ICCJ. Decizia nr. 349/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 349/2013
Dosar nr. 5474/99/2010*
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii C.J.D., C.J.M., C.J.C. au chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 600.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat compus din suprafaţa de 1235,71 m.p. situat în Iaşi, şoseaua Naţională.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin întâmpinare.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1219 din 30 mai 2011 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a admis acţiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 604286 lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Iaşi, Şoseaua Naţională compus de teren în suprafaţă de 1235,71 m.p. şi construcţie - casă de locuit, preluat abuziv de statul român în perioada comunistă, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 4040 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că în soluţionarea excepţiilor şi pe fond, pârâtul are calitate procesuală pasivă, motivată de faptul că aceasta corespunde ”calităţii de uzurpator al imobilului preluat abuziv” şi, conform art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, ci pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că dispoziţia emisă de primar a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 37300/CC, aflându-se în prezent în nelucrare. Reclamanţii au fost îndreptăţiţi la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea de către statul român a bunului proprietatea acestora, având astfel un drept de creanţă împotriva lui, drept garantat şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept ce nu a fost respectat întrucât, de la momentul recunoaşterii sale, au trecut 4 ani de zile în care nu a fost realizat. Mai mult, nu există nici o garanţie că este susceptibil de executare într-un termen scurt. S-a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg care a statuat în mod frecvent nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea şi numeroasele decizii pronunţate împotriva statului român care a fost obligat, în mod direct, la despăgubiri reprezentate de valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
A mai reţinut tribunalul că neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor şi, chiar dacă ingerinţa era prevăzută de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, s-a constatat că s-a distrus echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general, aceştia suportând o sarcină specială şi exorbitantă.
Prin decizia civilă nr. 108 din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă a admis apelul declarat de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1219 din 30 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia civilă, pe care o schimbat-o în tot în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile speciale ale legii de restituire ce statuează asupra despăgubirilor, izvorul raportului juridic dedus judecăţii fiind preluarea abuzivă a imobilului al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001.
Prin obligarea la plata valorii de circulaţie a imobilului stabilită prin expertiza tehnică dispusă de tribunal, s-au nesocotit prevederile legii speciale care statuează asupra despăgubirilor: art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitor la plata despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, ce urmează a fi acordate conform prevederilor art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi care constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acelaşi sens, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar, atunci când valoarea este mai mică. Pentru valorile mai mari de 500.000 lei despăgubirea se poate solicita exclusiv în acţiuni sau titluri de plată, în funcţie de opţiunea titularului.
Încălcând dispoziţiile legii speciale, prima instanţă a suprimat procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII şi, motivând pe lungimea ”duratei procedurii speciale”, a stabilit o altă măsură reparatorie în afara cadrului legal, depăşind funcţia jurisdicţională ce presupune aplicarea legii şi nu crearea acesteia.
Curtea a avut în vedere că hotărârea instanţei de judecată este numai un act de jurisdicţie dat în aplicarea şi interpretarea legii, în speţă a legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor şi nu trebuie să creeze noi reguli de drept. Condamnările Statului Român la CEDO în materia proprietăţii nu justifică acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, motivată pe durata procedurilor sau nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, în condiţiile în care şi jurisprudenţa instanţei de contencios european a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte plata sumelor datorate şi funcţionalitatea (Cauza Maties împotriva României).
În fapt, reclamanţii sunt titularii unei ”oferte de despăgubiri” conform Legii nr. 10/2001. Aceştia însă nu deţin o creanţă certă (fiind în curs de stabilire), lichidă şi exigibilă, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau alt act emis de autoritatea competentă, cu aceleaşi efecte, în sensul noţiunii de ” bun”, aşa cum este definit în jurisprudenţa CEDO.
Competenţa de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale, fiind incidente şi dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a suspendat aplicarea unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 81/2007 actualizată pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
S-a concluzionat că hotărârea atacată prin care statul român a fost obligat la plata sumei de 604.286 lei cu titlu de despăgubiri băneşti este lipsită de fundament legal, statuând în afara cadrului normativ.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanţii C.J.C., C.J.D. şi C.J.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a reiterat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, deoarece Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi nu a primit un mandatat valabil din partea apelantului statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a declara apel împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă în acest dosar.
