ICCJ. Decizia nr. 3265/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3265/2013
Dosar nr. 6543/2/2011
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1619/116/2008 pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 5 august 2008, reclamantul T.C. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Călăraşi, anularea dispoziţiei din 2004 emisă de pârât, restituirea în natură a suprafeţei de teren de 150 m.p. situată în Călăraşi sau prin compensare cu o altă suprafaţă de teren din altă zonă a Municipiului Călăraşi, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Ulterior, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul că solicită doar restituirea în natură a suprafeţei de 150 m.p., situată în Călăraşi.
În motivare, reclamantul a arătat că suprafaţa de 150 m.p., situată în Călăraşi a aparţinut părinţilor săi, respectiv, defuncţilor T.G. şi T.C.L., teren pentru care defunctul T.G. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, fiind acordate măsuri reparatorii prin echivalent de 4.650 RON.
A mai arătat reclamantul că în prezent este liberă doar jumătate din suprafaţă, pentru că cealaltă jumătate a fost ocupată de o terţă persoană, respectiv, reprezentantul romilor din cadrul Primăriei Călăraşi care şi-a construit pe teren o vilă.
Prin sentinţa civilă nr. 585 din 10 iunie 2009, Tribunalul Călăraşi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că în mod corect prin dispoziţia contestată i-au fost acordate defunctului T.G., al cărui moştenitor este reclamantul, conform certificatului de moştenitor, pentru imobilul situat în str. I., măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 4.650 RON, raportat la împrejurarea că imobilul face obiectul art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi nu se poate restitui în natură fiind ocupat, situaţie ce rezultă atât din raportul comisiei interne de Lege nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Călăraşi, cât şi din raportul de expertiză efectuat în cauză, conform căruia, din suprafaţa solicitată de 150 m.p., 124,54 m.p. teren intravilan este ocupat de o alee de acces la blocul de locuinţe din zonă şi că terenul este situat în domeniul public, teren delimitat de poligonul din schiţa anexă la raportul de expertiză.
Prin decizia civilă nr. 189/A din 15 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca inadmisibilă, excepţia tardivităţii cererii formulată de pârât prin întâmpinare; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Referitor la excepţia de tardivitate, instanţa de apel a apreciat că aceasta este inadmisibilă în această fază procesuală, în contextul în care a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, care, prin încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2008 a apreciat că este nefondată.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a statuat că în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3, 7, 11 şi 24 din Legea nr. 10/2001 terenul din litigiu nu poate fi restituit în natură, suprafaţa revendicată de reclamant nefiind liberă ci afectată în suprafaţă de 25,46 m.p. de proprietatea numitului P.N., iar suprafaţa de 124,54 m.p. reprezintă domeniul public al Consiliului Local Călăraşi (aleile de acces, la blocul învecinat), reclamantul fiind îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii care i se cuvin pentru terenul proprietatea autorului său preluat prin Decretul de expropriere nr. 244/1983.
Prin decizia civilă nr. 5284 din 20 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că ambele instanţe au reţinut faptul că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură reclamantului deoarece nu este liber şi nu face parte din domeniul public.
În acest cadru juridic, instanţele erau însă datoare să identifice cu precizie terenul pe care reclamantul l-a avut în proprietate, prin acte cadastrale; să identifice terenul rămas neutilizat; să verifice dacă s-a făcut o declaraţie de utilitate publică, şi dacă da, care este documentul ce se referă la terenul în litigiu expropriat; să verifice prin solicitare de avize, dacă terenul în litigiu este străbătut sau nu de reţele sau lucrări subterane de canalizare, apă, gaze, telefoane etc; să se efectueze o nouă expertiză tehnică, deoarece prima nu a lămurit toate aspectele menţionate.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 6543/2/2011.
