ICCJ. Decizia nr. 317/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 317/2013
Dosar nr. 904/3/2010
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele;
Prin decizia nr. 48A din data de 20 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C. împotriva sentinţei civile nr. 556 din 17 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă SC H.H.M. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC „H.H.M.” SRL:
- obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către postul de radio S.O.S, în perioada 12 octombrie 2004 (data obţinerii deciziei de autorizare din partea CNA) până la data întocmirii raportului de expertiză contabilă;
- obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând penalităţi legale de întârziere în plată a obligaţiilor, sumă ce se va stabili în urma efectuării expertizei contabile;
- actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie de la data pronunţării sentinţei până la data plăţii efective;
- obligarea pârâtei să pună la dispoziţia reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe transmise în emisiuni pentru perioada 12 noiembrie 2004 până în prezent;
- obligarea pârâtei la publicarea integrală a sentinţei în mijloacele de comunicare în masă, respectiv în două ziare cu tiraj la nivelul naţional, pe cheltuiala sa, în temeiul art. 139 alin (14), lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe cu modificările şi completările ulterioare şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 07 octombrie 2010, Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 30 septembrie 2006, pentru motivele reţinute.
Prin sentinţa civilă nr. 556 din 17 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civila cererea a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive:
Pârâta este deţinătoarea postului de radio „SOS”, autorizat de CNA, având în structura sa de programe un procent de 30 % din timpul de emisie alocat programelor de divertisment, astfel cum rezultă din anexa 6 la licenţa audiovizuală ( filele 160-161 dosar).
Bazându-se pe această calitate, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile pentru artiştii interpreţi sau executanţi, titulari de drepturi conexe celui de autor, conform art. 94 şi art. 98 din Legea nr. 8/1996 rep., pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi pentru utilizarea repertoriului de prestaţii artistice din domeniul audiovizual.
Reclamantul nu a făcut însă dovada faptului că pârâta a radiodifuzat fonograme sau a utilizat prestaţii audiovizuale din repertoriul gestionat colectiv de către reclamant, în condiţiile în care pârâta difuzează muzică religioasă, în baza contractelor de difuzare radio din 30 decembrie 2003, 26 martie 2009 încheiate cu SC K.S., contracte de cedare drepturi difuzare din 07 martie 2006, 30 ianuarie 2008, 05 mai 2009 încheiat între SC S.S. şi pârâtă, din anexele cărora rezultă că piesele difuzate au caracter religios ( filele 87-112).
La dosar au fost depuse şi declaraţiile interpreţilor pieselor muzicale înregistrate de S.T. şi S.S., din care rezultă că aceştia nu sunt membri C. şi nu au mandatat acest organism de gestiune să acţioneze în numele lor( filele 168-186).
Reclamantul a acţionat împotriva asociatului pârâtei şi pe calea unei plângeri penale, prin rezoluţia din 07 mai 2007 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 1241/P/2006, confirmându-se propunerea de neîncepere a urmării penale, motivat de faptul că postul de radio SOS funcţionează legal, difuzează creaţii muzicale religioase, care nu intră în gestiunea C.( fila 116 dosar).
Tribunalul a avut în vedere totodată că prin Legea nr. 489/2006 legiuitorul a adoptat dispoziţii speciale în materia actelor exercitate de cultele religioase recunoscute, inclusiv derogări de la regimul obligaţiei de plată drepturilor de autor şi a celor conexe.
Astfel, potrivit art. 29, „Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult, în condiţiile legii. (2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor”.
Tribunalul a apreciat că în aceste condiţii nu sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate de către reclamant, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată sub toate petitele formulate.
Cu privire la apelul formulat de reclamant, instanţa a reţinut următoarele:
1. Dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cuprind doua ipoteze în raport de care se stabileşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, un prim moment fiind cel când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar un al doilea moment fiind cel când păgubitul ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel responsabil de ea.
