ICCJ. Decizia nr. 3267/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3267/2013
Dosar nr. 774/1/2013
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 iulie 2005, sub nr. 6142/CA/2005, reclamantul D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, soluţionarea cererile de restituire cu notificările trimise prin executorul judecătoresc înregistrate în 2001 ce fac obiectul Dosarelor nr. 28248, nr. 28249 şi nr. 30023/2001 precum şi cererea pentru despăgubiri băneşti pentru imobil, Dosar nr. 28247/2001 înregistrat la Primăria Municipiului Bucureşti; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri pentru întârziere aferentă perioadei cuprinsă între 12 aprilie 2005 şi data soluţionării notificărilor, cu obligarea acesteia şi la plata sumei de 1.000 euro daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în calitate de persoană vătămată prin nesoluţionarea în termen legal, de către Primăria Municipiului Bucureşti, a cererilor sale, a promovat această acţiune întrucât de circa 2 ani şi 6 luni nu a primit nici un răspuns în ce priveşte restituirea în natură a 3 imobile şi despăgubiri băneşti pentru alt imobil.
Prin încheierea de şedinţă din 31 octombrie 2005, instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VIII-a a Tribunalului Bucureşti, dispunând scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului conducerii tribunalului în vederea repartizării sale unei secţii civile, întrucât litigiile izvorând din restituirea în natură a imobilelor, respectiv, acordarea de despăgubiri băneşti se soluţionează potrivit Legii nr. 10/2001 iar competenţa, revine în acest caz secţiei civile a tribunalului, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dosarul a fost înregistrat la secţia a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti sub nr. 46364/3/2005 iar la termenul acordat, 16 ianuarie 2006, reclamantul şi-a precizat acţiunea în ce priveşte notificarea din 2001, solicitând restituirea în natură pentru terenul rămas liber iar, pentru o eventuală diferenţă de teren, pe str. A., fie în imediata apropriere, teren de aceeaşi valoare având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 16 ianuarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei sector 5 Bucureşti în considerarea art. 25 din Legea nr. 10/2001 corelate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. privind competenţa materială generală a judecătoriei în soluţionarea acţiunilor.
Prin sentinţa civilă nr. 4177 din 16 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 3645/302/2006, Judecătoria sector 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziţii motivate prin care să răspundă la notificările din 20 iulie 2001 şi, respectiv, din 9 august 2001, adresate de reclamant şi înregistrate, fiind respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor morale.
Prin decizia civilă nr. 1400/A din 6 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelurile formulate de ambele părţi împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a anulat-o, constatând că Tribunalul Bucureşti are competenţă materială în primă instanţă în soluţionarea cererii astfel cum s-a decis prin decizia în interesul Legii nr. 9/2006, în sensul că cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie/dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 sunt de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, soluţionând cauza în primă instanţă, a admis în parte cererea, obligând pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită decizii sau dispoziţii motivate în soluţionarea notificărilor din data de 20 iulie 2001 şi din 9 august 2001, respingând în rest pretenţiile reclamantului, ca neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 440 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei civile mai sus arătate.
Prin decizia civilă nr. 508 din 30 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului împotriva hotărârii instanţei de apel, a casat hotărârea atacată precum şi sentinţa civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis cauza acestei din urmă instanţe pentru soluţionarea pe fond a pricinii.
