pârâtei (2000), iar acest titlu de proprietate provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul de proprietate al pârâtei, care provine de la SC Ţ.B. SA, care, la rândul ei, l-a dobândit de la un neproprietar - statul, astfel încât titlul reclamantelor este preferabil.
Această soluţie dă, în opinia tribunalului, expresie optimă şi principiului echităţii, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate, consacrat de toate Constituţiile române, ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acţiunii în revendicare formulată de către reclamante, al căror patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unei pârâte, în al cărei patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate.
Adoptarea punctului de vedere al pârâtei, în sensul respingerii acţiunii, ar genera perpetuarea situaţiei juridice create prin abuz şi violenţă morală de către regimul comunist, contrazicând textele constituţionale şi prevederile internaţionale, conform cărora „nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei SC G.M.T.P. SRL, în sensul că a fost cumpărătoare de bună-credinţă, tribunalul a avut în vedere că singurele modalităţi care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea şi ocupaţiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acţiune în revendicare se rezolvă prin compararea titlurilor reclamantelor şi pârâtei. Dacă atât reclamantele cât şi pârâta au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiţi, urmează a se da eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În cazul de faţă, titlul subdobânditorului de bună-credinţă provine de la SC Ţ.B.S. SA, care a dobândit imobilul de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil, în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Rezultă că, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv şi subdobânditorului de bună-credinţă, acţiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca, în favoarea sa, uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că înscrierea în cartea funciara a dreptului de proprietate asupra terenului are efect de opozabilitate faţă de terţi; astfel fiind, nu pot fi primite apărările pârâtei, în sensul preferabilităţii titlului său ca urmare a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele C.C.I. şi C.D.M., solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii în revendicare şi cu privire la parcela situată în Bucureşti, str. Oradea sector 2 şi obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat suportat pentru susţinerea apărării la fondul cauzei.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat, în esenţă, că, deşi au probat realizarea prin act notarial a schimbului intervenit între parcela situată pe str. Oradea sectorul 2 Bucureşti, proprietatea autorilor lor, şi parcela situată pe str. Oradea sectorul 2 Bucureşti, proprietatea soţilor I.V. şi F., instanţa nu a făcut aplicarea principiului subrogaţiei reale cu titlu particular şi a respins cererea de restituire a parcelei situată pe str. Oradea sectorul 2 Bucureşti; asupra cheltuielilor de judecată, măsura urmează a fi schimbată atât în raport cu soluţia care va fi pronunţată în apel, cât şi cu înscrisurile doveditoare pe care le vor depune la dosar.
În şedinţa publică din 20 mai 2008, reclamantele au formulat un motiv suplimentar de apel, susţinând că tribunalul nu şi-a motivat hotărârea şi în raport cu excepţia nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate invocat de către pârâtă, astfel cum a fost argumentată prin notele de şedinţă depuse la dosarul de fond la termenul din 15 martie 2007 (filele 279-282), în acest fel fiind încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa trebuia să expună motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, consecinţa fiind şi încălcarea dreptului reclamantelor la apărare, ca şi a dreptului la un proces echitabil.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta SC G.M.T.P. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii capetelor de cerere în constatare şi în revendicare, în principal, ca inadmisibile şi, în subsidiar, ca neîntemeiate, cu înlăturarea obligaţiei pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta SC G.M.T.P. SRL a arătat, în principal, că acţiunea este inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu s-a respectat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pârâta nefiind notificată de către reclamante în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (actualul articol 22), pentru că numai în procedura reglementată de această lege se puteau soluţiona aspecte ce ţin de titlul statului şi numai în cazul în care pârâta nu şi-ar fi executat obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul legal reclamantele se puteau adresa instanţei de judecată, în acest sens pronunţându-se şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007.
În subsidiar, pârâta a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, întrucât instanţa nu putea da preferinţă titlului autorilor reclamantelor şi nu putea înlătura apărările sale cu privire la buna-credinţă, la această interpretare opunându-se art. 45 din Legea nr. 10/2001, care a instituit un criteriu de preferabilitate în favoarea dobânditorilor de bună - credinţă, criteriu care paralizează acţiunea în revendicare a fostului proprietar pentru imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi.
Astfel, preferabilitatea titlurilor de proprietate ale dobânditorilor de bună - credinţă a fost recunoscută, în mod constant, pentru raţionamente ce ţin de siguranţa şi stabilitatea raporturilor juridice civile, în jurisprudenţa constantă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta invocând, în susţinerea acestui raţionament, şi cauza Raicu împotriva României, în care s-a constatat încălcarea art. l al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, pârâta a arătat că buna - credinţă şi legalitatea titlului de proprietate pe care îl deţine nu mai pot face obiect de analiză în faţa instanţei de judecată, acesta fiind consolidat şi recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal, prevăzut în mod special şi derogatoriu de art. 45 alineat final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.
La data dobândirii imobilului de către pârâtă, vânzătorul nu fusese notificat cu o cerere de restituire a acestuia; la aceeaşi dată, nu era înregistrată o cerere pe rolul instanţei de judecată şi nu s-a avut cunoştinţă de vreo intenţie sau cerere a reclamantelor de retrocedare a imobilului, astfel încât, la data vânzării, SC S. SA a deţinut un titlu de proprietate perfect valabil, care fusese transcris în Registrul de Carte Funciară.
Un argument suplimentar l-a constituit faptul că SC S. SA a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, aflat la dosarul cauzei, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamantele aveau posibilitatea legală să obţină despăgubiri, cu respectarea procedurii prevăzută de această lege.
Prin decizia civilă nr. 431/A din 03 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Ill-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. 25055/3/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate reclamantele C.D.M. şi C.C.I. şi de pârâta SC G.M.T.P. SRL.
Cu privire la apelul exercitat de reclamantele C.D.M. şi C.C.I., instanţa de apel a reţinut următoarele:
Primul motiv de critică este combătut de ansamblul probator administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză topografică efectuat de expertul I.I. şi adresa nr. 384/2001 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, din care rezultă că terenul ce a aparţinut autorilor reclamantelor, C.I. şi C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 şi 24, situate în Bucureşti, str. Oradea, sector 2.
Aceleaşi probe converg la concluzia că pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24 şi 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. şi M.I. Astfel, terenul în suprafaţă de 220 mp, ce formează parcela, aflat, în prezent, în proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparţinut autorilor reclamantelor, SC T.B.S. SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, iar terenul pe care-l revendică reclamantele, situat iniţial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparţinut autorilor acestora, este proprietatea soţilor I., conform contractului de vânzare-cumpărare.
Cum reclamantele C.D.M. şi C.C.I. nu au reuşit să facă dovada că parcela situată în Bucureşti, str. Oradea sector 2 le aparţine, acest motiv de apel apare ca vădit nefondat.
Asupra motivului de apel, prin care se invocă, în esenţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., constând în faptul că instanţa de fond nu şi-a motivat hotărârea şi în raport cu excepţia nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate, titlu exhibat de către pârâtă, Curtea a reţinut că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, acestea fiind premisele silogismului juridic care conduc şi legitimează soluţia pronunţată de instanţă, constituind, totodată, elemente obligatorii ce permit analiza legalităţii şi, după caz, a temeiniciei hotărârii pronunţate, de către instanţele superioare.
Realizând o analiză a modului în care imobilul a fost preluat de către stat şi constatând că, în virtutea art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, decizie ce a avut la bază Decretul nr. 111/1951, instanţa de fond a considerat, implicit, că nu se mai impune examinarea excepţiei nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâtă, excepţie invocată de către reclamante prin notele de şedinţă depuse la filele 279-282, dosar fond.
În acelaşi sens, Curtea a reţinut că nu mai este actual interesul reclamantelor de a invoca acest motiv de apel, câtă vreme s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, iar, în operaţiunea comparării de titluri, instanţa de fond a dat preferinţă titlului lor, în raport cu titlu pârâtei, tribunalul ţinând seama, în mod corect, de limitele învestirii, determinate de efectul introducerii cererii de chemare, care are natura unei cereri în revendicare, prin compararea unor titluri valabile, obiectul cauzei nefiind schimbat de reclamante pe parcursul judecăţii în fond a cererii.
Cum apelul exercitat de reclamante urma a fi respins, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în această etapă procesuală şi, în integralitatea lor, pentru etapa judecăţii în fond a cauzei, a apărut, în mod evident, nefondată.
Referitor la apelul declarat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii în constatare şi a celei în revendicare formulată de reclamante, a apreciat că această inadmisibilitate nu poate fi primită. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a formula, pe calea dreptului comun, o acţiune în revendicare; în acest sens, în speţa dedusă judecăţii nu poate fi aplicat principiul specialia generalibus derogant, întrucât procedura instituită de Legea nr. 10/2001 (art. 21), ca lege specială, are ca premisă deţinerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute în art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă.
Astfel, în ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai află în posesia unei unităţi deţinătoare, cum dispune art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea şi nici declanşarea procedurii prealabile administrative nu mai sunt posibile, per a contrario, impunerea unei proceduri prealabile vizând procedurile de restituire echivalând cu o îngrădire a dreptului de acces la o instanţă independentă şi imparţială, drept de acces reglementat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, sunt inaplicabile Deciziile nr. XX din 19 martie 2007 şi nr. 53 din 04 iunie 2007, pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, decizii invocate de pârâtă în susţinerea apelului, întrucât bunul imobil nu se mai află în deţinerea unei persoane juridice din cele enumerate în art. 21 alicul din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea, referindu-se la criticile de netemeinicie şi nelegalitate formulate de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a apreciat că premisa analizei o constituie faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de la autorii reclamantelor, C.I. şi C.M., în baza deciziei civile nr. 400 din 12 martie 1961 a Tribunalului Capitalei - Colegiul 5, decizie pronunţată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, pe care însăşi Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (1) lit. e), îl califică a fi un titlu nevalabil, titlul originar de proprietate al reclamantelor constând într-un act translativ de proprietate cu titlu oneros încheiat în anul 1939.
În acelaşi sens, titlul pârâtei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP I.M., prin care vânzătoarea SC Ţ.B.S. SA, care dobândise dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 26.684 mp, situat în Bucureşti, Şos. Colentina, sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul menţionat.