Or, în prezenta cauza este incidentă cea de-a doua ipoteză, reclamantul având posibilitatea, cu minime diligente, să cunoască împrejurarea că pârâtei i-a fost eliberată licenţa de emisie şi că în structura de programe a acesteia 30% este alocată programelor de divertisment. Mai mult, calitatea sa de organism de gestiune îi impunea chiar obligaţia de a obţine periodic informaţii referitoare la entităţile care ar fi putut avea obligaţia de a achita remuneraţii pentru utilizarea unor prestaţii ale artiştilor interpreţi sau executanţi, iar în materie de autorizări de posturi radio sau tv nu se poate susţine că ar fi fost o sarcină exorbitantă pentru reclamantă să obţină periodic informaţii referitoare la licenţele de transmisie eliberate.
2. Cu privire la motivele invocate sub pct. 2-7:
În materia radiodifuzării fonogramelor, gestiunea exercitată de C. poate fi obligatorie (art. 1231 lit. f) din Legea nr. 8/1996) sau facultativă (art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996), după cum fonogramele radiodifuzate sunt fonograme de comerţ sau fonograme publicate în scop comercial.
Din probele administrate, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada ca fonogramele radiodifuzate de către pârâtă s-ar fi realizat în vederea promovării unui anumit cult religios, rezultă că fonogramele difuzate de pârâtă fac parte din prima categorie, fiind vorba de fonograme de comerţ, prin raportare la criteriile de distincţie cuprinse în „metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune” publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011.
De altfel, dacă ar face parte din a doua categorie de fonograme, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada mandatului primit de la titularii de drepturi, respectiv de la artiştii interpreţi sau executanţi ale căror prestaţii artistice erau fixate pe fonogramele radiodifuzate de parata.
Or, reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă, ci, dimpotrivă, pârâta a depus la dosar declaraţiile artiştilor ale căror prestaţii sunt fixate pe fonogramele pe care le radiodifuzează, declaraţii din care rezultă că aceştia nu sunt membrii C., nu au mandatat acest organism de gestiune să le administreze drepturile şi nici nu au vreo pretenţie materială pentru radiodifuzarea prestaţiilor lor de către pârâtă.
Prin urmare, plecând de la premisa că fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt din cele pentru care drepturile cuvenite artiştilor interpreţi pentru radiodifuzare sunt gestionate colectiv, este necesar a se stabili înţelesul alin. (2) al art. 1231 din Legea nr. 8/1996.
Aceste dispoziţii instituie o prezumţie legală de mandat în favoarea organismului de gestiune colectivă care gestionează drepturile titularilor corespunzătoare utilizărilor prevăzute la alin. (1) din art. 1231 din Legea nr. 8/1996.
Însă, prezumţia sus-menţionată este una simplă şi poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că fie titularul dreptului, fie utilizatorul pot să dovedească împrejurarea că dreptul titularului este sau a fost exercitat individual sau în alt mod decât prin gestiunea colectivă realizată de organismul de gestiune.
Astfel, în raporturi individuale cu utilizatori determinaţi, titularul poate oricând să cedeze, contra cost sau gratuit, drepturile ce i se cuvin pentru un anumit tip de utilizare.
A interpreta în alt mod dispoziţiile art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar însemna să se accepte că, pentru anumite categorii de drepturi, cele prevăzute de art. 1231 din lege, titularii acestor drepturi pierd prin efectul legii dreptul de a le gestiona individual, ceea ce în mod evident este contrar spiritului legii, care a instituit gestiunea colectivă obligatorie ca măsură de protecţie a titularilor, iar nu în scopul limitării dreptului acestora.
Or, pârâta a făcut dovada că artiştii interpreţi ale căror prestaţii sunt fixate pe fonogramele pe care pârâta le radiodifuzează au înţeles să-i cedeze gratuit dreptul de radiodifuzare a prestaţiilor lor fixate, aşa cum rezultă din declaraţiile depuse la filele 168-186 şi 192-195 din dosarul primei instanţe, situaţie în care, în mod evident, în raporturile cu pârâta acest drept nu mai poate fi gestionat de reclamantă.
Reclamanta poate gestiona în continuare, în condiţiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996 drepturile cuvenite acestor artişti interpreţi, însă doar în raporturile cu alţi utilizatori decât pârâta, aceasta din urmă utilizând prestaţiile acestor artişti în temeiul unor raporturi juridice stabilite în mod direct cu titularii.