Cauza a fost înregistrată în fond la data de 4 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 32866/3/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 988 din 20 iulie 2009, Tribunalul Bucuresti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea; a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la restituirea prin echivalent pentru următoarele imobile: teren în suprafaţă de 250 m.p., situat în Bucureşti, şos. O., sector 4; teren în suprafaţă de 1400 m.p., situat în Bucureşti, str. P., nr. X1, sector 4 şi teren în suprafaţă de 1400 mp, situat în Bucureşti, str. P., fără număr, sector 4, despăgubirile pentru aceste imobile urmând a fi acordate în condiţiile legii speciale; a respins cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru terenul situat în str. D., sector 4, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect pretenţii; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 2.006 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat apel, ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 103 A din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia civila nr. 5855 din 5 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul reclamantului împotriva hotărârii sus-menţionate, pe care a casat-o în parte, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe numai în ceea ce priveşte cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru terenul situat în str. D., sector 4, asociată cu cererea de constatare a nulităţii donaţiei, precum şi în ceea ce priveşte cererea având ca obiect pretenţii; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 2323 din 23 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea reclamantului; a anulat contractul de donaţie încheiat la data de 4 iunie 1974 între V.D., în calitate de donatoare şi Statul Român prin Consiliul popular al sectorului 5 Bucureşti, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 5, str. D.; a constatat că reclamantul D.V. are dreptul la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul din Bucureşti, str. D., sector 5, compus din teren în suprafaţă de 166.50 m.p., identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V.; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale cât şi la plata, către reclamant, a sumei de 290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 4 iunie 1974, prin acceptarea, de către Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, prin decizia nr. 729, a ofertei de donaţie autentificată din 19 aprilie 1974 de notariatul de Stat al sectorului 5 Bucureşti, V.D. a transmis în favoarea Statului Român dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D., compus din teren în suprafaţă de 166.50 m.p.
Donatoarea dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului prin moştenire legală, conform certificatului de moştenitor din 1962, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului N.B., de la defuncţii N.I. şi N.V., care îl deţineau, la rândul lor, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 6 noiembrie 1923, de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, tribunalul a constatat că, în realitate, nu intenţia de a gratifica a stat la baza încheierii contractului de donaţie, ci dorinţa de a înlătura ameninţarea autorităţilor vremii de demolare a imobilului.
Tribunalul a mai constatat că, lipsa intenţiei de a gratifica rezultă şi din împrejurarea că donatoarea nu deţinea un alt imobil în proprietate, locuind acolo atât înainte cât şi după încheierea contractului de donaţie, sens în care a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 948, 966 teza I şi 967 C. civ., sancţiunea care se impune fiind cea a nulităţii absolute a contractului.
În consecinţă, faţă de împrejurarea că, în urma decesului donatoarei V.D., dreptul acesteia de a invoca nulitatea absolută s-a transmis, în cadrul devoluţiunii succesorale legale reclamantului, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 16 martie 1982, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 4 Bucureşti, tribunalul a admis acest capăt de cerere.
Ţinând cont că instanţa a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţiei încheiat între autoarea reclamantului, V.D., şi Statul român, rezultă că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001.
Reţinând şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de prevederile acestui act normativ beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, tribunalul a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
Imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V., prin care s-a reţinut că, în prezent, terenul aferent fostului imobil de pe str. D. este liber de construcţii şi nu este afectat de elemente de sistematizare sau de reţele subterane ori supraterane, fiind folosit ca depozit de gunoaie şi materiale lemnoase rezultate la curăţirea Parcului Lumea Copiilor.
Cu toate acestea, având în vedere că din relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţă Imobiliară Cadastrală din 8 noiembrie 2011, rezultă că terenul care a purtat adresa menţionată anterior reprezintă în prezent o secţiune de teren aparţinând actualului traseu al arterei de circulaţie „str. S.”, sector 4 şi o secţiune de teren inclusă în perimetrul Parcului „L.C.”, în suprafaţă de 238079,43 mp, teren înscris în CF, pe str. P.A., sector 4, tribunalul a apreciat că nu poate fi restituit în natură, reclamantul fiind îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ce vor fi stabilite la valoarea de piaţă, de la data pronunţării hotărârii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Constatând că în mod evident reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza incertitudinii şi frustrării produse de refuzul pârâtei, de a soluţiona timp de aproximativ 10 ani notificarea formulată de acesta, fiind, totodată, îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, tribunalul a apreciat că suma de 1.000 euro (în echivalent RON la data plăţii), reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.
Reclamantul a arătat că soluţia de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor este lipsită de temei legal, întmcât la data judecării cauzei, art. 10 alin. (2), alin. (8) şi alin. (10) din Legea nr. 10/2001, erau inaplicabile, guvernul, urmare reproşurilor făcute de C.E.D.O., având în lucru un proiect nou de lege pentru plata despăgubirilor, proiect încă nefinalizat.
