ICCJ. Decizia nr. 3262/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3262/2013
Dosar nr. 28976/3/2009*
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2008, reclamanţii C.P., C.A., A.C., au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâţilor la plata contravalorii actualizate a preţului plătit pentru apartamentul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997; obligarea pârâţilor la contravaloarea actualizată a spezelor vânzării; obligarea pârâţilor la plata contravalorii sporului (excedentului) de valoare a imobilului; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a sumei, începând cu data pronunţării sentinţei; obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, pentru suferinţa cauzată de atingerea de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1145 din 8 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC A. SA, respingându-se acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, pe primul capăt cerere şi a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât în privinţa acestui capăt de cerere, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul 5 de cerere şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate; a respins, ca neîntemeiate, atât capetele de cerere 2 şi 5 formulate de reclamanţi împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, cât şi cererile de chemare în garanţie formulate împotriva chemaţilor în garanţie SC A. SA şi Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 157/A din 2 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor împotriva hotărârii sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin decizia civilă nr. 143 din 14 ianuarie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei sus-menţionate, a casat în parte decizia, în sensul că a desfiinţat în parte, sentinţa nr. 1145 din 8 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu menţinerea dispoziţiilor referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului recurent şi respingerea acţiunii faţă de acesta; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă sub nr. 28976/3/2009* la data de 3 august 2011.
Reclamanţii au depus la dosar o precizare a acţiunii, în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC A. SA, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor Publice, precizând ca temei de drept al cererii, pe lângă dispoziţiile art. 1336-1351 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
Cadrul procesual, sub aspectul părţilor şi al temeiului juridic al acţiunii a fost pus în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 29 februarie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 455 din 7 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a admis capătul unu al acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat la plata, către reclamanţi, a sumei de 23.391 RON, reprezentând preţ actualizat; a respins în rest acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca fiind neîntemeiată; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata, către reclamanţi, a sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, a reţinut că, potrivit Legii nr. 215/2001, capacitate de folosinţă are Municipiul Bucureşti, prin primar general, primăria neavând personalitate juridică în condiţiile Decretului nr. 31/1954 şi pe cale de consecinţă nici capacitate de folosinţă.
Referitor la pârâta SC A. SA, a constatat că acesta a fost chemat în judecată în calitatea sa de mandatar al Municipiului Bucureşti la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, proprietarul vânzător.
Referitor la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, calitatea procesuală pasivă este clar stabilită, conform art. 50 alin. (3) potrivit căruia restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, prin primar, reţinând că în speţă s-a formulat o acţiune în întemeiată pe garanţia vânzătorului pentru evicţiune iar pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997. De altfel chestiunea calităţii procesuale pasive a acestui pârât a rămas irevocabilă prin dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 157/A/2010, irevocabilă.
Pe fondul acţiunii, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, C.P. şi C.C. au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra unei locuinţe situate în Bucureşti, sector 2. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de foştii proprietari şi s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.
Prin decizia civilă nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost schimbată sentinţa civilă în sensul că a fost respinsă acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţi absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997. Prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 şi a fost modificată decizia civilă mai sus amintită, în sensul că a fost respins apelul, ca nefondat.
În motivarea deciziei mai sus amintite s-a reţinut că anterior vânzării cumpărării imobilului a fost înregistrată la Comisia Municipală de aplicare a Legii nr. 112/1995 o cerere de restituire în natură a imobilului de către foştii chiriaşi. S-a mai reţinut în considerentele ce au condus la menţinerea soluţiei privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare faptul că în raport de această cerere trebuie analizată buna credinţă a părţilor contractante, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/2005, care prevede că titulari contractelor de închiriere asupra apartamentelor care nu se restituie foştilor proprietari pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, pentru cumpărarea acestora. Astfel, instanţa de recurs a înlocuit motivarea primei instanţe în sensul constatării obligaţiei chiriaşilor de a verifica situaţia juridică a imobilului. S-a reţinut, pe cale de consecinţă, că ambele părţi contractante (vânzătorul Municipiul Bucureşti şi chiriaşii-reclamanţii din prezenta acţiune) au fost de rea credinţă la încheierea actului juridic, cei din urmă nerespectând obligaţia stabilită prin art. 9 din Legea nr. 112/2005 de a verifica existenţa cereri de restituire formulată de proprietar.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”
Reţinând că s-a stabilit irevocabil că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 s-au eludat prevederile Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la contravaloarea preţului actualizat al imobilului, în condiţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert N.C., a admis capătul unu al acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat acest pârât la plata, către reclamanţi, a sumei de 23.391 RON, reprezentând preţ actualizat.