Prin decizia civilă nr. 357/A din 11 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, a admis apelul reclamantului; a schimbat sentinţa atacată; a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţia atacată şi a obligat pârâtul să restituie reclamantului terenul identificat de punctele de contur 7-8-5 şi cele două puncte de inflexiune ale terenului cu trotuarul din est şi din sud, urmând a menţine acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suma de 791 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în rejudecare, terenul ce a constituit obiectul notificării formulate de autorul reclamantului, este ocupat în proporţie de 85% de o alee de acces betonată şi trotuare, astfel cum au delimitate în schiţa anexa raportului de expertiză, precum şi de curţile imobilelor aflate la numere poştale A, B şi C. În ceea ce priveşte reţele de sistematizare, terestre sau subterane, potrivit relaţiilor obţinute de la SC D.S.R. SRL, de la SC E. SA Călăraşi, precum şi de la E.D. Dobrogea, s-a confirmat faptul că nu există reţele de apă, canalizate, reţele de gaze sau reţele de distribuţie a energiei electrice pe terenul revendicat de reclamant în condiţiile legii speciale, adresa instanţei, prin care s-au cerut aceste relaţii fiind însoţită de o copie a raportului de expertiză efectuat în cauză, prin care s-a identificat terenul.
Potrivit fişele imobilelor comunicate de Primăria Călăraşi, instanţa de apel a constatat că se regăseşte şi fişa corespunzătoare imobilului de la nr. D, în figurează ca proprietar tatăl reclamantului T.G.
Din analiza documentaţiei trimise referitoare la aleea betonată, instanţa de apel a constatat că la data de 30 august 2007 s-a emis autorizaţia de construcţie pentru executarea lucrărilor de construire pentru Drumuri A.N.L. II Ansamblul de locuinţe 116 apartamente.
În ceea priveşte imobilul situat la numerele poştale A şi B, autorizaţia de construire a fost emisă la data de 21 noiembrie 2005, la cererea lui P.N., care îşi dovedeşte calitatea de proprietar a imobilului prin intermediul a două contracte de vânzare-cumpărare, prin care a dobândit separat terenul situat din punct de vedere poştal numerele A şi B, din conţinutul acestor contracte rezultând că ambii vânzători au prezentat drept titlu de proprietate dispoziţiile emise de Primarul Municipiului Călăraşi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care s-au restituit în natură terenurile respective.
Situaţia se prezintă similar şi pentru imobilul de la numărul C de pe str. I., în sensul că actualul proprietar a obţinut autorizaţie de construcţie la data de 1 august 2007, în condiţiile în care a dobândit terenul în temeiul unui contract de vânzare cumpărare de la fostul proprietar, căruia i s-a retrocedat în natură terenul în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţie emisă de Primarul Municipiului Călăraşi.
Atât în cazul imobilului situat în str. I. la numărul C, cât şi în cazul celui de la numerele A şi B, dispoziţiile autorilor actualilor proprietari au fost emise în anii 2003-2004, ca de altfel şi dispoziţia contestată în prezenta cauză.
Aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiei atacate de reclamant, autorul său a depus notificare, pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 20 iulie 2001.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel a constatat că autorizaţia de construire pentru aleea betonată, care, potrivit concluziilor expertului topometrist ocupă terenul notificat în proporţie de aproximativ 85%, a fost emisă la data de 30 august 2007, deci, ulterior depunerii notificării de către autorul reclamantului. Faptul că la acel moment, reclamantul nu înregistrase pe rolul instanţei contestaţia împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, nu este de natură să scoată operaţiunea de schimbare a destinaţiei imobilului notificat de sub incidenţa interdicţiei impuse de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care s-a respins de către instanţa de fond excepţia tardivităţii, ce nefondată, iar instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, această excepţie, pe considerentul că a fost invocată prin întâmpinare de către intimatul pârât, care nu a exercitat calea de atac a apelului şi, mai departe, nici a recursului. Pe cale de consecinţă, soluţia respingerii, ca nefondată, a excepţiei tardivităţii contestaţiei formulate de reclamant în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 a rămas irevocabilă, astfel că instanţa de apel, în rejudecare este obligată să se pronunţe asupra litigiului în consecinţă. Pe de altă parte, formularea contestaţiei de către reclamant la o dată ulterioară nu apare ca fiind imputabilă acestuia, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut prima instanţă în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii, comunicarea dispoziţiei nu s-a realizat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Deşi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu prevăd modalitatea de comunicare a dispoziţiei, instanţa de apel a apreciat că aceasta trebuie să asigure transmiterea dispoziţiei, precum şi confirmarea primirii sale de către destinatar, această exigenţă fiind determinată de semnificaţia juridică a dispoziţiei, precum şi necesitatea de a asigura accesul real la justiţie a persoanelor îndreptăţite, având în vedere că termenul de contestare curge de la data comunicării, potrivit prevederilor art. 26 alin. (3) din lege.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat că emiterea autorizaţiei de construire pentru ansamblul de locuinţe pe terenul notificat de reclamant, care în final a condus la ocuparea acestuia de către o alee betonată de acces către blocul de locuinţe vecin şi de către trotuare, astfel cum au fost delimitate în schiţa anexa raportului de expertiză, constituie o situaţie ce trebuie asimilată celor care intră sub interdicţia reglementată de textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În circumstanţierea acestei situaţii, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că imobilele cu care terenul notificat de reclamant se suprapune parţial, situate la numerele poştale A, B şi, respectiv, C au făcut, de asemenea, obiectul unor retrocedări în temeiul Legii nr. 10/2001, în aceeaşi perioadă cu emiterea dispoziţiei reclamantului, care, nefiind comunicată prin scrisoare recomandată în condiţii de regularitate procedurală, în sensul că, aşa cum rezultă din actele depuse de intimată în rejudecare, comunicarea s-a efectuat pe numele autorului reclamantului, care este decedat, reclamantul a nu a avut posibilitatea, din punct de vedere teoretic să o atace injustiţie. De asemenea, se susţine de către intimata pârâtă, potrivit adresei din 7 noiembrie 2008, că la momentul soluţionării notificării de către unitatea deţinătoare, terenul era ocupat de fundaţia unui bloc de locuinţe, însă, potrivit relaţiilor suplimentare obţinute de în rejudecarea apelului, autorizaţia de construire pentru Ansamblul de locuinţe 116 apartamente a fost emisă la data de 30 august 2007.
Faţă de această situaţie, dând eficienţă prevederilor art. 11 alin. (3), interpretat în coroborare cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că lucrările de sistematizare efectuate pe terenul notificat de autorul reclamantului, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză, nu au fost în mod legal autorizate, din perspectiva exigenţelor impuse de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, astfel că restituirea parţială în natură a terenului devine posibilă. Pe cale de consecinţă, porţiunea de teren care formează obiectul retrocedării este individualizată de perimetrul 7-8-5 şi cele două puncte de inflexiune ale terenului cu trotuarul din este şi din sud, astfel cum rezultă din schiţa anexă raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte cealaltă porţiune de teren care este ocupată de trotuarul dinspre nord (delimitată de punctele de contur 8-9-10-4-5, pe planul des situaţie întocmit de expert) şi de imobilele situate la numerele poştale A, B şi, respectiv, C (delimitată de punctele de contur 9-1-2-4), în lumina dispoziţiilor legale anterior menţionate, se impune menţinerea soluţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, al căror cuantum se va diminua în mod proporţional.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Călăraşi, arătând că, interpretând în mod greşit dispoziţiile art. 11 alin. (3) coroborate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că lucrările de sistematizare efectuate pe terenul notificat de autorul reclamantului, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză, nu au fost legal autorizate.