Reclamantul a mai arătat că este evident că art. l din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a rămas fără obiect, sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, urmând a fi stabilite printr-o nouă lege, aflată în faza de proiect şi a cărei dată de finalizare este incertă.
Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 determină încălcarea Convenţiei Europene a Dreptului Omului, în condiţiile în care orice lege cu lacune de reglementare se completează cu principiile dreptului, cuprinse în Constituţie şi în C. civ., iar prelungirea fără temei a incertitudinii în ceea ce priveşte rezolvarea modului de despăgubire fără a avea în vedere şi durata de viaţă a celor îndreptăţiţi la despăgubire este nedreaptă.
Faţă de cele arătate, se impune acordarea despăgubirilor conform art. 44 din Constituţia României şi a art. 480-481 C. civ., care concordă cu art. 44 din Constituţie şi cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pârâta a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că actul de donaţie este lovit de nulitate absolută, în cauză neputând fi vorba de o cauză ilicită, falsă şi imorală a donaţiei în ceea ce priveşte causa proxima şi causa remota. Intenţia de a gratifica reprezintă tocmai cauza acestui contract, or intenţia de a gratifica a existat din partea autoarei reclamantului, V.D., care a oferit spre donaţie statului român dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare, actul de donaţie a fost încheiat cu respectarea întocmai a legislaţiei în vigoare la acel moment, respectiv, a Decretului nr. 758/1954 şi cu intenţia clară de a efectua o liberalitate.
În speţă nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul a fost donat cu încălcarea legii, oferta de donaţie poartă semnătura donatoarei, aşa încât nu poate fi reţinută afirmaţia martorei S.S. că numita V.D. a încheiat contractul de donaţie la presiunea autorităţilor locale, ai căror reprezentanţi i-au spus că în ipoteza în care nu va dona imobilul, acesta urmează să fie demolat.
În mod greşit s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantului, având în vedere că nu există nici un act în dosar relevant prin care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului şi că notificatorii sunt persoane îndreptăţite la restituire.
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, situaţie faţă de care instanţa de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a reglementat în mod expres.
Notificarea reclamantului nu a fost soluţionată deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, respectiv, actele depuse de reclamant şi avute în vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunţarea deciziei contestate nu fac dovada dreptului de proprietate, astfel cum impun dispoziţiile legale în materie.
În mod greşit instanţa de fond a dispus restituirea în natură a imobilului, ignorând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi fără a clarifica exact situaţia juridică a imobilului.
Cu privire la plata sumei de 1.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale, pârâta a arătat că, întrucât notificările depuse de către reclamant nu au fost soluţionate din cauza acestuia, întrucât nu a completat dosarele aferente cu documentele necesare dovedirii temeiniciei cererilor lui, o astfel de despăgubire nu se justifică. Pe de altă parte, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar reclamantul nu a probat existenţa unui prejudiciu real.
Prin decizia nr. 450/A din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere faptul că obiectul acţiunii de faţă îl formează soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, asupra căreia instanţa de judecată statuează în virtutea plenitudinii de jurisdicţie potrivit celor stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007, în mod corect prima instanţă a stabilit că se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Faptul că instanţa de contencios european a impus statului român obligaţia de lua măsuri legislative pentru eficientizarea sistemului de acordare a despăgubirilor, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece procesul de eficientizare a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea şi urmează să fie amendat printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu contra României, astfel cum a fost prelungit, urmărindu-se să se creeze în acest fel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
Chestiunea acordării de despăgubiri pentru imobilele ce nu pot fi retrocedate în natură de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost tranşată chiar de instanţa supremă printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a unei astfel de acţiuni, în situaţia în care pretenţiile sunt întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi, respectiv, pentru lipsa de calitate procesuală pasivă, în cazul în care temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă prevederile legii speciale. Este adevărat că decizia în interesul legii anterior menţionată se referă la maniera de soluţionare a unor astfel de pretenţii îndreptate împotriva Statului Român, iar în speţa de faţă, în calitate de pârât figurează unitatea deţinătoare a imobilului, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, însă raţionamentul şi soluţia adoptate de instanţa supremă se impun a fi avute în vedere şi sunt pe deplin aplicabile.