Tribunalul a mai reţinut că dispoziţiile speciale, derogatorii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect a nulităţii actului juridic civil, prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat a imobilului, nu şi a spezelor vânzării şi a sporului de valoare a imobilului, acestea fiind de esenţa garanţiei pentru evicţiune şi nu a nulităţilor actului juridic, motiv pentru care a respins capetele de cerere 2,3 şi 4 în contradictoriu cu Ministerul finanţelor Publice ca neîntemeiat.
Cu privire la garanţia pentru evicţiune, invocată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, tribunalul a reţinut că vânzătorul răspunde pentru evicţiunea ce provine de la o terţă persoană, însă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe o tulburare de drept; cauza tulburării să fie anterioară datei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare; cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicţiunii.
Prin urmare, de natura angajării răspunderii pentru evicţiune este buna credinţă a cumpărătorului, reprezentată de necunoaşterea de către acesta a cauzei evicţiunii, or, în speţă, aşa cum s-a reţinut în prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005, chiriaşii cumpărători, reclamanţii din prezenta cauză, au fost de rea credinţă la încheierea actului juridic, nerespectând obligaţia stabilită prin art. 9 din Legea nr. 112/2005, de a verifica existenţa cereri de restituire formulată de proprietar. Astfel, dacă cel evins a cunoscut pericolul evicţiunii înseamnă că a acceptat riscul şi problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se mai poate pune, contractul având un caracter aleatoriu.
Având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii vânzătorului pentru garanţia pentru evicţiune, tribunalul a respins capetele de cerere 1-4, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte temeiul de drept reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, tribunalul a reţinut că în jurisprudenta C.E.D.O. s-a considerat în mod constant că nu intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie „simplele speranţe de restituire” ori „creanţele condiţionale” a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condiţiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiţiei, Curtea considerând în unele dintre aceste situaţii plângerile reclamanţilor ca fiind incompatibile, ratione materiae, cu prevederile Convenţiei.
În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenta C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Prin capătul cinci al cererii reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, pentru suferinţa cauzată de atingerea de proprietate.
Tribunalul a constatat că, în condiţiile art. 1169 C. civ. vechi, aplicabil în speţă, reclamanţii nu a făcut dovada săvârşirii vreunei fapte de către pârâţi, cauzatoare de prejudicii, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în condiţiile cunoaşterii de către cumpărători a cauzei evicţiunii şi acceptării implicite a riscului deposedării de către terţ, neputând constitui o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, astfel că a respins, ca neîntemeiat, şi acest capăt de cerere.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata, către reclamanţi, a sumei de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând jumătate din onorariul de expertiză contabilă, proporţional cu admiterea în parte a acţiunii faţă de acest pârât.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanţii C.P., C.A., A.C.
Reclamanţii au arătat că în mod greşit tribunalul nu a ţinut seama de decizia nr. 157 A din 2 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, obligatorie pentru instanţa de fond, prin care s-a reţinut că sentinţa nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 reprezintă titlu executoriu ce trebuie avut în vedere la analiza cererii reclamanţilor şi, de asemenea, s-a reţinut că au fost îndeplinite toate condiţiile pentru obligaţia de garanţie a vânzătorului, Municipiul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3611 din 30 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 2 prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, instanţa a reţinut că aceştia au fost de bună credinţă la cumpărarea locuinţei în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii au mai arătat că în mod greşit tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
Prin decizia Curţii de Apel nr. 157 A din 2 martie 2009, de trimitere spre rejudecare, s-a stabilit ca instanţa să analizeze acţiunea în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi să pună în discuţia părţilor precizarea cadrului procesual pasiv în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Conform acestei decizii, în rejudecare, tribunalul trebuia să analizeze acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa apreciind în mod greşit că acesta nu răspunde pentru evicţiune întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, atâta vreme cât prin decizia Curţii de Apel nr. 157 A/2010, definitivă şi irevocabilă s-a reţinut că aceste condiţii sunt îndeplinite.
Reclamanţii au mai arătat că în mod greşit instanţa a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, doar la plata preţului actualizat, cu toate că a reţinut că se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu a dat eficienţă art. 501 care prevede dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, motivându-se eronat că a fost eludată Legea nr. 112/1995, reclamanţii fiind de rea-credinţă la încheierea contractului, deşi există hotărâri judecătoreşti irevocabile în care s-a reţinut contrariul.
Prin cumpărarea imobilului reclamanţii au dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor.