În acest context, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, iară titlu valabil, de către stat, precum şi cea a menţinerii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost desfiinţat până în prezent, şi dând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, în sensul constatării că instanţa a fost învestită, sub aspect obiectiv, cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, Curtea a apreciat ca inaplicabil art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia pârâtei, ar institui un criteriu de preferinţă în favoarea subdobânditorului de bună-credinţă cu titlu oneros a bunului imobil, într-o cerere în revendicare, ca efect al incidenţei articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar, în ipoteza în care dispoziţiile interne conţin norme contradictorii, în temeiul acţiunii combinate a art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României.
Astfel, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată împotriva României, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al foştilor proprietari, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri proporţionale constituie o privare de proprietate contrară art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României).
Prin urmare, Curtea a observat că reclamantele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, recunoscându-li-se, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul lor; că pârâtă se află, de asemenea, în posesia unui titlu nedesființat, însă, viciul care afectează titlul autorului său, ce a preluat imobilul de la stat, care era un non dominus şi nu putea transmite în mod valabil ceea ce nu avea, radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului pârâtei, în raport cu cel al reclamantelor.
Astfel, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu asupra bunului imobil în litigiu şi au un „bun", în sensul autonom al dispoziţiilor convenţionale, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut, astfel cum a făcut-o şi instanţa de fond, preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamante, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate.
Din cele expuse, rezultă că buna-credinţă a cumpărătoarei la momentul contractării cu SC Ţ.B.S. SA nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăraţilor titulari ai dreptului de proprietate, implicit a încălcării art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât înlăturarea legii speciale invocate de către pârâtă s-a realizat, prin chiar efectul dispoziţiilor convenţionale, aplicate în mod direct în cauză, cu consecinţa unică, posibilă prin raţionamentul enunţat, a înlăturării preferabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăraţilor titulari ai dreptului de proprietate şi care împiedică redobândirea posesiei de către aceştia.
Un argument suplimentar, care răspunde argumentului pârâtei, în sensul incidenţei Legii nr. 10/2001, act normativ ce ar putea conduce la despăgubirea prin echivalent a adevăraţilor proprietari, este acela conform căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu contra României, paragraf 34).
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantelor, constatare ce interesează în cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre, luând în considerare şi ansamblul demersurilor întreprinse de foştii proprietari ai imobilului pentru a afla situaţia juridică a acestuia, încă din anul 1968 şi, ulterior, de moştenitorii acestora, precum şi obligaţiile pozitive pe care le are statul pe tărâmul respectării dreptului de proprietate.
Astfel, Curtea a reţinut că buna-credinţă a pârâtei cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată de aceasta la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, exhibat ca titlu în cauză, deşi poate salvgarda, în anumite condiţii, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora în sine (per se) un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamantelor. Convingerea pârâtei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credinţă a acesteia, poate constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancţiunea nulităţii absolute pentru inexistenţa calităţii de proprietar a vânzătorului şi pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, va avea dreptul la plata preţului reactualizat sau a valorii de circulaţie a bunului (în acest sens fiind relevantă cauza Raicu contra României), însă, nu poate produce consecinţe juridice în planul acţiunii în revendicare.
În acest context, invocarea cauzei Raicu contra României de către pârâta SC G.M.T.P. SRL în cadrul acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, nu reprezintă un argument valid şi adecvat, pentru că ipoteza din această cauză este distinctă de cea din cauza dedusă judecăţii, constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, implicit, a articolului 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fiind determinată, în cauza Raicu, de exercitarea recursului în anulare, deci, a unei căi extraordinare de atac, de către un oficial al statului, procurorul general, terţ faţă de proces, împotriva unei hotărâri definitive şi irevocabile, prin care se constatase valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de natură să afecteze securitatea raporturilor juridice şi fără ca reclamanta din acea cauză să primească o indemnizare proporţională pentru privarea de bun.
În acelaşi sens, instanţa a apreciat că argumentele Curţii Europene din cauza Raicu contra României nu pot fi transpuse mutatis mutandis în cadrul cererii pendinte, principiul securităţii raporturilor juridice, care nu este unul absolut şi nu se poate întemeia pe precaritate, neputând prevala asupra dreptului de proprietate al foştilor proprietari, cărora li s-a recunoscut, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, prin efectul constatării nevalabilităţii titlului statului, care nu putea vinde ceea ce nu avea şi al comparării a două titluri, unul originar, încheiat în anul 1939 şi celălalt încheiat în anul 2000, care a preluat toate viciile titlului nevalabil al statului. Tot astfel, nu se poate concluziona că, prin cauza Raicu contra României, Curtea Europeană ar fi dat prevalentă bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, în defavoarea foştilor proprietari, o asemenea interpretare încălcând principiul subsidiarităţii, care decurge din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern, în care este inclusă Convenţia şi Protocoalele sale adiţionale, acestea fiind cele mai bine plasate pentru examinarea în drept şi în fapt a cauzelor cu care sunt învestite, Curtea neputând specula asupra soluţiei litigiilor în favoarea uneia sau alteia dintre părţi şi având o competenţă limitată în analiza dreptului intern, acestei instanţe de contencios european revenindu-i sarcina de a analiza dacă există sau nu o încălcare a drepturilor pretinse (cauza Buzescu c. României, par. 63, cauza Lungoci contra României, par. 37).
Astfel, ipotezele fiind distincte în speţa dedusă judecăţii şi în cauza Raicu, nu poate fi valorificat raţionamentul Curţii Europene din această cauză, pentru a se da preferabilitate titlului subdobânditorului de bună-credinţă, în raport cu foştii proprietari, care nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor, neexistând, până în prezent, nicio cauză pronunţată împotriva României, prin care să se constate că admiterea unei acţiuni în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, exercitată de aceşti proprietari reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al subdobânditorilor şi, implicit, o încălcare a art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să constituie un precedent obligatoriu pentru instanţele naţionale, în virtutea dispoziţiilor art. 46 din Convenţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantele C.C.I. şi C.D.M., cât şi pârâta SC G.M.T.P. SRL.
Prin motivele de recurs, reclamantele au formulat, ca primă critică, nepronunţarea cu privire la neaplicarea principiului subrogaţiei reale cu titlu particular, în raport cu contractul de schimb, arătând că instanţa de apel nu a prezentat de ce a înlăturat această apărare, ci doar că reclamantele nu au reuşit să facă dovada că parcela situată în Bucureşti. str. Oradea sector 2 a aparţinut autorilor lor. Prin efectul contractului de schimb, parcela 26 a înlocuit parcela 20, deci este proprietatea reclamantelor, ca o consecinţă a subrogaţiei reale cu titlu particular, schimbul realizându-se între două parcele cu aceeaşi suprafaţă, situate în aceeaşi zonă, deci cu o valoare egală; valabilitatea contractului de schimb nu a fost contestată de niciuna din părţi şi nici nu a fost pusă în discuţie de instanţă, astfel că titularele dreptului real de proprietate asupra parcelei nr. 26 sunt îndreptăţite să invoce aplicarea art. 1405 C. civ. şi a dispoziţiilor Titlului X din Legea nr. 247/2005.
Recurentele-reclamante au formulat o a doua critică prin care au invocat faptul că instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., inutilitatea pronunţării, în cadrul acţiunii în revendicare, asupra excepţiei nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâte.
Fiind vorba de excepţia nulităţii absolute, care nu necesită administrarea de probe noi pentru a fi soluţionată, ea poate fi invocată pe tot parcursul judecăţii, situaţie în care recurentele-reclamante au înţeles să o menţină cu argumentele expuse la fond. Invocarea acestei excepţii faţă de titlul exhibat de partea potrivnică, ca mijloc probator de apărare, în dovedirea dreptului de proprietate, este pe deplin justificată şi admisibilă în condiţiile art. 136, 137 C. proc. civ. şi ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă nu este apreciată ca o modificare a acţiunii introductive de instanţă.
Prin recursul declarat, pârâta SC G.M.T.P. SRL a formulat critici privind inadmisibilitatea capetelor de cerere în constatare şi în revendicare, arătând că nu a fost notificată de către reclamante în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi că numai în procedura reglementată de acest act normativ se puteau soluţiona aspecte ce ţin de valabilitatea titlului statului. Numai în situaţia în care pârâta nu şi-ar fi executat obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul legal, reclamantele se puteau adresa instanţei de judecată, invocând în acest sens Decizia nr. XX/2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a învederat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referinţă se formulează şi se soluţionează numai în condiţiile strict reglementate de această lege şi nu după criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare. Legea nouă suprimă dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, drept urmare, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale, rămân rară aplicare normele de drept comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi (Decizia nr. LI M/2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Decizia nr. XXXIII/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că Legea nr. 10/2001 nu se aplică prin necircumscrierea speţei în dispoziţiile sale, iar, pe de altă parte, că dispoziţiile acestei legi sunt înlăturate de la aplicarea prin incidenţă cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei; aşadar, instanţa a recunoscut, practic, că se aplică cu prioritate dispoziţiile legii speciale în analizarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, numai că înlătură aceste prevederi în favoarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Totodată, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, omiţând însă a se pronunţa cu privire la aplicarea prevederilor art. 29 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Convenţiei, s-a solicitat să se constate că pârâta SC G.M.T.P. SRL este deţinătoarea unui drept de proprietate dobândit printr-un contract de vânzare - cumpărare nedesfiinţat, iar restituirea imobilului către reclamante ar aduce atingere acestui drept şi securităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, buna-credinţă şi legalitatea titlului de proprietate opus de pârâtă nu mai pot face obiect de analiză în faţa instanţei de judecată, deoarece a fost consolidat şi recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal prevăzut de art. 45 alin. final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001. La data la care a cumpărat imobilul recurenta - pârâtă SC G.M.T.P. SRL nu era notată în cartea funciară nicio acţiune, niciun act sau fapt juridic care să conducă la ideea că transmiţătorul nu era proprietarul imobilului, aspect ce reiese şi din interpretarea art. 5 din convenţia încheiată cu SC S. SA.
Prin decizia civilă nr. 5870 din 21 mai 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantele C.C.I., C.D.M. şi de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele hotărârii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Din analizarea considerentelor deciziei atacate se constată că instanţa s-a limitat la a preciza că reclamantele nu au dovedit faptul că terenul în suprafaţă de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, fără să răspundă de fapt aspectelor susţinute prin primul motiv de apel, conform cărora reclamantele au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-ar realiza schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 şi, prin urmare, le aparţine ca o consecinţă a subrogaţiei reale cu titlu particular.