Pe cale de consecinţă, procedura de stabilire a măsurilor reparatori prin echivalent este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, potrivit căreia cuantumul despăgubirilor se va stabili de către Comisia Centrală, iar modalitatea de acordare efectivă a acestora se realizează pe baza opţiunii exprimate de persoana îndreptăţită.
Referitor la apelul pârâtei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la critica privind greşita constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa intenţiei de a gratifica, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei imediate, sancţionată cu nulitatea absolută. Astfel, în mod corect a fost valorificată declaraţia martorei audiate în cauză, care, prin depoziţia sa, a învederat faptul că actul de donaţie a fost încheiat de autoarea reclamantului la presiunea autorităţilor şi sub ameninţarea demolării imobilului. Pe de altă parte, în contextul socio-politic al regimului comunist, este de notorietate că sistematizarea capitalei s-a realizat prin preluarea imobilelor aflate în zonele vizate, atât pe calea exproprierii cât şi prin maniera întâlnită în speţă de a forţa proprietarii să-şi doneze imobilele statului, deşi, evident nu exista această intenţie din partea titularilor dreptului de proprietate, în condiţiile în care aceştia nu deţineau nicio o altă locuinţă.
Referitor la critica privind calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, acesta a dovedit calitatea de proprietar al imobilului în persoana autoarei sale V.D., care l-a dobândit prin moştenire la de sora sa, N.I., potrivit certificatului de moştenitor. Aceasta (N.I.) a cumpărat imobilul în litigiu împreună cu soţul său, N.V., în anul 1924, de la Ministerul Agriculturii. Prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr. 729/1974 a fost acceptată oferta de donaţie din 1974 formulată de autoarea reclamantului, pentru imobilul notificat, astfel că, instanţa de apel a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat asupra constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie, în sensul admiterii acestui capăt de cerere.
Referitor la critica privind faptul că imobilul se află în proprietatea statului, instanţa de apel a înlăturat-o, ca nefondată, având în vedere probele administrate în cauză, şi anume, relaţiile furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciu Cadastru, care atestă că o secţiune din amplasamentul imobilul în litigiu, în urma sistematizării zonei respective, este inclus în amplasamentul Parcul L.C., iar cealaltă secţiune este amplasată pe artera de circulaţie cu denumirea str. S. Concluziile raportului de expertiză topografică efectuată în cauză, au identificat terenul respectiv, atât sub aspectul suprafeţei cât şi al vecinătăţilor, localizându-l pe actuala str. S., la baza taluzului dinspre Parcul T.
Referitor la critica privind imposibilitatea instanţei de judecată de a soluţiona fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, instanţa de apel a constatat că acţiunea de faţă se întemeiază pe decizia în interesul Legii nr. 20/2007, prin care s-a recunoscut îndrituirea organului judiciar de a soluţiona pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care unitatea deţinătoare sau entitatea competentă, potrivit normelor legii speciale să soluţioneze notificarea, nu a rezolvat cererea persoanei îndreptăţite.
În susţinerea acestei critici, pârâta a învederat faptul că nu a fost în măsură să soluţioneze notificarea reclamantului deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate probele necesare, făcând în mod punctual referire la nedepunerea unei declaraţii, de către notificator, relativ la inexistenţa altor probe suplimentare.
De asemenea, pârâta a mai făcut referire la obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra notificării, precum şi la dispoziţiile normelor metodologice care prevăd necesitatea formulării, de către persoana îndreptăţită, a unei precizări referitoare la inexistenţa altor probe, precum şi a unei declaraţii prin care persoana îndreptăţită să arate că nu mai are alte dovezi de prezentat.
Instanţa de apel a constatat însă că lipsa acestei declaraţii nu poate constitui un impediment pentru unitatea deţinătoare de a soluţiona notificarea în termenul legal, această cerinţă fiind stipulată de legiuitor în favoarea persoanelor îndreptăţite în sensul că reprezintă o garanţie pentru acestea că unitatea deţinătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptăţite ar fi putut să-l pună la dispoziţia unităţii deţinătoare.