În mod greşit s-a respins capătul 5 al acţiunii, cererea de acordare a daunelor morale fiind întemeiată raportat la faptul că reclamanta se află la o vârstă înaintată, din cauza grijilor şi stresului provocat de proces s-a îmbolnăvit, soţul său a decedat în timpul procesului, din cauza stresului, au suferit enorm pe parcursul atâtor ani de procese şi, deşi au respectat legea, au fost nevoiţi să părăsească apartamentul în care au locuit zeci de ani.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că în mod greşit s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de restituire a preţului în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 şi arătând că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pârâtul a arătat că stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii. În acest sens, recurentul a arătat că obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume, al retroactivităţii, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză. În aceste condiţii, calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acţiune decât vânzătorul (în speţă Primăria Municipiului Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii.
Pârâtul a arătat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 210/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar instituind prevederi cu caracter procesual şi în plus referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), şi nu ale unui act juridic (contractul fiind conform art. 969 C. civ., legea părţilor).
Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamantă, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite la restituirea preţului şi Ministerului Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie. Pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ., or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţiunea nu se prezumă (art. 1130 C. civ.).
Pârâtul a mai arătat că, în raport de dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, în mod greşit a fost admisă acţiunea.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nefiind de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Deposedarea reclamanţilor de imobil întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, în cauză neexistând culpa Ministerului Finanţelor Publice.
În mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul nefiind vinovat de declanşarea litigiului.
Prin decizia civilă nr. 372/A din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile.
Referitor la apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că în ambele situaţii prevăzute de lege (restituirea preţului actualizat sau restituirea preţului de piaţă), Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Prin urmare, calitatea procesuala pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiul de faţă este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aceste prevederi legale au caracter de norme speciale şi derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa legitimării procesuale pasive în restituirea preţului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337 C. civ.), respectiv, principiile efectelor nulităţii actelor juridice, invocate de pârât.
Pe de altă parte, susţinerea pârâtului în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia ca prevederile Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, acestea fiind incidente strict în ipotezele pentru care legea specială conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
De asemenea, faţă de prevederile exprese ale textului legal menţionat, care conferă legitimare procesuală pasivă pârâtului, sunt nefondate criticile referitoare la nerespectarea prevederilor C. civ. referitoare la novatie.
Susţinerea pârâtului în sensul că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celei solicitate de reclamantă, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite la restituire şi Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi primită, deoarece textul menţionat este clar, neechivoc şi nu poate fi susceptibil de nici o interpretare în sensul arătat.
De altfel, prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg şir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995 preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice [art. 13 alin. (6)].
Referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., în condiţiile în care pârâtul este cel care a „căzut in pretenţii”, în sensul art. menţionat, ca urmare a admiterii în parte a acţiunii în contradictoriu cu acesta.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că sentinţa civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti (Dosar 811/300/2008), prin care s-a reţinut că pârâţii cumpărători au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a fost schimbată prin decizia civilă nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că a fost respinsă acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, însă prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost modificată decizia civilă mai sus amintită, în sensul că a fost respins apelul, ca nefondat. Prin această decizie a fost înlocuită motivarea primei instanţe şi s-a reţinut că pârâţii (reclamanţii din prezenta cauză) au fost cumpărători de rea credinţă, deoarece anterior vânzării cumpărării exista o cerere pentru restituirea în natură a imobilului, astfel că, vânzătorul şi cumpărătorul nu se pot prevala de existenţa bunei credinţe, deoarece cunoşteau sau cu minime diligente puteau să cunoască faptul că imobilul este revendicat, cu atât mai mult cu cât pe cererea care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare exista o menţiune în acest sens.
Prin urmare, prin sentinţa civilă nr. 3611 din 30 mai 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 2, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 deţinut de apelanţii reclamanţi, reţinându-se nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/2005 şi reaua credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În raport cu cele statuate prin hotărârea judecătorească irevocabilă menţionată mai sus, este nefondată critica reclamanţilor, de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
În mod evident, această ipoteză nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanţilor reclamanţi a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În speţă, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata preţului actualizat al imobilului, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la criticile privind soluţionarea cererii în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a analizat cererea în contradictoriu cu acest pârât, astfel cum s-a dispus prin decizia dată în apel, stabilind cadrul procesual în raport cu cele statuate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior.
De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii pentru evicţiune, câtă vreme reclamanţii au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cum s-a reţinut prin hotărârea judecătorească irevocabilă menţionată mai sus, astfel că nu este îndeplinită în cauză condiţia privind necunoaşterea de către aceştia a cauzei evicţiunii.