Înalta Curte a reţinut că nu era lipsită de interes soluţionarea excepţiei nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, deoarece în situaţia în care, ca urmare a admiterii excepţiei, s-ar fi constatat nulitatea, nu s-ar mai fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deţinute de cele două părţi în litigiu, aşa încât, în mod evident, se impunea ca instanţa de apel să rezolve excepţia formulată şi susţinută de reclamante.
Sub aspectul criticilor formulate de pârâtă, înalta Curte a constatat că, pentru a putea verifica admisibilitatea acţiunii promovate de reclamante, se impunea ca instanţa de apel să verifice şi să stabilească care au fost circumstanţele care le-au pus pe reclamante în situaţia de a nu notifica pe pârâta SC G.M.T.P. SRL.
Astfel, era necesar să se procedeze la analiza susţinerilor reclamantelor, atât cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului în discuţie, cât şi cu privire la structura acţionariatului celor două societăţi comerciale şi la faptul că pârâta SC G.M.T.P. SRL ar fi cunoscut situaţia litigioasă a imobilului.
Aceste aspecte trebuiau analizate din perspectiva susţinerilor reclamantelor referitoare la existenţa relei-credinţe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, relevantă în cauză, contrar opiniei instanţei de apel.
În acest context, trebuie menţionată decizia CEDO în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunul cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.
Or, sub acest aspect, în cauza de faţă, circumstanţele particulare ale speţei au rămas nelămurite, sens în care urmează a se proceda la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt şi, implicit, aplicarea dispoziţiilor legale incidente.
Văzând considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate concluziona în sensul că o acţiune în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă de plano, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este necesar a se analiza în funcţie de condiţiile specifice ale fiecărei speţe în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Din această perspectivă se impune verificarea admisibilităţii acţiunii reclamantelor, aspect neanalizat de instanţa de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în raport de dezlegările date, că urmează a se analiza şi criticile pârâtei SC G.M.T.P. SRL referitoare la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte dreptul său de proprietate asupra imobilului, buna sa credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, legalitatea titlului de proprietate şi forţa juridică a acestuia.
2. Al doilea ciclu procesual Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Prin notele de şedinţă formulate la termenul din 09 martie 2010, pârâta, referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare precum şi autoritatea de lucru judecat în raport cu cele statuate prin sentinţa comercială nr. 1965/2006 a Tribunalului Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 292A din 04 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de apelantele reclamante C.C.I. şi C.D.M., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Bucureşti.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel formulate de părţi, care fixează limitele devolutiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ. şi analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea, reţinând şi considerentele deciziei de îndrumare, obligatorii din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se impune admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată la data de 14 aprilie 2006, reclamantele C.D.M. şi C.C.I. au chemat în judecată pe pârâta SC T.B.S. SA, solicitând instanţei să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 şi 26, situate pe Str. Oradea sector 2 Bucureşti, au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii, şi să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi posesie aceste terenuri. Reclamantele au notificat această pârâtă cu notificările din 20 aprilie 2001, însă nu au, primit niciun răspuns.
Ulterior, la data de 09 noiembrie 2006, C.D.M. şi C.C.I. au precizat cererea, arătând că înţeleg să se judece cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece aceasta a cumpărat, de la pârâta SC T.B.S. SA, cu rea credinţă şi cunoscând situaţia juridică, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 şi actul adiţional din 22 mai 2001, terenurile revendicate.
Prin decizia de casare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de C.C.I. şi C.D.M., pe de o parte, că instanţa de apel s-a limitat la a preciza că reclamantele nu au dovedit că terenul în suprafaţă de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, rară să răspundă de fapt aspectelor susţinute prin primul motiv de apel, conform cărora acestea au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-a realizat schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 şi, prin urmare, le aparţine ca o consecinţă a subrogaţiei reale cu titlu particular, iar, pe de altă parte, că nu era lipsită de interes soluţionarea excepţiei nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate exhibat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece în situaţia în care, ca urmare a admiterii excepţiei, s-ar fi constatat nulitatea titlului pârâtei, nu s-ar mai fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deţinute de cele două părţi în litigiu.
Referitor la primul aspect pe care Curtea este chemată a se pronunţa faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se constată că terenul ce a aparţinut autorilor reclamantelor, C.I. şi C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 şi 24, situate în Bucureşti, str. Oradea, sector 2 (suprafaţă de 440 mp, compusă din parcelele 21 şi 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Şos. Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939 şi suprafaţă de 220 mp, parcela 22 din Şos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940), iar pârâtă SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24 şi 26, în timp ce parcela 20 este deţinută de I.V. şi I.F. (terenul în suprafaţă de 220 mp, ce formează parcela nr. 26, aflat, în prezent, în proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparţinut autorilor reclamantelor, SC Ţ.B.S. SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, în timp ce terenul pe care-l revendică reclamantele, situat iniţial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparţinut autorilor acestora, a devenit proprietatea numitelor L.M.F. şi M.I., prin acelaşi contract de schimb, iar, ulterior, proprietatea soţilor I., conform contractului de vânzare-cumpărare).
Într-adevăr, prin contractul de schimb autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC Ţ.B.S. SA a transmis în proprietate numitelor L.M.F. şi M.I. un teren în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, Str. Oradea sector 2 (care, în prezent, în baza contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, se află în proprietatea familiei I.), iar acestea din urmă au transmis în proprietate celei dintâi un teren în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, str. Oradea.
Prin acest schimb de terenuri, patrimoniul fiecăreia dintre părţile contractante s-a modificat, SC Ţ.B.S. SA devenind proprietara imobilului situat în Bucureşti, str. Oradea sector 2, în prezent parcela 26, iar L.M.F. şi M.I. proprietarele terenului.
Urmare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul solicitat de reclamantele C.D.M. şi C.C.I. se afla în proprietatea cumpărătorilor I.V. şi I.F., succesorii foştilor proprietari L.M.F. şi M.I., iar nu în patrimoniul SC Ţ.B.S. SA ori succesoarei acesteia, pârâta SC G.M.T.P. SRL.
În aceste condiţii este necesar a se constata dacă, prin efectul contractului, ca urmare a schimbului între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20, a avut loc o subrogaţie reală cu titlu particular, astfel cum susţin reclamantele C.D.M. şi C.C.I.
Subrogaţia reală cu titlu particular presupune înlocuirea unui bun privit izolat cu un alt bun. Operaţiunea nu intervine automat, ci numai dacă o lege o prevede expres sau dacă şi-ar găsi temeiul în convenţia părţilor.
În speţă, prin convenţia încheiată la 06 iunie 1994 între SC Ţ.B.S. SA, pe de o parte, şi L.M.F. şi M.I., pe de altă parte, că fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, ceea ce înseamnă că a intervenit o subrogaţie reală cu titlu particular, în temeiul căreia reclamantele sunt îndreptăţite să urmărească bunul existent la această dată în patrimoniul pârâtei SC G.M.T.P. SRL.
În legătură cu cel de al doilea aspect reţinut de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la apelul exercitat de reclamantele C.C.I. şi C.D.M., cel ce vizează existenţa unui interes în soluţionarea excepţiei nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, determinat de situaţia în care, ca urmare a admiterii excepţiei şi constatării nulităţii titlului, nu s-ar mai fi pune problema comparării titlurilor de proprietate deţinute de cele două părţi în litigiu, Curtea a avut în vedere faptul că, prin notele de şedinţă depuse la data de 15 martie 2007 (filele 279-282), înainte de dezbaterile asupra fondului cauzei, reclamantele C.D.M. şi C.C.I. au invocat nulitatea absolută parţială a titlurilor de proprietate înfăţişate de pârâta SC G.M.T.P. SRL şi autoarea sa SC Ţ.B.S. SA, însă numai cu privire la terenurile revendicate, iar instanţă de fond nu a pus în discuţie problema de drept ridicată şi nici nu s-a pronunţat asupra ei, astfel cum dispune art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit textului de lege menţionat, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Aşadar, această norma prevede obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, toate motivele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate pretenţiile părţilor în cauză, nerespectarea acestei cerinţe ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural însuşi în condiţiile menţionate, urmează a se înlătura consecinţele acestei încălcări prin desfiinţarea hotărârii apelate.
În speţă, verificând conţinutul sentinţei apelate, Curtea a constatat că instanţa de fond s-a limitat doar la a expune cererile părţilor formulate prin acţiune, respectiv întâmpinare, fără a face referiri la excepţia nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate - contractul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 2000 şi actul adiţional din 22 mai 2001, astfel că, în lipsa unor considerente, exercitarea controlului judiciar nu se poate face, hotărârea apelată fiind nulă sub acest aspect.
Lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de textul sus-menţionat, este echivalentă necercetării fondului şi atrage, în consecinţă, admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Asupra motivului de apel ce priveşte greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că măsura impusă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. trebuie analizată în raport de înscrisurile doveditoare ce se vor depune la dosar şi de soluţia ce va fi pronunţată în rejudecare, de către tribunalul.
În legătură cu cel de-al doilea apel formulat în cauză, Curtea a reţinut că pârâta SC G.M.T.P. SRL a invocat, prin motivele de apel, nerespectarea procedurii reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (actualul articol 22) de către reclamantele C.C.I. şi C.D.M., iar, sub acest aspect, instanţă de apel a constatat că, în ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai află în posesia unei unităţi deţinătoare, cum dispune art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea şi nici declanşarea procedurii prealabile administrative nu mai sunt posibile.
Totodată, criticile pârâtei SC G.M.T.P. SRL au vizat şi buna sa credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu SC Ţ.B.S. SA, preferabilitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună credinţă, legalitatea titlului de proprietate pe care îl deţine, acesta fiind consolidat şi recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal, prevăzut în mod special şi derogatoriu de art. 45 alin. final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a avut în vedere, în considerente, că, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, fără titlu valabil, de către stat, precum şi cea a menţinerii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost desfiinţat până în prezent, este inaplicabil art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia pârâtei, ar institui un criteriu de preferinţă în favoarea subdobânditorului de bună credinţă cu titlu oneros a bunului imobil, într-o cerere în revendicare, ca efect al incidenţei articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar, în ipoteza în care dispoziţiile interne conţin norme contradictorii, în temeiul acţiunii combinate a art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României.
A mai reţinut şi faptul că, în concursul dintre reclamante şi pârâtă, primele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, recunoscându-li-se, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul lor, că pârâtă se află, de asemenea, în posesia unui titlu nedesfiinţat, însă, viciul care afectează titlul autorului său, ce a preluat imobilul de la stat, care era un non dominus şi nu putea transmite în mod valabil ceea ce nu avea, radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului apelantei pârâte, în raport cu cel al apelantelor reclamante.