Ca atare, atât timp cât dreptul patrimonial al artiştilor interpreţi ale căror prestaţii fixate au fost utilizate de către pârâtă a fost exercitat chiar de către titulari, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai radiodifuza şi alte fonograme decât cele care cuprind prestaţiile artiştilor interpreţi cu care pârâta a încheiat înţelegeri în mod direct, în mod corect prima instanţa a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.
Nu poate fi reţinut ca pertinent argumentul reclamantei în sensul ca pârâta trebuie să plătească remuneraţii către C. întrucât plăteşte astfel de remuneraţii către UCMR-ADA, întrucât drepturile conexe corespunzătoare artiştilor interpreţi pot fi exercitate diferit de drepturile de autor ale operelor muzicale, chiar dacă este posibil ca aceeaşi persoana să cumuleze atât calitatea de autor al operei muzicale, cât şi calitatea de interpret al acesteia.
3. Cât priveşte susţinerile de la pct. 8 din motivele de apel, Curtea a constatat, cu referire la art. 77 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Romane, recunoscut prin H.G. nr. 629/2008, art. 57 din Statutul Cultului Creştin Penticostal, art. 44 alin. (4) din Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist şi art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, că utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor – normă cuprinsă în ultimul text legal indicat.
Deşi se foloseşte doar noţiunile de „opere muzicale” şi drepturi „de autor”, voinţa legiuitorului a fost de a se referi şi la prestaţiile şi drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.
Prin urmare, coroborând dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 cu dispoziţiile din statutele cultelor religioase, se poate concluziona că, în măsura în care prestaţiile artistice folosite de posturile de radio care deservesc cultele religioase sunt în legătură cu activitatea acestor culte, servind scopului acestora, utilizarea acestor prestaţii se poate realiza fără plata remuneraţiilor către organismele de gestiune colectiva.
Ca atare, nu poate fi reţinută ca temeinică susţinerea apelantei în sensul că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se referă doar la „cântecele religioase utilizate în incinta spaţiilor în care se desfăşoară ritualurile religioase”, întrucât, potrivit statutelor proprii, unele din cultele religioase folosesc în activitatea lor şi posturi de radio prin intermediul cărora difuzează muzică cu caracter religios şi prestaţii artistice cu acelaşi caracter, slujbe şi predici religioase.
Prin urmare, determinarea sferei operelor muzicale şi prestaţiilor artistice avute în vedere de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se poate face doar prin raportare la caracterul religios al acestora şi la împrejurarea folosirii operei sau prestaţiei în activitatea cultului religios sau în scopul urmărit al acestuia.
Însă, în prezenta cauză, independent de calificarea prestaţiilor artistice fixate în fonogramele radiodifuzate de pârâtă ca fiind sau nu dintre cele avute în vedere de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, respingerea pretenţiilor reclamantei se justifică prin împrejurarea că titularii de drepturi conexe şi-au exercitat drepturile rezultate din radiodifuzarea fonogramelor care fixează prestaţiile lor, stabilind raporturi directe cu pârâta, aşa încât în cauză nu se pune problema realizării acestor drepturi prin intermediul gestiunii colective realizate prin intermediul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea Decretului nr. 167/1958.
Astfel, potrivit art. 8 din acest act normativ, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe acela care răspunde de ea.
Abia la momentul administrării probei expertizei contabile (aceasta fiind singura modalitate de a calcula remuneraţiile datorate de intimata - pârâtă şi de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea obligaţia legală de a le comunica la C. conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996), s-a constatat că aceasta a realizat venituri din radiodifuzare.
La dosarul cauzei a fost depusă practică judecătorească cu soluţii de respingere a excepţiei prescripţiei, respectiv sentinţele civile nr. 1212 din 16 iunie 2011 şi nr. 1993 din 14 noiembrie 2011 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
2. Referitor la motivele 2-7 de apel invocate, instanţa a interpretat în mod greşit probele administrate în cauză şi a apreciat că susţinerile C. nu sunt întemeiate.
a. Cu privire la considerentul din decizie, în care s-a făcut trimitere la Decizia ORDA nr. 216/2011.
Decizia ORDA nr. 216/2011 nu se aplică pe perioada pentru care s-a efectuat calculul remuneraţiilor prin expertiză contabilă - 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010 (perioadă pentru care intimata - pârâtă a pus la dispoziţia expertului documentele contabile justificative). Aceasta se aplică începând cu data publicării în M. Of., respectiv data de 05 iulie 2011. Or, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în funcţie de raportul de expertiză contabilă, se referă la perioada 01 octombrie 2006-30 septembrie 2010.