Referitor la critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că la momentul actual reclamanţii nu deţin un „bun” care să se bucure de garanţia conferită de acest articol, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Susţinerea referitoare la faptul că prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor nu poate fi analizată în procesul pendinte, hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare bucurându-se de putere de lucru judecat.
Pe de altă parte, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii au dreptul, potrivit legii, numai la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului, analiza privind îndeplinirea condiţiilor de acordare a acestor despăgubiri fiind făcută în cadrul procesului de faţă, neputându-se susţine că la acest moment reclamanţii au un bun constând în dreptul de creanţă pretins.
Referitor la critica privind respingerea capătului de cerere constând în acordarea de daune morale, în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul).
Astfel, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, cată vreme reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile cunoaşterii cauzei evicţiunii şi acceptării implicite a riscului deposedării.
Neputându-se vorbi de o faptă ilicită săvârşită de pârâţi, nu mai este necesară analiza celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, toate condiţiile menţionate mai sus fiind necesar a fi întrunite cumulativ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenţii-reclamanţi C.P., C.A. şi A.C. au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut reaua-credintă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât există două hotărâri judecătoreşti şi irevocabile în care s-a reţinut contrariul, respectiv, sentinţa civilă nr. 3611/2003 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti şi decizia civilă nr. 157/A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat.
În susţinerea bunei-credinte de care au dat dovadă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenţii-reclamanţi arată că au depus înscrisuri pe care instanţa de apel nu le-a luat în considerare şi că nu li se poate imputa acestora, ca foşti chiriaşi, preluarea cu titlu sau fără titlu a bunului în litigiu, atâta timp cât au dobândit bunul prin contract de vânzare-cumpărare de la stat, căruia i-au achitat chirie o perioadă îndelungată de timp, şi care a creat convingerea colectivă că este un adevărat proprietar.
În analiza cererii reclamanţilor trebuia avută în vedere sentinţa nr. 3611/2003 a Judecătoriei sector 2, irevocabilă, investită cu titlu executoriu şi pusă în executare, hotărâre care atestă buna-credinţă a acestora la perfectarea vânzării-cumpărării în temeiul Legii nr. 112/1995.
Sub acest aspect, hotărârea recurată este contrară legii, întrucât nu a ţinut cont de cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate.
Prin înlăturarea dispoziţiilor legale de drept comun privind garanţia pentru evicţiune, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
Având în vedere că în cauză erau îndeplinite condiţiile garanţiei pentru evicţiune, fiind reţinută şi reaua-credinţă a vânzătorului Municipiul Bucureşti, acesta trebuia obligat la plata preţului valorii de piaţă a imobilului în litigiu şi a spezelor vânzării, astfel cum s-a solicitat de către reclamanţi.
Prin reţinerea relei-credinţe a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel nu a acordat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv, Ministerul Finanţelor Publice trebuia să fie obligat la restituirea preţului de piaţă conform standardelor internaţionale de evaluare.
Prin soluţia consacrată în decizia atacată au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanţii au fost privaţi de un bun dobândit în mod legal, în lipsa unei compensaţii rezonabile, care să repare nedreptatea suferită, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în cauzele Raicu şi Tudor contra României.
În mod greşit instanţa de apel nu a acordat daunele morale astfel cum au fost solicitate, în condiţiile în care reclamanta C.P. este o persoană în vârstă, ce s-a îmbolnăvit grav în urma stresului suferit provocat de aceste litigii şi al cărei soţ, de asemenea, s-a îmbolnăvit şi a decedat pe parcursul cercetării judecătoreşti din cauza presiunii psihice la care a fost supus în intervalul celor 12 ani de procese.
Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a arătat că în mod greşit a fost obligat la plata preţului actualizat al imobilului în litigiu, în condiţiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare constatat nul.
Recurentul-pârât mai arată că obligaţia de restituire a preţului actualizat revine unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare, în speţă, Municipiul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, ci, prin edictarea lor, s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanţi, fără însă ca prin aceasta să se creeze raporturi juridice obligaţionale directe între persoanele îndreptăţite la aceste sume şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.
În mod greşit instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1337, 1341 şi urm. C. civ. privind garanţia pentru evicţiune a vânzătorului, dispoziţii legale în temeiul cărora obligată a răspunde pentru evicţiune ar fi fost Primăria Municipiului Bucureşti, raportat la restituirea preţului actualizat al imobilului.
Recursul reclamanţilor este nefondat, pentru următoarele argumente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 reclamanţii au achiziţionat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, apartamentul situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3611 din 30 mai 2007 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de foştii proprietari şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, cu reţinerea bunei-credinţe a reclamanţilor din prezenta cauză la încheierea respectivului contract.