Faţă de motivele expuse de pârâta SC G.M.T.P. SRL, în recurs, raportându-se la hotărârea din apel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, pe de o parte, că, pentru a se putea verifica admisibilitatea acţiunii de faţă, se impunea ca instanţa de apel să verifice şi să stabilească care au fost circumstanţele care le-au pus pe reclamante în situaţia de a nu notifica pe deţinătoarea actuală a imobilului în litigiu, iar, pe de altă parte, că, din perspectiva susţinerilor referitoare la existenţa relei credinţe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, relevantă în cauză, Curtea trebuia să procedeze la analiza afirmaţiilor reclamantelor, atât cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului în discuţie, cât şi cu privire la structura acţionariatului celor două societăţi comerciale şi la faptul că SC G.M.T.P. SRL ar fi cunoscut situaţia litigioasa a imobilului, relevante în această privinţă fiind decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe şi Decizia nr. XXXIII/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Văzând considerentele deciziei de casare, în sensul că circumstanţele particulare ale speţei au rămas nelămurite, caz în care urmează a se proceda la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt şi, implicit, la aplicarea dispoziţiilor legale incidente, precum şi soluţia dată asupra apelului formulat de reclamantele C.C.I. şi C.D.M., în rejudecare, Curtea a admis, pentru o soluţionare unitară a cauzei şi pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, şi apelul declarat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, cu consecinţa desfiinţării sentinţei civile nr. 1373 din 25 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. 25055/3/2007 şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că această măsură se impune cu atât mai mult cu cât de modul de rezolvare a excepţiei nulităţii absolute, invocată de reclamantele C.C.I. şi C.D.M. la data de 15 martie 2007, depinde şi soluţia ce urmează a se pronunţa asupra cererii în revendicare, instanţa de fond trebuind să analizeze, sub acest aspect, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare din 16 octombrie 2000 şi actului adiţional din 22 mai 2001, încheiate de societatea pârâtă SC G.M.T.P. SRL cu SC Ţ.B.S. SA, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat, dat fiind că actul de vânzare - cumpărare menţionat a făcut obiectul cenzurii judecătoreşti în dosarul nr. 1248/3/2005, având drept obiect constatarea nulităţii absolute, soluţionat prin sentinţa comercială nr. 1965, definitivă şi irevocabilă, excepţii invocate de către apelanta pârâtă SC G.M.T.P. SRL, în apel, după rejudecare.
Instanţa de apel a dat îndrumări ca prima instanţă să aibă în vedere, în măsura în care se va trece peste excepţia nulităţii absolute a titlului de proprietate exhibat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, în funcţie de condiţiile specifice ale speţei, de criticile formulate în apel şi de considerentele deciziei de casare, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă sub nr. 25055/3/2007 la data de 07 octombrie 2010.
Prin întâmpinarea formulată la data de 11 februarie 2011, pârâta SC G.M.T.P. SRL a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii arătând că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativa, prealabilăsi obligatorie prevăzuta de legea speciala, cât si în situaţia în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizării instanţei.
De asemenea, pârâta a mai susţinut ca nu se poate opera cu cealaltă soluţie a unor instanţe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv, aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi si de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.
Aceasta concluzie decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil si înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătoreasca a nulităţii actului de înstrăinare, determinata de reaua-credință a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. Se impune astfel sa fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului, iar apoi buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Ca atare, nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisa inevitabila restituirii în natura a imobilului preluat abuziv.
Pe de alta parte, s-a reţinut ca prin respingerea ca inadmisibila a acţiunii în revendicare de drept comun formulata după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana a drepturilor omului, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.
Ori, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual si nicio speranţa legitima (Cauza Poenaru contra României).
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia acţiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.
În consecinţa, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate fata de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via si principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumarescu contra României-1997 s.a.).
Astfel pârâta consideră că în cazul de fata s-a utilizat procedura Legii nr. 10/2001 şi că principiul electa una via trebuie sa si găsească aplicarea .
Mai mult decât atât, în susţinerea aceleiaşi teze - a inadmisibilităţii acţiunii in revendicare arată ca reclamantele au început prin a uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au obţinut chiar si o hotărâre judecătoreasca sentinţa civila nr. 470 din 06 mai 2001 prin care s-a dispus obligarea unităţii deţinătoare ( autoarea pârâtei) la emiterea unei decizii motivate, dar nu au pus niciodată această hotărâre in executare; ulterior au demarat acesta acţiune in revendicare, pe dreptul comun, pentru ca ulterior sa fie invocate, pe cale de excepţie nulitatea titlului.
Acţiunea in revendicare (acţiune in realizare) nu poate coexista cu acţiunea in constatarea nulităţii absolute a titlurilor paratei si autorilor săi, acţiunea in constatare neputând fi primita atunci când acţiunea in realizare poate fi ceruta.
Pentru considerentele expuse mai sus susţine ca acţiunea in revendicare este inadmisibila, trebuind sa se dea curs numai acţiunii in constatarea nulităţii absolute a titlurilor paratei si autorilor săi.
Afirmaţia este întărită si de considerentele deciziei de casare pronunţate de înalta Curte în dosar, prin care s-au făcut următoarele îndrumări, obligatorii pentru instanţele de fond: să se soluţioneze excepţia nulităţii invocate de reclamate deoarece in ipoteza admiterii excepţiei nu s-ar mai fi pus problema comparării de titluri; existenţa bunei credinţe a paratei la încheierea contractului nu a fost analizata, deşi era relevanta in cauză.
Pârâta a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 29 în ambele variante : Alin. (1) "pentru imobilele evidenţiate in patrimonial unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute in art. 21, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri in condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţa a imobilelor solicitate " care se refera la societăţile privatizate integral înainte de apariţia legii sau cu capital minoritar de stat, care nu se încadrează in art. 20.
Inapte de apariţia Legii nr. 10/2001, respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 iunie 1999, FPS si a vândut participaţia deţinuta la SC T.B.S. SA, fapt ce atrage aplicabilitatea textului menţionat.
Pârâta a apreciat că este fireasca aceasta concluzie deoarece, ca si in cazul de fata, Statul - prin F.P.S. (Fondul Proprietăţii de Stat) încasează de la persoane fizice/juridice sume de bani in schimbul acţiunilor pe care le deţine la societăţi comerciale, însă consideră nu se pune problema relei credinţe a cumpărătorului de acţiuni. Dat fiind ca, in speţa vânzarea - cumpărarea de acţiuni s-a făcut in anul 1999, nu se pune problema existentei vreunei notificări. Ulterior, noul deţinător de acţiuni este îndreptăţit sa primească un preţ in schimbul activului înstrăinat (anul 2000)- primeşte practic o fracţiune conform participaţiei sale. De asemenea, la nivelul anului 2000 (lipsa notificărilor etc.) si având in vedere declaraţiile vânzătorului, din contract privind inexistenta oricăror litigii etc. nu se poate retine reaua credinţa a cumpărătorului, reclamantul, in speţa.
Reclamantele puteau afla de ambele modalităţi de privatizare, cu diligente minime la registrul comerţului si cartea funciara, mai mult decât atât, procesul de privatizare, începutul lui, cel puţin este de notorietate, niciun cetăţean roman neputând invoca necunoaşterea sa deoarece, fiecare din ei a participat la acest proces, deţinând cel puţin un cupon/acţiune.
În ceea ce priveşte apărările cu privire la excepţia nulităţii absolute a titlurilor, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere nulitatea absolută a titlului pârâtei şi al autoarei sale şi excepţia autorităţii de lucru judecat privind dosarul nr. 1248/3/2005 care vizează tot constatarea nulităţii absolute a titlului pârâtei, prin sentinţa comercială nr. 1965/2006 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă respingându-se acţiunea şi constatându-se valabilitatea contractului.
În ceea ce priveşte identitatea de obiect pârâtul a arătat că scopul efectiv urmărit in ambele acţiuni este aducerea bunului in patrimonial vânzătorului, repunerea in situaţia anterioara, iar cu privire la identitate de cauză in ambele acţiuni se invoca aceleaşi fundamente (frauda la lege, cauza imorala si ilicita, preţul derizoriu, tot un aspect ce tine de cauza, mai exact de lipsa ei, convenţia frauduloasa a pârtilor).
A mai arătat pârâta că s-a susţinut de către reclamante, la termenul din 15 martie 2007, când s-a invocat excepţia nulităţii titlurilor, că nulitatea ar trebui sa intervină pentru cauza imorala si ilicita, datorita conivenţei frauduloase a paratei cu autoarea ei.
Totodată, se susţine ca parata nu este subdobanditor de buna credinţa, ca titlul SC T.B.S. SA nu este un titlu valabil pentru ca nu a existat cauza de utilitate publica, precum şi faptul că parata a plătit un preţ derizoriu in raport de situaţia existenta si doreşte ca instanţa sa se pronunţe asupra excepţiei nulităţii având in vedere acest aspect.
Astfel, pârâtul apreciază că proba cauzei se sprijină pe prezumţia de valabilitate a cauzei si pe prezumţia de existenţa a cauzei, ceea ce însemna ca nu trebuie dovedit ca, cauza exista, este morala si licita.
Cauza este nelicita când este prohibita de legi si când este contrara bunelor moravuri si ordinii publice. În cazul actelor numite, pentru ca vânzarea cumpărarea din speţa este un act numit numai scopul imediat poate fi ilicit, deci in cazul ilicit putea sa fie numai destinaţia care urma sa se dea terenului cumpărat.
Pârâta a mai susţinut că excepţii de la anularea actului subsecvent sunt buna credinţă şi securitatea raportului juridice, ambele aplicabile în speţa de faţă.
Prin sentinţa nr. 386 din 04 martie 2011, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV a Civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.
A respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată.
A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.
A respins excepţia nulităţii ca neîntemeiată.
A admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantele C.D.M. și C.C.I. în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL.
A constatat că imobilul - parcele de teren 22, 24, 26 situate în str. Oradea, sector 4, Bucureşti s-au preluat de către stat fără titlu valabil.
A respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată.
A respins cererea reclamanţilor şi pârâţilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Instanţa de judecată este învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin comparare de titluri, iar în cadrul acţiunii în revendicare instanţa de judecată trebuie să analizeze şi valabilitatea titlului statului şi să constate în ce măsură imobilul supus revendicării este preluat de către stat, cu titlu valabil, sau fără titlu valabil.