Recurentul-pârât arată că realizarea scopului exproprierii unui imobil nu are un înţeles restrictiv şi nu se limitează la amprenta la sol a blocurilor construite. Astfel, căile de comunicaţie, căminele de vizitare, lampadarele, spaţiul de joacă şi spaţiul verde constituie amenajări de utilitate publică în înţelesul legii, iar faptul că pe o porţiune de teren nu există construcţii nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren, atâta vreme cât el face parte dintr-un spaţiu conceput şi amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunităţii.
În speţă, terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului, servind scopului pentru care a fost construit, fiind afectat de existenţa unei alei betonate ce ocupă terenul în proporţie de 85%, care face parte din lucrările tehnico-edilitare şi a cărei restituire în natură pune locuitorii celor două blocuri în situaţia de a nu avea acces cu autoturismele proprii.
Suprafaţa de teren în litigiu fiind afectată de parcare betonată, trotuar şi carosabil, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind amenajările de utilitate publică.
Recurentul-pârât mai arată că reclamantului i-a fost atribuită o suprafaţă de teren de 150 m.p. prin Ordinul nr. 225/1995, situată în Călăraşi, str. I. la care acesta a renunţat în favoarea unui alt teren în aceeaşi suprafaţă, situat în Călăraşi, str. P., astfel încât reclamantul a fost despăgubit în echivalent.
Aşadar, în mod greşit instanţa de apel a dispus restituirea în natură a terenului, neobservând că în raport de specificul situaţiei terenul expropriat a fost folosit potrivit scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi ocupă funcţional întreg terenul, fiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 11 alin. (4) raportat la art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
Recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru argumentele ce succed:
Prin cererea introductivă de instanţă astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul T.C. a solicitat anularea dispoziţie din 2004 emisă de Primarul municipiului Călăraşi şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 150 m.p. situat în str. I. nr. D, teren expropriat de la autorii săi prin Decretul de expropriere nr. 244/1983.
Într-un prim ciclu procesual, cererea reclamantului a fost respinsă, reţinându-se că terenul în discuţie nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilităţi.
Într-un al doilea ciclu procesual, în care prin decizia de casare din 20 iunie 2011 a instanţei supreme s-a dispus trimiterea în rejudecare a cauzei la instanţa de apel, pentru verificări în ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa utilităţilor ce ar constitui impediment la restituirea în natură, s-a pronunţat o soluţie contrară, respectiv, s-a admis acţiunea reclamantului şi i s-a restituit acestuia, în parte, suprafaţa de teren solicitată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Călăraşi care, ataşat memoriului de recurs, a depus în prezenta cale de atac înscrisuri noi cu privire la situaţia de fapt a imobilului în litigiu.
În susţinerea criticii potrivit căreia în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu, pe de o parte, întrucât acesta nu era susceptibil de o asemenea restituire, iar pe de altă parte, întrucât reclamantul ar fi beneficiat deja de măsuri reparatorii conform dipoziţiilor legale în materie, recurentul-pârât a depus la dosarul cauzei, în copie conformă cu originalul, ordinul prefectului nr. 225 din 11 mai 1995 privind atribuirea de teren în proprietate unor persoane domiciliate în municipiul Călăraşi, din Anexa căruia rezultă că numitului T.G. s-a atribuit suprafaţa de 150 m.p. situată în str. I. nr. E.
Ataşat acestui ordin, recurentul-pârât a mai depus cererea formulată de T.G. la data de 25 iulie 1995, prin care acesta arată că „(...)renunţ la terenul în suprafaţă de 150 m.p. atribuit prin ordinul nr. 225/1995 (...) şi declar că sunt de acord să primesc în schimb aceeaşi suprafaţă de teren în Călăraşi, str. P.”; adresa din 17 iulie 1995 emisă de Municipiul Călăraşi prin care se solicită anularea ordinului nr. 225/1995 privind atribuirea terenului de 150 m.p. situat în str. I. nr. E. şi emiterea unui nou ordin pentru aceeaşi suprafaţă situată în str. P.; ordinul nr. 397 din 27 iulie 1995 emis de Prefectura judeţului Călăraşi prin care se atribuie lui T.G. suprafaţa de 150 m.p. situată în str. P.; autorizaţie de construire din 19 decembrie 1995 emisă la solicitarea lui T.G. pentru terenul de 150 m.p. din str. P.; contract de vânzare-cumpărare încheiat la 5 noiembrie 2012 între T.G., în calitate de vânzător şi N.M., în calitate de cumpărător, privind terenul de 150 m.p. situat în str. P.
