ICCJ. Decizia nr. 3264/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3264/2013
Dosar nr. 36007/3/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27 iulie 2010, reclamanta M.L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea acestuia la plata despăgubirilor corespunzătoare măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 4, în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi a sentinţei civile nr. 734/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă.
În motivare, reclamanta a arătat că prin sentinţa menţionată anterior, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziţie motivată prin care să facă acesteia oferta de restituire prin echivalent a contravalorii cotei aferentă imobilului compus din teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 4. Întrucât hotărârea de obligare a pârâtului a rămas irevocabilă, iar acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia, în baza jurisprudenţei constante a C.E.D.O., reclamanta este îndreptăţită să se îndrepte împotriva pârâtului cu o acţiune pentru plata efectivă a despăgubirilor.
La data de 21 februarie 2011, reclamanta a modificat şi completat acţiunea introductivă în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata despăgubirilor pentru cota de ½ din imobil şi a indicat drept temei al acţiunii art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 398 din 2 7 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată acţiunea în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi ca inadmisibilă, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că admisibilitatea unei astfel de acţiuni a făcut obiectul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, fiind incidente dispoziţiile art. 3307 C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept printr-o asemenea decizie este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României Partea I, în speţă, 14 februarie 2012.
Faţă de soluţia adoptată asupra excepţiei de inadmisibilitate, tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
Pe fondul cererii formulate în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, fundamentată pe acelaşi temei juridic, tribunalul a constatat că cererea este neîntemeiată, deoarece singurul raport juridic între reclamantă şi pârâtul Municipiul Bucureşti susceptibil de a fi analizat este cel determinat de calitatea pârâtului de unitate competentă să soluţioneze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. În cauză, construcţia a fost demolată, iar terenul nu a putut fi restituit în natură faţă de împrejurarea că acesta este în cea mai mare parte ocupat de o arteră de circulaţie. Prin urmare, atât timp cât legea exclude în asemenea ipoteze restituirea în natură şi stabileşte în mod concret o altă modalitate de despăgubire, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat la plata contravalorii bunului preluat abuziv, singura modalitate de despăgubire fiind în cadrul procedurii reglementate de legea specială, pe care de altfel reclamanta a demonstrat că o urmează.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, calificat ulterior drept apel, reclamanta M.L.A., arătând că aplicarea în cauză a deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nelegală şi încalcă dreptul de acces la justiţie de care reclamanta beneficiază conform art. 6, primul paragraf din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta a mai arătat că jurisprudenţa C.E.D.O. înlătură de la aplicare legea specială, în situaţiile în care drepturile persoanelor îndreptăţite nu au fost rezolvate timp de 12 ani, iar mecanismele instituite de către stat în acest scop au funcţionat defectuos timp de 7 ani şi că statul trebuia să reacţioneze într-un termen rezonabil şi să instituie proceduri previzibile pentru că altfel lipseşte de conţinut însăşi drepturile stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi recunoscute prin legile interne persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către stat.
Nu se poate reţine aserţiunea primei instanţe conform căreia „cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României” ar rezolva problema întrucât respectiva cauză nu face altceva decât să prelungească excesiv proceduri care au început în anul 2001.
Prin decizia civilă nr. 328/A din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 27/2011, se stabileşte că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
În atare situaţie, în mod corect prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi întemeiată pe art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta nu critică expres soluţia de respingere a cererii în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, astfel că în această privinţă este suficient a se reţine că unitatea administrativ teritorială nu poate fi obligată nici în baza Legii nr. 10/2001, nici în baza Legii nr. 247/2005 şi nici în baza Legii nr. 213/1998 la plata efectivă, din propriul buget, a sumelor de bani cuvenite persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către Statul Român în perioada comunistă.
Interpretările date de reclamantă dispoziţiilor Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 şi raportarea acestora la jurisprudenţa C.E.D.O. sunt aspecte care nu constituie critici aduse sentinţei tribunalului, ci critici aduse deciziei nr. 27/2011, iar susţinerea conform căreia prin cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României nu se rezolvă problema, ci doar se prelungeşte durata procedurilor, nu este de natură a infirma legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta M.L.A.
În motivare, recurenta-reclamantă arată că aplicarea în cauză a Deciziei nr. 27/2011 încalcă dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, şi că prin acţiunea lentă a expertului, reclamanta este sancţionată, pe de o parte, prin nerecunoaşterea dreptului său la despăgubire pentru imobilul teren şi construcţie ce nu mai poate fi restituit în natură, iar pe de altă parte, este obligată, de sistemul jurisdicţional românesc să achite o expertiză lipsită de efect şi finalitate.
Mai arată că modul deficitar în care este asigurată aducerea la îndeplinire a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost nu numai sancţionat de jurisprudenţa europeană, ci recunoscut de însuşi Guvernul României, prin ordonanţa de suspendare a funcţionării autorităţii înfiinţată în temeiul legii speciale, din martie 2012.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat fără echivoc în sensul că aceste măsuri trebuie luate într-un termen rezonabil, cu o finalitate previzibilă şi fără posibilitatea ca persoana îndreptăţită să fie lipsită de însuşi efectul pentru care legea specială a fost adoptată.