Cu privire la imobilul revendicat a reţinut că prin notificările din 20 aprilie 2001, reclamantele au solicitat SC Ţ.B.S. SA, restituirea în natură a parcelelor de teren cu nr. 22, 24 şi 26.
Prin sentinţa civilă nr. 470 din 06 mai 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a Civilă s-a dispus admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei să emită o decizie privind notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv potrivit acestei hotărâri judecătoreşti, unitatea notificată a fost obligată să soluţioneze pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, deci să propună o soluţie pentru notificare, în condiţiile prevăzute de legea specială, respectiv fie să restituit în natură imobilul, în situaţia în care este unitate deţinătoare a imobilului, fie să propună măsuri reparatorii prin echivalent, sau să procedeze la respingerea notificării, cu indicarea persoanei juridice competente sa soluţioneze notificarea.
La momentul formulării notificării, aceasta societate comerciala, era privatizata integral si deveneau aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar notificarea se adresa instituţiei publice care a efectuat privatizarea, după cum prevedea norma de drept la momentul formulării notificării.
Pârâta nu a fost notificată cu o cerere pentru restituirea imobilului, însă, în calitate de subdobânditoare a imobilului nici nu putea soluţiona notificarea, iar reaua-credinţă a societăţii vânzătoare care cunoştea existenta notificării nu determina in mod automat şi reaua credinţă a cumpărătoarei. Contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 s-a încheiat în anul 2000 iar actul adiţional la contractul de mai sus, s-a autentificat la data de 22 mai 2001. Prin adresa nr. 283 din 22 iunie 2001 SC S. SA a comunicat notificatoarelor ca trebuie sa se adreseze către A.P.A.P.S.
Potrivit art. 2 alin. lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau rară respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Tribunalul a constatat că imobilului în discuţie îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Se mai arată că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau tară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ. Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.
Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai arătat că soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului;, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."
Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.
Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.
Se mai reţine că pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Concluzia Curţii este aceea că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială.
Tribunalul a reţinut, având în vedere considerentele din decizia pronunţată în recursul în interesul legii, că, în speţă, acţiunea in revendicare nu poate fi considerata inadmisibilă, deoarece notificarea reclamantelor nu a fost soluţionată pe fond.
Aşa cum am mai arătat anterior prin Decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. s-a admis recursul în interesul legii şi a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte acţiunea in revendicare formulată de reclamante, tribunalul a reţinut că atât reclamantele cât şi pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are si posesia bunului in prezent si, fata de decizia de recurs in interesul legii nr. 33/2008, chestiunea formulării notificării de către reclamante cu privire la imobilul revendicat urmează să fie privită şi analizată si in cadrul procedurii de comparare a titlurilor de proprietate, chestiune ce tine si de temeinicia cererii.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova şi Pine contra Cehiei) care şi în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, tribunalul a constatat că excepţia este neîntemeiată, având în vedere că prin sentinţa comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială în dosarul nr. 1248/3/2005, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de către reclamanta SC Ț.B. S. SA, în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, iar acţiunea formulată avea ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sub condiţie suspensivă din 16 octombrie 2000, încheiat între SC S. SA şi pârâta SC G.M.T.P. SRL, cauza de nulitate a contractului fiind reprezentată de neseriozitatea preţului. Tribunalul a constatat că nu există identitate de părţi si cauza, cu cererea pe care instanţa de faţă o are de analizat privind nulitatea absolută a actelor de dobândire a imobilului ale autoarei pârâtei şi ale pârâtei, nulitatea absolută invocată pe cale de excepţie, de către reclamantele din litigiul de fata, care nu sunt părți în acel litigiu.
Tribunalul a reţinut că nici excepţia prescripţiei dreptul material la acţiune, invocată de pârâtă în combaterea excepţiei nulităţii absolute a actelor de dobândire a imobilului ale autoarei pârâtei şi ale pârâtei nu este fondată.
Din analiza dispoziţiilor art. 46, actual art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că intră sub incidenţa acestui text legal, care conţine şi prescripţii derogatorii de la dreptul comun, toate actele de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate de stat cu sau fără titlu valabil, dacă au fost încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Nu intră sub incidenţa art. 45 contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni sau părţi sociale deţinute de către stat sau unităţile administrativ - teritoriale la societăţile comerciale supuse procesului de privatizare, căci obiectul acestora nu-l constituie activele mobiliare ale societăţii, ci dreptul de proprietate incorporală asupra părţii din capitalul social deţinut de stat sau unităţile administrativ - teritoriale, după caz în aceste societăţi.
Privatizarea societăţilor comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale aparţinând statului, iar nu asupra bunurilor inclusiv a imobilelor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale, aşadar, societăţile comerciale au devenit proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor, inclusiv asupra imobilelor în condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, anterior privatizării.
În concluzie, privatizarea asupra acţiunilor sau părţilor sociale aparţinând statului nu a reprezentat o înstrăinare a bunurilor imobile.
În favoarea SC Ț.B. S. SA, a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 şi în temeiul H.G. nr. 834/2001, certificat de atestare a dreptului de proprietate respectiv emis de către Ministerul Industriilor, ori privatizarea societăţii comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale aparţinând statului, iar emiterea certificatului de atestare nu este un act juridic de înstrăinare si nici nu este făcut in procesul de privatizare.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 16 octombrie 2000 şi actul adiţional la contractul de mai sus, autentificat la 22 mai 2001, prin actul adiţional s-a procedat la transmiterea proprietăţii către pârâtă, iar acesta este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, or, acest act normativ prin art. 45 nu poate să reglementeze decât cererile de anulare sau pentru nulitatea absolută a contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că excepţia nulităţii absolute parţiale a celor două titluri de proprietate, respectiv cel emis în favoarea vânzătoarei SC T.B.S. SA şi cel emis în favoarea cumpărătoarei pârâte este nefondată.
În favoarea SC T.B.S. SA, a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 şi în temeiul H.G. nr. 834/2001, certificat de atestare a dreptului de proprietate respectiv de către Ministerul Industriilor.
În anul 1990, ca efect al Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome si societăţi comerciale, respectiv în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acestei, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Astfel, SC T.B.S. SA, a dobândit prin lege dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Tribunalul a reţinut că anterior anului 1990 întreprinderile de stat aveau un drept de administrare directă asupra terenurilor şi celorlalte active, iar acest drept de administrare directă a fost interpretat ca un substituit al dreptului de proprietate, întrucât implică atributele dispoziţiei posesiei şi folosinţei, dar care nu era opozabil statului, iar prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăţi comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce făceau obiectul dreptului de administrare al fostelor întreprinderilor de stat reorganizate.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu se poate limita dreptul de proprietate a întreprinderilor numai la construcţii, instalaţii şi utilaje, deoarece o astfel de interpretare contravine art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi finalităţii economice urmărite prin art. 20, anume de a asigura suportul economic al autonomiei societăţii comerciale, bunul imobil litigios fiind inclus în capitalul social al SC T.B.S. SA.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP I.M., SC T.B.S. SA, a vândut către pârâtă terenul în suprafaţă de 26.684 m.p., situat în Bucureşti, şos. Colentina, sectorul 2, contractul fiind încheiat sub condiţie suspensivă, constând în aceea că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului se va face după ce vânzătorul va îndeplini anumite obligaţii, respectiv, va plăti creditele şi impozitele, se va radia ipoteca şi sechestrul după obţinerea certificatelor de proprietate.
Prin actul adiţional la acest contract de vânzare-cumpărare din 22 mai 2001, s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor vândute, constatându-se că preţul imobilelor vândute a fost achitat.
Tribunalul a constatat că nu sunt întemeiate motivele de nulitate invocate în privinţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate si nici in privinţa actului de dobândire a imobilului de către pârâtă.
Nu se poate considera că pârâta cumpărătoare a fost de rea-credinţă la dobândirea bunului imobil, având în vedere că la acel moment imobilul figura înscris în CF în favoarea vânzătoarei, în anul 2000 vânzătorul nu a fost notificat cu vreo cerere de restituire a imobilului şi nici pe rolul instanţelor de judecată nu se afla vreo acţiune care să aibă ca obiect revendicarea imobilului.
Actul adiţional priveşte transmiterea dreptului de proprietate ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor suspensive menţionate prin actul de vânzare-cumpărare, iar dezmembrarea ulterioară dreptului de proprietate, în anul 2006, nu duce la concluzia că pârâta cumpărătoare ar fi de rea-credinţă a cumpărătoarei pârâte, deoarece aceasta, în calitate de proprietară a dreptului de proprietate, este îndreptăţită să procedeze la dezmembrarea proprietăţii sale, terenul revendicat de către reclamante nefiind înstrăinat către terţe persoane.
Pârâta nu a fost notificată cu nicio notificare pentru restituirea imobilului. Aceasta era subdobinditor al imobilului, nefiind persoana juridica îndreptăţită să soluţioneze notificarea, iar reaua-credinţă a societăţii vânzătoare care avea cunoştinţă de existenta notificării nu determina in mod automat si reaua-credința a cumpărătoarei, contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 16 octombrie 2000.
Actul adiţional la contractul menţionat, s-a autentificat sub nr. 1719 la data de 22 mai 2001, iar prin adresa nr. 283 din 22 iunie 2001 SC S. SA a comunicat notificatoarelor ca trebuie sa se adreseze către APAPS.
Sentinţa civila nr. 470/2003 este pronunţată ulterior încheierii acestor actelor de înstrăinare menţionate, iar în cauza buna credinţa a subdobânditoarei pârâte nu a fost înlăturată.
De altfel, chiar reclamantele, prin cererea formulată la data de 15 martie 2007 prin care invocă excepţia nulităţii absolute parţiale a titlurilor pârâtei şi autoarei pârâte cu privire la terenurile revendicate motivând excepţia potrivit dreptului comun, respectiv pentru cauza imorală şi ilicită, conivenţă frauduloasă a pârâtei şi autoarei ei la încheierea actului de vânzare-cumpărare şi pentru preţul derizoriu, fiind încălcate dispoziţiile art. 1303 C. civ., susţinând că actele juridice nu intra sub incidenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Or, pentru motivele expuse, tribunalul a constatat că în speţă nu se poate reţine cauza imorală şi ilicită.