Faţă de aceste aspecte, orice aprecieri ale instanţei de apel legate de tipul de fonograme radiodifuzate contravin normelor aplicabile în speţă, respectiv celor indicate în cererea de chemare în judecată şi în obiectivele expertizei contabile (H.G. nr. 143/2003, Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, Decizia O.R.D.A. nr. 74/2007 modificată prin Decizia Civilă nr. 23 A/2007).
Prin urmare, nefiind aplicabilă Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011, nici C. şi nici intimata-pârâtă nu sunt ţinuţi să facă dovada dacă fonogramele radiodifuzate de către pârâtă sunt realizate sau nu în vederea promovării unui anumit cult religios.
b. În ceea ce priveşte natura gestiunii colective, deşi instanţa de apel reţine în mod corect că aceasta este obligatorie în cazul fonogramelor radiodifuzate de pârâtă, în acest sens legea instituind o prezumţie legală de mandat în favoarea organismului de gestiune colectivă, se apreciază că prezumţia sus-menţionată este una simplă putând fi răsturnată prin probă contrară. Or, intimata – pârâtă nu a făcut dovada pertinentă, utilă şi concludentă că toţi artiştii interpreţi ale căror prestaţii artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deţinut de intimata - pârâtă au încheiat contracte de cesiune de drepturi.
Pentru a se putea face o asemenea verificare, intimata - pârâtă trebuia să depună la dosarul cauzei listele cu toate fonogramele radiodifuzate în perioada care face obiectul acţiunii pentru a se stabili dacă au fost radiodifuzate numai prestaţiile artiştilor interpreţi pentru care au fost depuse declaraţii. Reclamatul nu poate face această dovadă, iar din înscrisurile de la dosar rezultă că SC H.H.M. SRL are în structura serviciului de programe un procent de 30% din timpul de emisie alocat programelor de divertisment (programe care au un conţinut predominant de fonograme).
Mai mult decât atât, contractele depuse de intimata-pârâtă sunt contracte încheiate cu producătorii de fonograme care nu au legătură cu obiectul cauzei deoarece, în speţa de faţă, titularii de drepturi sunt artiştii interpreţi, nu producătorii de fonograme (aceste contracte pot fi verificate cel mult în relaţia cu organismul de gestiune colectivă UPFR).
În plus, înscrisurile depuse de pârâtă la dosar nu sunt exhaustive, ci sunt înscrisuri depuse cu titlu de exemplu şi nu acoperă întreaga perioadă de radiodifuzare aferentă anilor 2004 - 2010.
În ceea ce priveşte declaraţiile depuse de intimata - pârâtă la dosarul cauzei, acestea nu au relevanţă în soluţionarea prezentei cauze, deoarece sunt ulterioare perioadei pentru care au acţionat în instanţă SC H.H.M. SRL. Mai exact, toate aceste declaraţii au fost completate în anul 2010 (au fost întocmite după introducerea acţiunii, cu scopul de a deturna soluţionarea corectă a prezentului dosar), or obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru perioada 12 octombrie 2004 - data întocmirii raportului de expertiză contabilă.
În plus, aceste documente reprezintă declaraţii pe proprie răspundere din partea unor persoane în calitate de "interpreţi (compozitori)" prin care aceştia au declarat pe proprie răspundere că nu sunt membri C. şi UCMR-ADA şi că nu au nici un fel de pretenţii financiare pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice pe care postul de radio le radiodifuzează.
În concluzie, fără un probatoriu complet şi corect administrat în cauză, instanţele nu puteau respinge acţiunea formulată de C.
3. În ceea ce priveşte motivul 8 de apel, s-a interpretat în mod greşit art. 29 din Legea nr. 489/2006.
Nu are relevanţă nici argumentul referitor la faptul că anexele la aceste contracte cuprind piese cu caracter religios.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare nu exonerează de la plată utilizatorii care radiodifuzează fonograme al căror caracter este religios (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Excepţiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare. Neexistând un astfel de text de lege nu se poate concluziona că pârâta este exonerată de la plata remuneraţiilor datorate pentru radiodifuzarea fonogramelor cu caracter religios.