Recurenţii-reclamanţi invocă ignorarea, de către instanţa de apel, a bunei-credinţe existente la încheierea contractului de vânzare-cumpărare statuate prin această hotărâre.
Însă considerentele sentinţei nr. 3611/2007 au fost schimbate prin decizia nr. 1061 din 6 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis recursul împotriva deciziei nr. 56/A din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat împotriva sentinţei nr. 3611/2003.
Astfel, prin decizia nr. 1061 din 06 septembrie 2005 s-a înlocuit motivarea iniţială, reţinându-se că reclamanţii din prezenta cauză au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.
Recurenţii-reclamanţi invocă, în susţinerea existentei bunei-credinţe şi decizia nr. 157/A din 2 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual, dar această decizie s-a raportat la considerentele iniţiale ale sentinţei nr. 3611/2003, favorabile reclamanţilor, care, aşa cum s-a arătat, au fost ulterior modificate în sens contrar.
Drept urmare, cele două hotărâri judecătoreşti la care recurenţii-reclamanţi fac trimitere nu pot fi avute în vedere în soluţionarea favorabilă a pretenţiilor acestora din prezentul litigiu.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea preţului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 1336-1351 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar printr-o precizare ulterioară de acţiune au fost invocate şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanţi ca temei juridic al pretenţiilor acestora, a introdus un nou alineat la acest articol, respectiv, alin. (21), conform căruia cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru.
Acelaşi act normativ de modificare a Legii nr. 10/2001, a introdus un nou articol, art. 501, conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Dispoziţia legală anterior citată consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului cu statul.
Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi la chiriaşii cumpărători faţă de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea preţului efectiv plătit, potrivit menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflaţie la momentul deposedării.
Distincţia pe care legiuitorul o face între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului funcţionează, aşadar, în raport de modalitatea în care chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desfiinţarea contractului, încheiat cu rea-credintă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În contextul cauzei, se constată că reclamanţii nu se încadrează în prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie faţă de care pretenţia acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând preţul de piaţă al imobilului se dovedeşte a fi lipsită de temei legal.
Dimpotrivă, prin decizia civilă nr. 1061 din 6 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, reţinându-se reaua-credinţă a acestora, împrejurare ce îi situează, eventual, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea preţului actualizat.
Nici critica privind aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor dreptului comun referitoare la garanţia pentru evicţiune nu poate fi primită, întrucât, câtă vreme prin decizia sus-menţionată s-a reţinut reaua-credinţă a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de textul legal în materie, iar în speţă legea aplicabilă cu prioritatea conferită de principiul generalibus specialia derogant este Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate, cum greşit susţin recurenţii-reclamanţi, întrucât, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele anterioare, aceştia nu deţin „un bun” care să se bucure de garanţia acestui articol.
Urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, (soluţie ce se bucură de autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuţie în actualul cadru procesual), reclamanţii au dreptul exclusiv la o despăgubire constând în preţul actualizat al imobilului în litigiu.
Această despăgubire le-a fost acordată ca efect al prezentei cereri de chemare în judecată, astfel încât nu se poate spune că reclamanţii au un bun constând în dreptul de creanţă pretins.
De asemenea, critica privind greşita neacordare a daunelor morale reclamantei C.P., urmează a fi înlăturată, raportat la faptul că în cauză nu s-a făcut dovada elementelor răspunderii civile delictuale, şi anume, a existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ.
Contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior a fost încheiat în temeiul unei legi speciale de reparaţie, respectiv, Legea nr. 112/1995, care prevedea în mod clar condiţiile de înstrăinare ale imobilelor ce cădeau sub incidenţa sa, reclamanţii cunoscând consecinţele neîndeplinirii acestor condiţii.
Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este nul pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci recurentul-pârât a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii prin raportare la dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nerespectarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, instanţa de apel reţinând calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabile în cauză cu prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun privind garanţia pentru evicţiune, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, susţinerile recurentului-pârât nu se circumscriu niciunui caz de casare şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulţumirile legate de hotărârea atacată, fiind necesară raportarea acestora la conţinutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalităţii în care instanţa de judecată nu s-a conformat dispoziţiilor legale incidente.
Or, în speţă, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor C.P., C.A. şi A.C. şi va constata ca fiind lovit de nulitate recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.P., C.A. şi A.C., împotriva deciziei nr. 372 A din 1 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3263/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3261/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