Prevederile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptăţite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.
În ceea ce priveşte termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, instanţa de apel a constatat că eventuala nerespectare a acestuia, de către cei care au formulat notificări, nu poate avea semnificaţia unei exonerări de răspundere a unităţii deţinătoare pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condiţiile în care unitatea deţinătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea unui răspuns în sensul că nu poate completa probaţiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unităţii deţinătoare să treacă la soluţionarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.
Referitor la critica privind neîndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat-o ca nefondată, având în vedere că reclamantul avea dreptul recunoscut de lege de a obţine soluţionarea notificării în termenul legal iar nerezolvarea sa în termenul legal l-a prejudiciat pe acesta, având în vedere că se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care au primit o reglementare diferită după adoptarea Legii nr. 247/2005, în ceea ce priveşte procedura şi modalităţile de acordare. Susţinerile pârâtei privind imposibilitatea soluţionării notificării datorită lipsei unor acte doveditoare din dosar, nu poate constitui un element exonerator pentru unitatea deţinătoare, care avea obligaţia să solicite completarea probatoriului, dacă aprecia necesar, iar în cazul în care notificatorul nu se conforma, trebuia să treacă la soluţionarea notificării şi nu să temporizeze nejustificat rezolvarea cererii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.V., arătând că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât prevederile Legii nr. 247/2005 nu erau aplicabile la data pronunţării şi nici în viitor, raportat la împrejurarea că statul român a fost obligat de C.E.D.O. la edictarea unei noi legislaţii în ceea ce priveşte procedura de acordare a despăgubirilor, în cadrul căreia se vor stabili sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor, adică exact acele reglementări care erau prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi, implicit, art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Recurentul-reclamant mai arată că plăţile în bani au fost blocate la nivelul A.N.R.P. în 2010, iar de la începutul anului 2012 nu s-au mai putut acorda despăgubiri nici măcar sub formă de acţiuni la Fondul Proprietatea.
Prin decizia recurată se recunoaşte că C.E.D.O. a impus statului român să ia măsuri legislative, că procesul de eficientizare urmează să fie amendat printr-un alt mecanism, că urmează să se creeze în acest fel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar şi totuşi afirmă, fără temei legal, că „stabilirea obligaţiei statului de a crea un mecanism adecvat, reprezintă, în acelaşi timp, o validare a măsurilor reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001”.
Legea nr. 247/2005 fiind inaplicabilă, până la elaborarea unei noi legi, instanţele nu pot împiedica persoana îndreptăţită să-şi valorifice drepturile şi nici nu o pot pune într-o situaţie de inferioritate.
Soluţia legală este dată, în opinia recurentului-reclamant, de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, care consacră dreptul de proprietate şi la despăgubiri în caz de expropriere pentru utilitate publică, ce este cuprins şi în Constituţia României [art. 44 alin. (3) şi (6)], cât şi în C. civ. (art. 480-481), iar hotărârile C.E.D.O. permit jurisdicţiilor naţionale să înlăture dispoziţiile interne incompatibile cu prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor ei adiţionale.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Reclamantul a promovat prezenta cerere urmare a refuzului entităţii obligate la restituire, în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti, de a soluţiona notificările trimise acesteia prin executor judecătoresc.
După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa civilă nr. 2323 din 23 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea reclamantului; a anulat contractul de donaţie încheiat la data de 4 iunie 1974 între V.D., în calitate de donatoare şi Statul Român prin Consiliul popular al sectorului 5 Bucureşti, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 5, str. D.; a constatat că reclamantul D.V. are dreptul la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul din Bucureşti, str. D., sector 5, compus din teren în suprafaţă de 166.50 m.p., identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V.; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale cât şi la plata, către reclamant, a sumei de 290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Soluţionând pe fond notificarea şi stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, precum şi tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, respectiv, despăgubiri ce urmează a fi stabilite şi plătite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa de fond a procedat la o corectă aplicare a deciziei nr. 20/2007 în interesul legii, în contextul în care analiza pe fond a contestaţiei în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, a existenţei preluării abuzive, precum şi a naturii măsurilor reparatorii care se impun.