Tribunalul a mai statuat că, potrivit art. 1303 C. civ, preţul trebuie sa fie serios, adică sa nu fie derizoriu, atât de disproporţionat in raport de valoarea lucrului vândut, incit sa nu existe preţ, sa nu poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului si deci o cauza suficienta a obligaţiei asumate de către vânzător, de a transmite dreptul de proprietate, ori în speţă nu se poate retine existenta unui preţ derizoriu, avându-se în vedere, în lipsa altor dovezi, chiar concluziile raportului de expertiza reţinut de instanţa de judecată la pronunţarea sentinţei comerciale nr. 1965/06 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială în dosarul nr. 1248/3/2005.
Cu privire la primul capăt de cerere care are ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951, iar la momentul pronunţării deciziei civile nr. 400/1961, autorul reclamantelor fusese condamnat politic prin sentinţa penală nr. 745 din 27 iulie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar - Secţia a Ii-a Penală.
Instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 7097/1960 a arătat că nu se poate reţine faptul abandonării terenurilor, în condiţiile în care autorul reclamantelor se afla în stare de detenţie, că nu s-a făcut dovada în fapt că pârâţii proprietari nu şi-au exercitat posesia asupra terenurilor, iar prin anumite chitanţe de plată s-a făcut dovada plăţii.
Această sentinţă a fost modificată în recurs, în sensul că s-a constatat că terenurile au trecut în patrimoniul statului în conformitate cu Decretul nr. 111/1951.
Decretul nr. 111/1951 reglementează situaţia bunurilor supuse confiscării fără moştenitori sau fără stăpân şi anume a celor părăsite timp de un an de zile de către titularii lor, or, în cauză, nu se poate considera că este vorba de un bun fără stăpân sau că a fost părăsit de către titular, sau că titularul este necunoscut sau absent, sau că nu a fost făcut un act de administrare asupra bunului, personal sau prin soţ, sau prin copii, deoarece, în cauză, autorul reclamantelor se afla în stare de detenţie începând cu anul 1950, după cum rezultă din considerentele sentinţei nr. 7017 din 30 decembrie 1960, iar soţia, proprietara C.M. s-a interesat de imobil în anii 1956, 1957, 1958, făcând dovada plăţii impozitelor terenului iar atâta vreme cât Decretul nr. 111/1951, contravine Constituie din anul 1948, respectiv art. 8 prin care se recunoaşte şi se garantează proprietatea particulară, iar dreptul de proprietate nu se poate stinge prin neuz, nici hotărârile judecătoreşti emise în temeiul acestui decret nu pot constitui un titlul valabil pentru preluarea imobilului de către stat.
Tribunalul a constatat în temeiul argumentelor expuse că acţiunea în revendicare este neîntemeiată şi că în speţa dedusa judecaţii, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - ce constituie titlul de proprietate al pârâtului-cumpărător -, acesta a fost de buna credinţă.
Tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Tribunalul a apreciat că reclamantele nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi că nu pot beneficia de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ori subdobânditorul are un titlu de proprietate care nu este desfiinţat de către instanţele de judecata
Tribunalul reţine că instanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, ceea ce nu este însă cazul în speţă.
Atât reclamantele cât şi pârâta au un bun in sensul convenţiei, iar pârâta a fost de buna credinţa la data dobândirii bunului. Tribunalul a reţinut că chiar dacă titlul de proprietate al reclamantelor este mai vechi iar preluarea imobilului s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al unor subdobânditori de bună-credinţă, câtă vreme reclamantele nu au promovat anterior înstrăinării imobilului de către stat vreo acţiune în revendicare contra statului, care să fie soluţionată în sensul ca statul să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Este adevărat că în cauză şi reclamantele intră la rându-le sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la CEDO, faţă de împrejurarea că privarea de bun s-a făcut fără titlu valabil şi fără a beneficia de o justă despăgubire, însă nu se poate remedia situaţia juridică ce decurge din preluarea fără titlu valabil a bunului de către stat fără o justă despăgubire prin preluarea bunului de la un cumpărător de bună-credinţă, deoarece obligaţia decurgând din aceasta aparţine statului şi nu pârâţilor-reclamanţi, iar reclamantele au posibilitatea să pretindă despăgubiri de la Statul Român pentru nesoluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru faptul că nu au primit despăgubiri efective în temeiul acestui act normativ.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens CEDO s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României, etc.
Tribunalul a constatat că reclamantele aveau la dispoziţie o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notifică refuză să o soluţioneze în termenul legal, în acest sens fiind deciziile IX/2006 şi XX/2007 ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului secţia civilă de a soluţiona cererile de obligarea a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal.
Chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reţine că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanţă, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunţării acestei hotărâri reclamanţii nu au putut să se adreseze instanţelor de judecată.
În hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menţionează că „ în ceea ce priveşte acţiunea întemeiată pe dispoziţiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6.1 din Convenţie cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă,,.
Condamnarea pronunţată în cauza Atanasiu contra România din perspectiva dreptului de acces la un tribunal se referă la cu totul altă situaţie, respectiv aceea în care reclamanta formulase notificare şi bunul era înstrăinat, iar măsurile reparatorii stabilite de legile speciale nu aveau caracterul unei despăgubiri efective datorită nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea.
Or, în cauza de faţă, datorită faptului că bunul era înstrăinat, reclamantele aveau posibilitatea să pretindă despăgubiri de la Statul Român pentru nesoluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru faptul că nu s-au primit despăgubiri efective în temeiul acestui act normativ.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantelor pentru acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere că acţiunea în revendicare a fost respinsă, ca neîntemeiată. A respins totodată cererea pârâtei pentru acordarea cheltuielilor de judecată motivat de faptul că re nu a făcut dovada acestora.
Împotriva sentinţei nr. 386 din 04 martie 2011 au declarat apel atât reclamantele C.D.M. şi C.C.I. cât şi pârâta SC G.M.T.P. SRL Bucureşti.
Prin apelul lor, reclamantele au susţinut că tribunalul a încălcat principiul constituţional al neretroactivităţii legii - art. 15 alin. (2) din Constituţie. Deşi reclamantele au argumentat, în fazele anterioare, de ce, în speţă, nu sunt incidente normele Legii nr. 10/2001, tribunalul, reluând considerentele Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J omite să reţină tocmai acea parte valorificată în decizia de casare nr. 5870/2009 pronunţată în cauza de faţă şi din care se desprinde, inclusiv ideea că, Legea nr. 10/201, nu se aplică, automat, în toate cauzele iniţiate după intrarea în vigoare a acestei reglementări.
Pe de altă parte, în sensul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dă interpretare obligatorie a legilor dar nu are competenţa constituţională şi organică de a modifica legile şi, cu atât mai mult, legea supremă.
Acţiunea reclamantelor a fost de la bun început întemeiată pe normele dreptului comun, iar potrivit principiului disponibilităţii, toate instanţele de judecată au ţinut seama, până în prezent, de temeiul de drept cu care au ales să le învestească şi s-au pronunţat având în vedere acest temei.
Tribunalul porneşte greşit de la premisa ca legea specială este incidenţă în speţă, ceea ce contravine chiar considerentelor deciziei de casare.
Tribunalul a încălcat legea prin argumentarea că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material, este nefondată doar prin prisma inaplicabilităţii Legii nr. 10/2001, în raport cu data încheierii unuia din actele a căror nulitate au invocat-o reclamantele. Tribunalul arată astfel că, ceea ce este prescris pe cale de acţiune este prescris şi pe cale de excepţie, fără a indica temeiul de drept al acestei constatări.
În schimb, reclamantele au invocat în susţinerea tezei imprescriptibilităţii excepţiei nulităţii absolute normele art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 15 şi 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative apelante arătând că, prin interpretarea realizată, tribunalul a adăugat la lege.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor nu este un act de înstrăinare.
Tribunalul a respins, nelegal şi netemeinic, excepţia nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei şi a contractului de vânzare cumpărare deşi a reţinut preluarea fără titlu valabil a imobilului autorului reclamantelor de către statul român.
Instanţa de fond a interpretat eronat art. 1 şi 4 din H.G. nr. 834/1991 şi a statuat că dreptul de administrare directă al autoarei pârâtei este un substitut al dreptului de proprietate şi care, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ar fi fost transformat în drept de proprietate.
Înstrăinarea realizată prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este lovită de nulitate prin prisma art. 41 alin. (1), (2), (3) din Constituţia României din anul 1991, text care garanta dreptul de proprietate privată precum şi a dispoziţiei art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Pretinsa bună credinţă a pârâtei la momentul vânzării nu există. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reprezentantul legal a avut cunoştinţă de situaţia juridică a terenurilor din litigiu pentru care erau formulate notificări adresate SC S. SA anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cunoaşterea situaţiei juridice a terenurilor este probată încă de la momentul încheierii primului contract de vânzare cumpărare de către reprezentantul legal al autoarei pârâte care se afla într-un conflict de interese alături de ceilalţi reprezentanţi ai firmei vânzătoare, situaţie în dovedirea căreia reclamantele au depus la dosar un set consistent de înscrisuri oficiale, necontestate, în legătură cu care Tribunalul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva potrivit cu dispoziţia art. 261 C. proc. civ.
Prin urmare, remarca tribunalului privind inexistenţa unui litigiu la momentul vânzării, nu are relevanţă atâta timp cât s-a dovedit că reprezentantul legal cunoştea situaţia juridică a terenurilor revendicate în cauza de faţă.
Tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 470/2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a III a Civilă şi, contrar situaţiei greşit reţinute de tribunal, reclamantele s-au adresat APAPS cu notificare, chiar în condiţiile în care, prin sentinţa amintită s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a APAPS.
Greşit a reţinut Tribunalul, ca argument al bunei credinţe a pârâtei, şi faptul că, la momentul dobândirii imobilului de către cumpărătoare, acesta figura înscris în cartea funciară în favoarea vânzătoarei deşi actul adiţional demonstrează contrariul şi anume faptul că pârâta a cumpărat pe riscul său, această atitudine fiind definitorie pentru aprecierea bunei credinţe.
Tribunalul a înlăturat expertiza efectuată în dosarul cu nr. 5808/2006 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti cu referire la susţinerea reclamantelor la preţul iluzoriu achitat pentru terenurile din litigiu.
Tribunalul a respins, cu încălcarea legii şi greşita apreciere a probelor administrate în cauză, capătul de cerere vizând revendicarea terenurilor în litigiu prin aceea că, deşi a reprodus pe larg considerentele deciziei nr. 33/2008, a omis să arate de ce a înlăturat apărările reclamantelor referitoare la neaplicarea Legii nr. 10/2001.