La termenul de judecată din 12 iunie 2013, reprezentanta intimatului-reclamant a negat că acesta ar fi primit despăgubiri de orice fel urmare a exproprierii.
În atare situaţie, constatând că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de trimitere va verifica dacă reclamantul a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu şi în caz afirmativ, va arăta motivat, în ce au constat acestea şi care este relevanţa acestui fapt asupra cererii în despăgubire deduse judecăţii în procesul pendinte.
În măsura în care instanţa de trimitere va constata că reclamantul urmează a beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, instanţa de trimitere, în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, are a analiza şi stabili, motivat, tipul de măsuri reparatorii ce se cuvin a fi acordate reclamantului.
În cauză este de necontestat că terenul solicitat de reclamant a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 244/1983, care la art. 1 prevedea exproprierea de „terenuri în suprafaţă de 4757 m.p., construcţii în suprafaţă de 1604,65 m.p., precum şi împrejmuiri în lungime de 302 m”, pentru realizarea ansamblului de locuinţe „Bordare strada Bucureşti zona Bl", iar la art. 2 exproprierea de „terenuri în suprafaţă de 7439 m.p., construcţii în suprafaţă de 2747,74 m.p., precum şi împrejmuiri în lungime de 441,30 m”, pentru realizarea ansamblului de locuinţe „Bordare strada Bucureşti zona A”.
În această situaţie, dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prevăd că „în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.”
Prevederile alin. (3) al art. 11 din lege au în vedere ipoteza în care construcţiile expropriate au fost integral demolate, iar execuţia noilor lucrări pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul.
Dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie analizate însă, prin raportare la dispoziţiile art. 10 din aceeaşi lege şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, prin teren liber restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică.
Sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv, suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii, căi de comunicaţii, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Prin raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat cu prilejul cercetării pe fond a cauzei, referitor la terenul de 150 m.p. revendicat de către reclamant, expertul a concluzionat că 25,46 mp din această suprafaţă este ocupată de proprietatea lui P.N., iar suprafaţa de 124,54 m.p. este ocupată de o alee de acces către blocul învecinat, iar prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului, expertul a concluzionat că acesta este ocupat în proporţie de 85% de o alee de acces betonată şi trotuare, precum şi de curţile imobilelor aflate la numerele poştale A, B şi C.
În atare situaţie, revine instanţei de apel obligaţia de a stabili, motivat, în ce măsură terenul afectat aleii de acces, indiferent de momentul betonării, se circumscrie sau nu sintagmei „teren liber” în sensul dat acesteia prin dispoziţiile legale anterior menţionate.
Analiza instanţei de apel va avea în vedere faptul că din economia Legii nr. 10/2001, realizarea scopului exproprierii nu are un înţeles restrictiv, în sensul că nu vizează exclusiv edificarea construcţiilor menţionate în actul de expropriere, ci şi construcţiile sau terenurile care asigură funcţionalitatea acestora, conform scopului pentru care au fost expropriate şi edificate.
În acest sens, este necesar a se stabili cu claritate dacă acele terenuri afectate de amenajări sau lucrări (parcare, alee betonată) se circumscriu sau nu scopului exproprierii, reprezentând amenajări de utilitate publică ce deservesc construcţiile realizate urmare a exproprierii.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă potrivit art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Călăraşi împotriva deciziei nr. 357 A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite cererea de intervenţie în interesul recurentului-pârât formulată de P.N. şi P.M.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3266/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3264/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