Instanţa de apel a omis că intimata - pârâtă este o societate comercială înfiinţată în temeiul Legii nr. 31/1990 care desfăşoară activităţi comerciale, potrivit obiectului de activitate stipulat în actul constitutiv şi actelor existente la dosar. Aşadar, pârâta desfăşoară activităţi comerciale de radiodifuzare a fonogramelor care nu au legătură cu activităţile cultelor care se exercită în biserici şi temple, conform unor ritualuri prestabilite prin codurile canonice.
Potrivit art. 8 şi 14 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, se organizează şi funcţionează in baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice, iar unităţile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înfiinţează şi se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente şi coduri canonice.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 489/2006 "(1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult, în condiţiile legii. (2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor".
Acest text legal se referă de fapt la cântecele religioase utilizate în incinta spaţiilor în care se desfăşoară ritualurile religioase, cum ar, spre exemplu: un cor bisericesc care interpretează opere muzicale fie direct în biserică, fie sub forma unei înregistrări sonore comunicată public prin intermediul sistemelor audio (CD - player, DVD -player, calculator, casetofon, etc.).
4. Instanţele au omis contractele depuse de pârâtă, care cuprind clauze referitoare la obligaţia de plată către un alt organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de autor).
Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce se circumscriu în parte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – ceea ce face să nu se primească excepţia nulităţii recursului invocată la termenul de judecată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. În susţinerea primului motiv de recurs, reclamantul susţine că abia la momentul administrării probei expertizei contabile s-a constatat că pârâta a realizat venituri din radiodifuzare - aceasta fiind singura modalitate de a calcula remuneraţiile datorate de intimata - pârâtă şi de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea obligaţia legală de a le comunica la C. conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.
Prin cererea de recurs se arată însă că din informaţiile detaliate de la Oficiul Registrului Comerţului rezultă că SC H.H.M. SRL are în obiectul principal de activitate "Activităţi de difuzare a programelor de radio" (cod CAEN 6010) fiind autorizată în acest sens de CNA prin Decizia de autorizare din 12 noiembrie 2004, conform structurii serviciului de programe declarată pe proprie răspundere de reprezentanţii societăţii, sub semnătură privată.
Aceste date, de care se prevalează reclamantul – recurent, puteau fi obţinute oricând de către acesta, care astfel putea deţine în orice moment informaţii privind difuzorii de programe de radio, a căror activitate ar fi putut implica utilizarea de fonograme.
În mod evident nu se pune şi problema cunoaşterii cuantumului exact al remuneraţiilor care trebuiau colectate, reclamantul – recurent nefiind în posesia actele - care sunt în posesia utilizatorului, acesta stabilindu-se în faţa instanţei. De altfel, art. 112 C. proc. civ care arată elementele cererii de chemare în judecată, nu impun indicarea cu precizie a obiectului cererii, la pct. 3 menţionându-se obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.
2. Cu privire la modul de soluţionare a criticilor de apel invocate sub pct. 2-7.
a. Prin Decizia ORDA nr. 216/2011 s-a dispus publicarea în M. Of. al României, Partea I, a deciziei civile nr. 153/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, privind schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 668 din 30 septembrie 2010, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 284/2010.
Fără a intra în amănunte privind eventuala relevanţă a datei publicării acestei decizii sau a efectelor hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, a cărei formă definitivă a fost astfel stabilită – hotărâre care se aplica oricum numai după data publicării în M. Of., respectiv data de 30 septembrie 2010 ( care este data limită în care se circumscrie obiectul litigiului de faţă), acest considerent nu este de natură oricum să ducă la schimbarea soluţiei.
Aceasta întrucât, pe de o parte, reclamantul-recurent nu are niciun interes în formularea acestei critici, în condiţiile în care nu i s-a produs nicio vătămare prin considerentul respectiv, confirmându-se în speţă gestiunea colectivă obligatorie.