Potrivit art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009, pentru ca acest mandat să fie unul valabil el trebuia emis printr-un ordin al Ministrului Finanţelor Publice şi trebuia să aibă un caracter special, precizând în mod expres dreptul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi de a declara apel în acest dosar împotriva sentinţei de fond, în numele apelantului statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa nu a făcut niciun fel de verificări cu privire la valabilitatea mandatului acordat în cauză, în condiţiile în care s-a formulat cerere de înscriere în fals împotriva acestuia, încălcând prevederile art. 161 alin. (1) C. proc. civ. care o obliga la a pune în vedere apelantului să facă dovada mandatului acordat în condiţiile legii. În absenţa acestui mandat se impune anularea apelului declarat în cauză ca fiind declarat de o persoană fără calitate. De asemenea, se solicită analizarea în ce măsură s-ar impune casarea cu trimitere la instanţa de apel, pentru a îndeplini procedura legală instituită de art. 161 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la fondul litigiului, se învederează următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea legii pentru că, pe de o parte, ea încalcă principiul disponibilităţii procesului civil, iar, pe de altă parte, prin modul de soluţionare a acţiunii de fond se încalcă în mod vădit prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Instanţa de apel încalcă principiul disponibilităţii procesului civil, atunci când prin motivarea deciziei recurate se referă la incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII, deşi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost art. 480 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., iar temeiul juridic din ordinea internă este omis a fi analizat de către instanţa de apel.
Pe de altă parte hotărârea instanţei de apel, prin modul în care motivează soluţia de respingere a acţiunii de fond, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în condiţiile constatării nefuncţionabilităţii sistemului de despăgubire reglementat în dreptul intern. Or, instanţa de apel nu ţine seama de faptul că prima instanţă nu a creat nici o lege, ci a aplicat una existentă, respectiv prevederile art. 480 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine una personală.
În vederea aplicării unitare a legii, prin decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri băneşti în temeiul art. l din Protocolul nr. l al Convenţiei, atunci când măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt încă iluzorii (aspect constatat în repetate rânduri în practica C.E.D.O., în cauzele Ruxandra Ionescu, Matache, Faimblat, Viaşu împotriva României, etc.) nu poate fi calificată ca fiind o măsură luată în afara cadrului legal existent şi prin depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei de judecată şi prin exercitarea unei funcţii normative care nu îndeplineşte cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât prevederile Convenţiei Europene şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte din dreptul intern, iar aplicarea lor este prioritară în raport de dispoziţiile legale interne care contravin convenţiei europene, potrivit art. 11, art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţia României.
Dispoziţiile titlului VII al legii nr. 247/2005 sunt contrare nu numai prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci şi prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a procesului civil, atâta timp cât aceste prevederi nu conţin referiri concrete la un termen de soluţionare a cauzei în cadrul procedurii administrative interne şi atâta timp cât, în această speţă au trecut deja 10 ani de la demararea acestei faze procesuale fără ca ea să fie soluţionată în vreun mod.
Or, raportat la practica C.E.D.O. în această materie, este uşor de observat că un termen de 10 ani pentru soluţionarea unei faze administrative a unui proces civil nu poate fi apreciat ca fiind un termen rezonabil, el fiind în mod evident unul contrar acestei reglementări.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Un prim aspect de nelegalitate a deciziei pronunţate de către instanţa de apel vizează soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentat a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iaşi pentru formularea apelului, recurenţii solicitând anularea apelului pentru că a fost depus de către o persoană care nu are calitatea de reprezentant, întrucât mandatul nu a fost semnat de către ministru sau de către secretarul de stat din cadrul ministerului.
Verificând mandatul dat de către statul român prin Ministerul Finanţelor Publice către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, Înalta Curte constată că la fila 16 a dosarului de primă instanţă şi la fila 52 a dosarului de apel, în copie, există o împuternicire dată de către Ministerul Finanţelor Publice către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi la data de 28 iulie 2010, pentru a îndeplini în prezentul dosar toate actele procedurale ce se impun până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, inclusiv exercitarea tuturor căilor de atac pentru apărarea intereselor Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului.