Tribunalul nu poate crea o situaţie nefavorabilă reclamantelor în analiza comparativă a titlurilor de proprietate cu motivarea că acestea au utilizat o cale legală care însă nu era eficientă şi ar fi fost prea oneroasă, iar procedurile speciale sunt recunoscute de jurisprudenţa Curţii Europene ca fiind de o lentoare excesivă şi ineficientă, neoferind remedii adecvate persoanelor care le utilizează.
Tribunalul omite că, în mod constant, s-a statuat că dreptul la un proces echitabil se referă la respectarea garanţiilor art. 6 alin. (1) şi în procedurile administrative.
Cu încălcarea dispoziţiei art. 20 din Constituţie, tribunalul a realizat şi o comparaţie greşită între situaţia de fapt dedusă judecăţii şi cea din cauza Măria Atanasiu şi chiar dacă se presupunea că buna credinţă a cumpărătoarei justifică respingerea nulităţii absolute parţiale, analiza comparativă a titlurilor ar fi condus la nelegalitatea flagrantă a dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă şi de către autoarea sa.
Prin apelul său, pârâta a susţinut că, în mod greşit, tribunalul a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin prisma deciziei nr. 33/2008 atâta timp cât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Pe aspectul bunei credinţe, tribunalul a reţinut că pârâta este subdobânditor de bună credinţă cu titlu oneros iar calea de urmat pentru reclamante este procedura Legii nr. 10/2001.
În apel s-a încuviinţat şi administrat proba cu expertiza tehnică având ca obiectiv stabilirea valorii terenului înstrăinat la momentul vânzării.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 224/A din 21 mai 2012, a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamantele C.D.M. şi C.C.I. şi de pârâta SC G.M.T.P. SRL Bucureşti împotriva sentinţei nr. 386 din 04 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a Civilă.
Examinând cauza, prin prisma motivelor de apel menţionate şi a dispoziţiilor legale incidente în speţă, la care se face trimitere prin memoriile de apel, Curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru considerentele care urmează:
Susţinerile formulate prin apelurile declarate, ignoră limitele cadrului procesual impuse, pe de o parte, de principiul disponibilităţii procesului civil iar pe de altă parte, de aspectele de drept soluţionate de instanţele de control judiciar cu ocazia reformării hotărârii primei instanţe, respectiv de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 5870/2009 şi Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 292/A din 04 mai 2010.
Prin raportare la acestea, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, asupra limitelor devoluţiunii impuse de părţi, prin cererile formulate în cauză şi de instanţele superioare, astfel că se impune a se arăta că tribunalul avea de rejudecat următoarele aspecte:
- susţinerile privitoare la subrogaţia reală cu titlu particular între parcela cu nr. 20 şi nr. 26;
- susţinerile relative la excepţia nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate al pârâtei;
- analiza susţinerilor reclamantelor cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului cât şi cu privire la structura acţionariatului celor două societăţi comerciale şi la faptul că pârâta ar fi cunoscut situaţia litigioasă a imobilului, susţineri de care depinde şi dezlegarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de pârâtă.
- Instanţa de apel, cu ocazia trimiterii cauzei spre rejudecare, a statuat asupra celei dintâi chestiuni de drept şi de fapt, aspect de la care tribunalul a pornit ca şi situaţie premisă obligatorie în temeiul dispoziţiei art. 297-316 C. proc. civ., urmând ca, în continuare, la soluţionarea excepţiilor formulate şi a fondului litigiului să fie avute în vedere argumentele părţilor şi probele administrate în cauză.
Or, tribunalul a examinat excepţia nulităţii absolute parţiale a celor două titluri de proprietate numai cu privire la terenurile revendicate de către reclamante tocmai prin prisma argumentelor invocate de către acestea prin înscrisul existent la fila 279, prin care se arată de către reclamante că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru SC T. SA fiind emis în anul 1993, în aceiaşi situaţie aflându-se şi contractul de vânzare-cumpărare din anul 2000; nulitatea absolută putând fi invocată oricând în temeiul dispoziţiei art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În aceste condiţii, soluţia de rezolvare a excepţiei nulităţii parţiale a celor două titluri este legală şi temeinică deoarece tribunalul a adus un răspuns complet, neechivoc atât argumentelor reclamantelor, relative la incidenţa dispoziţiei art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fiind însuşite chiar argumentele reclamantelor cu trimitere la data încheierii actelor în discuţie), cât şi prin raportare la dispoziţia art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la preţul neserios (prin raportare la sentinţa comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti - Secţia Comercială, prin care se reţine, din concluziile raportului de expertiză că, la data vânzării preţul a fost conform prevederilor art. 1303 C. civ.).
Nici expertiza efectuată în apel, nu este în măsură să schimbe soluţia primei instanţe care a reţinut, la rândul său, soluţia de respingere a acţiunii formulată de SC T.B.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare. În plus, reaua credinţă a administratorilor societăţii notificate, la care fac referire reclamantele, nu este dovedită; aşa cum rezultă şi din decizia civilă nr. 367/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a V a Comercială, prin această hotărâre, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul societăţii de atragere a răspunderii acelor administratori.
Mai mult, instanţa de fond trebuia să se limiteze doar la rezolvarea excepţiei nulităţii absolute invocată de reclamante la data de 15 martie 2007 şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare şi a actului adiţional nr. 1719 din 22 mai 2001 încheiate de SC P. cu SC S. precum şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţii invocate de către pârâtă în apel, după rejudecare; prin urmare, argumentele reiterate în prezentul apel, sunt străine limitelor devolutiunii realizate de către prima instanţă cu aplicarea corectă a dispoziţiei art. 297 C. proc. civ.
Reluarea unor argumente distincte, în susţinerea unor excepţii şi apărări, în fiecare ciclu procesual, nu poate fi primită de Curte pentru a susţine critica reclamantelor relativă la o nemotivare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a arătat mai sus, exigenţele art. 261 C. proc. civ. sunt deplin satisfăcute.
Curtea a reţinut că, în mod constant, tribunalul a revenit la a indica părţilor argumentele sale, prin raportare ia dispoziţiile dreptului comun, pe de o parte, cât şi la incidenţa normelor de drept special şi a practicii Curţii Europene; în materia imobilelor care sunt obiect al unor reglementări speciale, jurisprudenţa acesteia o cunoscut o modificare, în sensul indicat şi de tribunal, prin trimiterea pe care a realizat-o, în mod corect, la Cauza Atanasiu contra României şi, în egală măsură, la dispoziţiile deciziilor pronunţate în interesul legii de Î.C.C.J. în materia dedusă judecăţii.
Curtea a constatat că, prin raportate la probatoriul administrat în cauză, rezolvarea excepţiilor şi a apărărilor părţilor este legală şi temeinică; situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect iar dispoziţiile legale au fost corect aplicate acestei situaţii.
Păşind la soluţionarea fondului cauzei, după soluţionarea excepţiilor menţionate - în modalitatea menţionată, însuşită de instanţa de apel - şi pentru a căror dezlegare, în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe, Curtea a reţinut că, în mod corect, a fost soluţionat şi fondul litigiului.
Tribunalul a statuat corect asupra bunei-credinţe a pârâtei, în calitate de subdobânditor cu titlu oneros al bunului din litigiu, consecinţă a finalizării procedurii prevăzute de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 şi a respectării dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 precum şi asupra posibilităţii reclamantelor de a utiliza procedura legii speciale, procedură nefinalizată tocmai datorită pasivităţii acestora, relativ la uzul căilor de atac împotriva sentinţei prin care autoarea pârâtei a fost obligată la soluţionarea notificărilor ce i-au fost adresate. în contextul arătat, analizând noţiunea de bun în sensul convenţiei, a acordat preferinţă, în mod corect, pârâtei, chiar dacă a reţinut că bunul reclamantelor a fost preluat de stat în mod abuziv.
Tribunalul a arătat că, urmare a parcurgerii procedurii instituite prin H.G. nr. 834/1991, pârâta a dobândit proprietatea asupra bunului din litigiu iar probele administrate în cauză nu au fost în măsură să răstoarne prezumţia de bună credinţă a dobânditorului.
Argumentele pe care prima instanţă le-a avut în vedere sunt arătate în cuprinsul sentinţei iar obligaţia de a analiza fiecare mijloc de probă în parte nu contravine dispoziţiei art. 261 C. proc. civ., aşa cum afirmă reclamantele, deoarece soluţia la care a ajuns instanţa este rezultatul interpretării coroborate a probatoriului niciuna dintre probele reglementate de normele de procedură civilă neavând valoare probatorie dinainte stabilită.
Acţiunea în compararea titlurilor de proprietate exhibate a primit, de asemenea o soluţie corectă, în condiţiile în care, prima instanţă, în interpretarea dispoziţiei art. 6 din Legea nr. 213/1998, a admis acţiunea în acest sens.
Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Proprietarul care nu deţine un "bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Cât priveşte incidenţa deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 33/2008 - în raport de care acţiunea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă - susţinerile pârâtei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În primul rând, această decizie se referă la acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, chiar şi în cazul acestor acţiuni, formulate după 14 februarie 2001, dacă sunt îndreptate împotriva dobânditorilor de bună credinţă nu pot fi respinse ca inadmisibile, ci trebuie soluţionate în urma unei analize pe fond, în raport de dispoziţiile legii speciale şi de principiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Bineînţeles, acele probleme de drept dezlegate prin decizia în interesul legii şi care au legătură cu acţiunea în revendicare chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale se aplică şi în cazul acestor acţiuni.
În esenţă, chiar şi în ipoteza acţiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părţi să aibă un "bun" în sensul Convenţiei, caz în care intervin alte criterii de preferinţă, cum este cazul aplicării principiului "securităţii raporturilor juridice civile ".
Prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat tară titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credinţe, cel puţin a cumpărătorului, astfel că, a considera că din textul de lege nu trebuie să se înţeleagă faptul că actul de vânzare-cumpărare constituie titlu de proprietate, este greşită şi în contra voinţei legiuitorului care l-a adoptat, tocmai în considerarea ocrotirii bunei-credinţe a cumpărătorului şi asigurării stabilităţii circuitului civil, aceasta fiind şi interpretarea constantă a Curţii Constituţionale în materie.
În cauza Atanasiu contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătoreşti invocate de reclamante, deşi constatau că naţionalizarea bunului în realitate, instanţa de apel a omis să observe că încă din cererea noastră depusa la filele 279 - 282 din dosarul de fond iniţial al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti am invocat nulitatea ambelor titluri de proprietate, atât al paratei, cat si al autoarei sale.