Pe de altă parte, instanţa a optat în calificarea celor două tipuri de fonograme, reglementate de art. 1231 şi art. 1232 din lege, pe modul de interpretare cuprins în această decizie, faţă de distincţia făcută între cele două tipuri de fonograme prin modificările legislative intervenite şi în lipsa altor elemente cârmuitoare în acest sens. Articolul 1231, care include la lit. f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi art. 1232, care include la lit. f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, au fost introduse prin pct. 90 din Lege nr. 285/2004.
b. În cadrul celei de-a doua critici reclamantul-recurent a invocat că: în înlăturarea dreptului conferit de gestiunea colectivă obligatorie, intimata – pârâtă nu a făcut dovada că toţi artiştii interpreţi ale căror prestaţii artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deţinut de intimata - pârâtă au încheiat contracte de cesiune de drepturi; acestea nu acoperă întreaga perioadă în discuţie şi sunt declaraţii pe proprie răspundere, date în anul 2010, după promovarea acţiunii;
- actele reţinute de instanţă, respectiv contractele depuse de intimata-pârâtă sunt contracte încheiate cu producătorii de fonograme care nu au legătură cu obiectul cauzei deoarece, în speţa de faţă, titularii de drepturi sunt artiştii interpreţi, nu producătorii de fonograme.
Instanţa de apel a reţinut că pârâta a făcut dovada că artiştii interpreţi ale căror prestaţii sunt fixate pe fonogramele pe care pârâta le radiodifuzează au înţeles să cedeze gratuit pârâtei dreptul de radiodifuzare a prestaţiilor lor fixate, aşa cum rezultă din declaraţiile depuse la filele 168-186 şi 192-195 din dosarul primei instanţe, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai radiodifuza şi alte fonograme decât cele care cuprind prestaţiile artiştilor interpreţi cu care pârâta a încheiat înţelegeri în mod direct.
Atât timp cât instanţa a reţinut, ca situaţie de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., că actele depuse la dosar se referă la titularii reprezentaţi de către reclamantul-pârât,critica formulată pune în discuţie temeinicia deciziei – aspect care excede controlul judiciar pe calea recursului.
Pe de altă parte, în ipoteza în care reclamantul-recurent ar fi contestat suficienţa probatoriilor făcute sub acest aspect, acesta era obligat să solicite completarea probatoriului – art. 295 C. proc. civ. prevăzând că instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei. În acest context, instanţa de recurs este chemată să verifice legalitatea deciziei de apel, inclusiv sub aspectul respectării drepturilor procesuale ale părţilor.
Declaraţiilor respective nu li se poate nega relevanţa juridică, acestea reprezentând practic voinţa titularului de a renunţa la drept faţă de pârâtă pentru remuneraţiile ce fac obiectul litigiului de faţă.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, aceste acte nu pot fi înlăturate şi să se permită astfel unui mandatar să exercite un drept în numele mandatarului, drept la care chiar acesta din urmă a renunţat. Organismul de gestiune colectivă a fost înfiinţat tocmai pentru protejarea drepturilor titularilor de drepturi conexe, iar recunoaşterea acestui demers în temeiul gestiunii colective obligatorii instituită de art. 1231 din lege, în cadrul procesual al litigiului de faţă, depăşeşte chiar raţiunea conferirii calităţii de acţiona în instanţă.
3. Cel de-al treilea motiv de recurs, ce pune problema naturii pieselor, locului de difuzare şi tipului difuzorului, din perspectiva dispoziţiilor legale apreciate ca fiind incidente în cauză şi a modului de soluţionare a motivului 8 de apel, nu mai prezintă relevanţă a fi analizat.
Aceasta întrucât considerentul aferent a fost reţinut de instanţă cu caracter subsidiar, iar cel principal a fost confirmat prin cele reţinute mai sus sub pct. 2.4. Contrar celor susţinute de către reclamantul-recurent, instanţele nu au omis contractele care cuprind clauze referitoare la obligaţia de plată către un alt organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de autor), considerentele sub acest aspect fiind reţinute în motivarea deciziei.
Drepturile de autor sunt distincte de cele conexe dreptului de autor, acestea din urmă constituind obiect al dosarului de faţă, iar analiza cauzei s-a bazat pe poziţia titularilor de renunţare la dreptul dedus judecăţii faţă de pârâta-intimată.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă SC H.H.M. SRL.
Respinge recursul declarat de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C. împotriva deciziei nr. 48/A din data de 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 320/2013. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