Fiind datată anterior datei la care a fost declarat apelul, respectiv 31 august 2011, mandatul este valabil pentru exercitarea acestei căi de atac de către mandatar, astfel încât Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi avea mandat pentru formularea acestei căi de atac în numele statului român reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice.
Deşi au contestat că acest mandat nu a fost semnat de către ministrul de finanţe sau de către ministrul secretar de stat din cadrul acestui minister, instanţa de apel a respins, la termenul din 5 octombrie 2011, cererea apelanţilor de a se depune un mandat semnat de către aceste persoane, apreciind că mandatul existent dovedeşte împuternicirea pentru exercitarea căii de atac a apelului şi nu se mai impun alte verificări cu privire la acest mandat.
La termenul următor acordat de către instanţa de apel, din 19 octombrie 2011, intimaţii nu s-au înscris în fals împotriva acestei împuterniciri, astfel cum susţin în recurs, (înscrierea în fals a fost invocată prin suplimentul la întâmpinare cu privire la un alt înscris: dovada de comunicare a sentinţei), ci au susţinut din nou că nu este depusă în original, iar persoana cu funcţia de director nu ar fi dat un mandat pentru formulare apelului.
Întrucât s-a făcut dovada unui mandat valabil pentru exercitarea tuturor căilor de atac în prezenta cauză, împuternicire dată de către reprezentantul legal al statului român, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, iar semnarea acestuia nu a fost dovedită ca fiind nelegală, Înalta Curte consideră că excepţia invocată este nefondată.
Analizând criticile recurenţilor cu privire la modul de soluţionare a fondului cauzei de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că reclamanţii sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul compus din 1235,71 mp teren şi construcţie demolată situat în Iaşi, Şos. Naţională. Acest drept a fost recunoscut prin dispoziţia nr. 1084 din 5 iunie 2007 emisă de Primarul municipiului Iaşi, dispoziţie devenită definitivă prin respingerea în mod irevocabil a contestaţiei formulate împotriva sa prin decizia civilă nr. 9761 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Întrucât până la acest moment despăgubirile astfel recunoscute nu au fost calculate şi nici nu a fost urmată procedura Legii nr. 247/2005, reclamanţii au înţeles să formuleze o nouă acţiune, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ. şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin care solicită obligarea statului român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice să le acorde despăgubiri băneşti în cuantum de 600.000 lei.
Situaţia de fapt a prezentei cauze este identică cu cea avută în vedere cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii prin decizia nr. 27/2011, devenită obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, 17 februarie 2012.
Întrucât la momentul pronunţării deciziei recurate, 26 octombrie 2011, această decizie nu era publicată, ea nu a putut fi invocată în motivarea deciziei, însă argumentele expuse de către instanţa de apel le anticipează şi le susţine pe cele menţionate în decizia pronunţată în recursul în interesul legii, care a concluzionat următoarele: „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Analizând posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că „acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant”.
Prin urmare, apare ca nefondată critica recurenţilor privind încălcarea principiului disponibilităţii prin aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, deşi temeiul juridic invocat de reclamanţi viza art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Se observă că, printr-o altă decizie pronunţată în recurs în interesul legii, nr. 33/2008, s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora, cum ar fi compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Cuantumul despăgubirilor acordate poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Atunci când această obligaţie nu a fost respectată de către statul român, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat, astfel cum a procedat în hotărârea-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în sensul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Prin recursul în interesul legii, în decizia nr. 27/2011, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că „nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie”.
S-a motivat cu acelaşi prilej că mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Analizând incidenţa art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un recurs efectiv, s-a menţionat că, în ceea ce priveşte natura acestui "recurs intern", atât jurisprudenţa C.E.D.O, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Or, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentului vizând faptul că dispoziţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 ar fi contrare nu numai prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci şi prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a procesului civil.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.J.C., C.J.D. şi C.J.M., împotriva deciziei nr. 108 din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 323/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 387/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