Împrejurarea că titlul pârâtei este unul compus, sau structurat în trepte, contractul iniţial fiind încheiat sub condiţie suspensiva, nu ar fi trebuit sa constituie, pentru magistraţi cu mare experienţa profesionala, un impediment in înţelegerea corecta a investirii instanţei de apel, cu ocazia rejudecării.
Instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia cu privire la înscrisurile oficiale necombătute in cauza, in special cele de la filele 15-43 inclusiv din dosarul nr. 9989/2/2009 ai Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III - a Civila, cu susţinerea ca s-ar invoca argumente distincte si noi excepţii in fiecare ciclu procesual, susţinere care se plasează in afara legii, întrucât noile argumente erau legate de cauzele de nulitate deja invocate, aşa cum au fost ele prezentate, in esenţa, in cererea iniţiala iar aceste noi argumente au fost elaborate si din necesitatea de a corobora înscrisurile noi depuse cu cele existente si astfel de a contura situaţia de fapt in cauza, pentru a motiva si legal si probator soluţia propusă (noile argumente neavând semnificaţia unor noi cereri) cu atât mai mult cu cât art. 294 alin. (1), teza a doua Cod procedura civila conferă chiar si posibilitatea invocării unor excepţii, cu caracter de noutate (ceea ce nu se verifica in speţa).
Curtea de Apel Bucureşti a abdicat efectiv de la rolul sau legal de instanţa de control judiciar, întrucât atât cu privire la excepţia nulităţii, cat si cu privire la petitul revendicării, nu face decât sa reia pe scurt constatările tribunalului si sa susţină că argumentele tribunalului au fost corecte, tară a motiva de ce a înlăturat criticile si argumentele noastre.
II. Recurentele-reclamante au mai susţinut că prin greşita interpretare a legii, instanţa de apel a considerat ca nu ar deţine un bun actual si ca se justifica respingerea acţiunii lor in revendicare, conform interpretării obligatorii a legii, data de hotărârea nr. 33/2008 si de hotărârea pilot a CEDO in cauza Măria Atanasiu si alţii împotriva României.
În mod greşit a considerat instanţa de apel că sunt incidente normele legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi chiar în situaţia incidenţei acestora, că titlul nostru nu ar fi preferabil celui al pârâtei, în virtutea principiului siguranţei circuitului juridic civil.
4. Analiza recursului Examinând hotărârea atacată din prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus judicios argumentele ce au determinat formarea convingerii sale, prin raţionamente logice, din întregul hotărârii rezultând că a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamante, concluzie care se impune în raport de considerentele reţinute de instanţa de control judiciar în soluţionarea apelului, aşa cum au fost redate în expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei.
Astfel, instanţa de apel a constatat că soluţia de rezolvare a excepţiei nulităţii parţiale a celor două titluri este legală şi temeinică deoarece tribunalul a adus un răspuns complet, neechivoc atât argumentelor reclamantelor, relative la incidenţa dispoziţiei art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fiind însuşite chiar argumentele reclamantelor cu trimitere la data încheierii actelor în discuţie), cât şi prin raportare la dispoziţia art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la preţul neserios (faţă de sentinţa comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti - Secţia Comercială, prin care se reţine, conform concluziilor raportului de expertiză că la data vânzării preţul a fost conform prevederilor art. 1303 C. civ.).
Instanţa de apel a mai reţinut că nici expertiza efectuată în apel, nu este în măsură să schimbe soluţia primei instanţe care a reţinut, la rândul său, soluţia de respingere a acţiunii formulată de SC Ţ.B.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În plus, reaua-credinţă a administratorilor societăţii notificate, la care fac referire reclamantele, nu este dovedită; aşa cum rezultă şi din decizia civilă nr. 367/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a V-a Comercială, prin această hotărâre, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul societăţii de atragere a răspunderii acelor administratori.
Instanţa de apel a constatat că, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, rezolvarea excepţiilor şi a apărărilor părţilor este legală şi temeinică; situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect iar dispoziţiile legale au fost corect aplicate acestei situaţii.
Aşa fiind, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a răspuns criticii reclamantelor - care au susţinut că tribunalul, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitate invocată de pârâtă, greşit a avut în vedere faptul că prescripţia s-a invocat prin raportare la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, deşi actele juridice faţă de care s-a invocat nulitatea absolută nu intră sub incidenţa acestei norme de drept şi nu caracterul imprescriptibil al excepţiei nulităţii absolute, aşa cum s-au apărat reclamantele - şi că astfel ar fi fost încălcate principiile contradictorialităţii, oralităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil precum şi faptul că instanţa de apel nu ar fi motivat de ce a înlăturat concluziile raportului de expertiza tehnica judiciară efectuat cu ocazia judecării apelului.
De altfel, critica recurentelor-reclamante vizând greşita motivare de către tribunal a respingerii excepţiei privind prescripţia dreptului material la acţiunea în nulitate, care eronat ar fi reţinut alte considerente decât cele pe care reclamantele le-au formulat în combaterea excepţiei - nici nu-şi găseşte justificare, fiind neavenită câtă vreme excepţia a fost invocată de pârâtă iar obiect al criticii îl constituie nu soluţia ca atare - care, în fapt, este favorabilă reclamantelor, prin respingerea acesteia - ci considerentele în temeiul cărora a fost respinsă.
Critica prin care recurentele-reclamantele reproşează instanţei de apel că greşit a constatat că nu a fost dovedită reaua-credinţă a pârâtei şi că nu şi-a motivat soluţia cu privire la înscrisurile oficiale necombătute in cauza, îndeosebi pe cele din dosarul nr. 9989/2/2009 ai Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III - a Civila, vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii şi nu poate face obiect al examinării în această fază procesuală deoarece interpretarea probelor sau omisiunea de a avea în vedere, la soluţionarea cauzei, probe determinante nu mai constituie motive de recurs, în urma abrogării cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000) şi, respectiv, art. 304 pct. 10 din acelaşi cod (prin art. 1 pct. lll1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005).
Nici susţinerile recurentelor-reclamante referitoare la faptul că instanţa de apel a omis sa observe că încă din cererea formulată la 15 martie 2007 (filele 279 - 282) din dosarul de fond al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti au invocat nulitatea ambelor titluri de proprietate, atât al paratei, cat si al autoarei sale nu sunt întemeiate.
Astfel, instanţa de apel, în raport de îndrumările date prin decizia de casare, a stabilit corect limitele devoluţiunii în raport de art. 297 C. proc. civ. şi a constatat că legal tribunalul a examinat excepţia nulităţii absolute parţiale a celor două titluri de proprietate numai cu privire la terenurile revendicate de către reclamante atât prin prisma argumentelor invocate de către acestea prin înscrisul existent la fila 279, prin care se arată de către reclamante că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru SC Ţ. SA fiind emis în anul 1993, în aceiaşi situaţie aflându-se şi contractul de vânzare-cumpărare din anul 2000 precum şi prin prisma dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la preţul neserios, care, în cauză nu sunt incidente, în raport de cele statuate prin sentinţa comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti - Secţia Comercială, preţul a fost conform prevederilor art. 1303 C. civ.
Recurentele-reclamante au mai susţinut prin cererea de recurs că prin greşita interpretare a legii, instanţa de apel a considerat că nu ar deţine un bun actual şi că se justifica respingerea acţiunii in revendicare, conform interpretării obligatorii a legii, dată de hotărârea nr. 33/2008 si de hotărârea pilot a C.E.D.O. in cauza Măria Atanasiu si alţii împotriva României.
Au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că sunt incidente normele legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi, chiar în situaţia incidenţei acestora, că titlul lor nu ar fi preferabil celui al pârâtei, în virtutea principiului siguranţei circuitului juridic civil.
Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la data de 14 aprilie 2006, potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 111/1951, instanţele, având în vedere îndrumările date prin decizia de casare, au avut de analizat dacă reclamantele justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, deşi recurentele-reclamante pretind că aveau un bun susceptibil de protecţie conform art. 1 din Protocolul nr. 1, opinie împărtăşită şi de tribunal prin soluţia confirmată de instanţa de apel (care, apreciind asupra nevalabilităţii preluării bunului de către stat, îl lipsesc însă de eficienţă acordând prioritate principiului securităţii juridice considerat operabil în favoarea pârâtei), în realitate titlul reclamantelor nu a fost confirmat jurisdicţional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantelor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual" ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantelor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire", nici măcar unei „speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex„ o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Contrar susţinerii recurentelor-reclamante, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, par. 140).
Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantele sunt beneficiarele unui bun.
Din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).
În speţă, reclamantele au iniţiat procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 şi au obţinut o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care autoarea pârâtei a fost obligată să se pronunţe asupra notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, deşi aveau posibilitatea legală de a pune hotărârea astfel obţinută în executare, prin folosirea mijloacelor coercitive prevăzute de lege - în cazul în care autoarea pârâtei nu s-ar fi conformat de bunăvoie obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina sa - nu au făcut dovezi în acest sens pentru a se putea constata că au fost îndeplinite astfel şi celelalte cerinţe vizând epuizarea procedurii, apte să le confirme existenţa dreptului în patrimoniu.
Cum reclamantele nu justifică existenţa „bunului actual", soluţia din acţiunea în revendicare a acestora nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menţionate anterior, care vin să suplinească, în parte, motivarea instanţei de apel.
Deşi este real că autoarea pârâtei şi pârâta au exhibat titluri de proprietate cu privire la care a fost respinsă excepţia nulităţii absolute, ceea ce se impune, prioritar, în adoptarea soluţiei este împrejurarea că reclamantele, care au iniţiat demersul judiciar, nu au demonstrat că sunt titularele actuale al dreptului a cărui protecţie au pretins-o.
Ca atare, admiterii acţiunii promovate de acestea nu se opune în primul rând, principiul securităţii juridice, dedus de tribunal, prin soluţia confirmată de instanţa de apel, ci împrejurarea că reclamantele nu au cerut protejarea unui drept actual.
În aceste condiţii, criticile recurentelor-reclamante care vizează aplicarea greşită de către instanţă a principiului securităţii juridice, rămân lipsite de suport.
Pentru considerentele arătate, care suplinesc în parte, argumentele avute în vedere de instanţa de apel, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele C.D.M. şi C.C.I. împotriva deciziei nr. 224/A din data de 21 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 317/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