Or, statul român, care a edictat şi are obligaţia să controleze modul de aplicare a propriilor legi, nu a luat nici un fel de măsură ca legea să respecte cerinţele elementare ale C.E.D.O., în sensul că reclamanta este titulară a unui drept recunoscut irevocabil de către o instanţă internă, ignorat fără nicio posibilitate de promovare a unui recurs efectiv, cu finalitate, care să sancţioneze inacţiunea păgubitoare pentru aceasta.
Mai mult, statul român nu numai că nu înlătură incertitudinea legislativă şi administrativă provenind din practicile aplicate de autorităţi, dar înlătură în mod explicit orice cale de realizare a dreptului reclamantei într-un termen rezonabil.
Pronunţarea Curţii Europene în cauza Atanasiu nu rezolvă problema arătată, dimpotrivă, prelungeşte durata excesivă a procedurilor urmate de reclamantă până la acest moment, la care astfel se adaugă o nouă perioadă de aşteptare, ce nu poate fi apreciată ca rezonabilă, raportat la punctul de referinţă situat la nivelul anului 2001.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Reclamanta a promovat prezenta cerere urmare a refuzului entităţii obligate la restituire de a-şi îndeplini obligaţiile impuse de lege, chiar a nesocotirii, de către aceasta, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv, sentinţa civilă nr. 734/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care intimatul-pârât Municipiul Bucureşti a fost obligat să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Raportat la această situaţie, reclamanta a solicitat obligarea în solidar, la plata efectivă a despăgubirilor, atât a unităţii deţinătoare obligată prin hotărâre judecătorească la emiterea dispoziţiei cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, în speţă, Municipiul Bucureşti, cât şi a Statului Român, în calitate de „(...) gestionar al bugetului statului şi girant al executării acestuia, entitate obligată prin lege să asigure resursele financiare necesare plăţii măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 10/2001(...)”.
Prin precizarea la acţiune înregistrată la data de 21 februarie 2011, reclamanta a arătat că prin nesolutionarea dosarului administrativ mai bine de 10 ani, au fost încălcate dispoziţiile art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că, deşi iniţial acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, din precizarea făcută ulterior şi din apărările formulate în cauză, în realitate, este vorba de o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţele de judecată conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., s-a stabilit că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Decizia în interesul legii sus-menţionată a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 120/17.02.2012, fiind obligatorie pentru instanţele de judecată de la data publicării.
Cum decizia recurată a fost pronunţată la data de 4 octombrie 2012, deci, ulterior publicării în M. Of. a deciziei în interesul legii anterior menţionate, rezultă că aceasta este pe deplin aplicabilă, instanţa de apel fiind ţinută, în soluţionarea cauzei, de cele statuate prin respectiva decizie.
Soluţia consacrată de instanţa supremă s-a raportat la raţionamentul juridic expus printr-o decizie în interesul legii anterioară, respectiv, decizia nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că, în cazul acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sun sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
În prezenta cauză s-a analizat posibilitatea pe care o are reclamanta de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, respectiv, Legea nr. 247/2005, act normativ ce a adus o serie de modificări Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite, precum şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Concluzia reţinută în mod corect de instanţa de apel a fost aceea că, faţă de procedura reglementată prin Legea nr. 247/2005 şi raportat la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, reclamanta nu are posibilitatea de a solicita despăgubiri băneşti printr-o acţiune directă împotriva statului român.
Este de observat că, parte din criticile reclamantei vizează, în realitate, conţinutul deciziei nr. 27/2011 în interesul legii prin care, aşa cum s-a arătat anterior, s-a paralizat demersul judiciar al persoanei îndreptăţite la restituire, de promovare a unei acţiuni directe pentru obţinerea de despăgubiri.
Asemenea chestiuni însă, nu pot forma obiect de analiză al instanţei de drept comun, astfel încât nu pot fi avute în vedere în prezenta cale de atac.
Pe de altă parte, reclamanta arată că, datorită, intervalului îndelungat de timp aferent procedurilor administrative şi judiciare pe care le-a iniţiat în cauză, termenul rezonabil a fost afectat în sens negativ, iar accesul la justiţie al acesteia a fost restricţionat.
Termenul rezonabil şi accesul la justiţie se regăsesc în conţinutul art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civi (...)”.
În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale”.
Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum C.E.D.O. a statuat în mai multe decizii (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii-1975; Ashingdane împotriva Regatului Unit-1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări.
Aceste limitări sunt implicit permise deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care să poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea.
Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică.
Prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 reclamantei nu i s-a refuzat dreptul de acces la o instanţă în sensul că pretenţiile sale nu pot face obiect de analiză în instanţă, ci doar s-a statuat asupra căii efective de acces la instanţă în situaţia concursului între legea specială şi legea generală.
Soluţia pronunţată în cauză nu reprezintă un refuz al instanţei de a analiza fondul pretenţiilor deduse judecăţii, ci sancţiunea procedurală aplicabilă alegerii unei căi de atac ineficiente şi neconforme legii.
De altfel, recursul în interesul legii, conceput ca o modalitate de unificare a practicii judiciare, conferă predictibilitate actului de justiţie sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte modul de a recurge la justiţie.
În acest context, respingerea pretenţiilor reclamantei urmare a aplicării unei decizii în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, nu este de natură să afecteze procesul echitabil (cu componentele sale privind termenul rezonabil şi accesul la justiţie) întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal existent la un moment dat, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.A. împotriva deciziei nr. 328 A din 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3265/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3263/2013. Civil → |
|---|