Soluţia a fost, în mod corect, menţinută şi de către instanţa de apel, în calea de atac formulată de către reclamant.
Critica acestuia vizează soluţia de acordare a despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005, raportat la faptul că legea specială a rămas fără obiect, faţă de cele statuate prin hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României, impunându-se obligarea unităţii deţinătoare la plata acestor despăgubiri.
Soluţia preconizată de reclamant nu are însă corespondent în dispoziţiile legii speciale, întrucât solicitarea de obligare directă a entităţii învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor legale, cu soluţionarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligaţional în care această entitate are calitate procesuală pasivă şi justificarea priorităţii acestei prezumtive construcţii juridice, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conţine dispoziţii explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea reclamantului la stabilirea şi plata unor despăgubiri, astfel cum au fost concepute şi edictate de legiuitor în contextul actului normativ menţionat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Aceasta, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestaţiei întemeiate pe Legea nr. 10/2001 a fost scindată în două etape egal obligatorii, respectiv: procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent-compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia/dispoziţia motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptăţită opta pentru încasarea sumei în numerar, în această limită.
În acest sens a fost pronunţată şi decizia nr. 52/2007 în interesul legii, prin care s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
per a contrario, deciziile/dispoziţiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de faţă, întrucât reclamantului, de la momentul pronunţării deciziei recurate în prezenta cauză, i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, respectiv, la 6 decembrie 2012.
Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligaţia unităţii deţinătoare care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor băneşti, aspect care intra în competenţa instanţei civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei motivate conţinând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanţa însăşi, în cadrul unei acţiuni de sancţionare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziţia.
De aceea, se constată că în mod corect instanţa de fond a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantului în condiţiile Legii nr. 247/2005, soluţie menţinută şi în calea de atac a apelului, instanţele judecând cauza în limitele competenţelor oferite de legiuitor în această fază a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Pe de altă parte, odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti, hotărârea de fond prin care s-a recunoscut dreptul reclamantului fiind pronunţată la 23 decembrie 2011, deci ulterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie menţionată.
În consecinţă, modalităţile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform modificărilor legislative în vigoare la momentul soluţionării cauzei pe fond, iar la acel moment textul menţionat nu prevedea posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, astfel că instanţa nu putea dispune în acest sens.
Prin prezenta cale de atac, reclamantul a solicitat în mod expres obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, însă realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudenta europeană, ar fi posibilă numai în situaţia în care instanţa europeană ar fi constatat o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanţiilor procedurale.
Înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României, după cum, anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional (absenţa căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un stat resortisant al unui stat membru al Convenţiei solicită antrenarea mecanismului judiciar naţional.
Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în opinia reclamantului, nu funcţionează de o manieră care să asigure plata efectivă şi rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanţei posibilitatea de depăşire a cadrului legal intern şi de obligare directă a entităţii deţinătoare la acordarea de despăgubiri băneşti, căci o astfel de obligaţie nu este prevăzută de legea internă, astfel încât instanţa ar depăşi atributele puterii judecătoreşti, intrând în sfera de competenţă a puterii legislative.
Este adevărat că instanţa de contencios european a constatat, în mai multe cauze împotriva României (Viaşu, Matache, Katz, Faimblat , Atanasiu, etc.) că motivul nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea.
Însă, pe de o parte, sancţionarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficienţelor legislative sau încălcării, de către instanţe, a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii, de către Statul Român, prin organele sale cu atribuţii executive, a obligaţiilor asumate prin lege, iar pe de altă parte, referitor la funcţionalitatea Fondului Proprietatea, nu trebuie ignorat faptul că începând cu data de 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti.
Deşi jurisprudenţa C.E.D.O. statuează că faza de executare este o componentă a procesului civil, iar neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti poate prelungi nejustificat durata acestuia, se constată că nu se poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţii ale primarilor sau prin hotărâri judecătoreşti, ca urmare a suspendării plăţii până la data de 15 mai 2013 prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlu VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 450/A din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3268/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3266/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
