ICCJ. Decizia nr. 3268/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3268/2013
Dosar nr. 23968/3/2009
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 iunie 2009, reclamanţii I.A. şi I.J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, B.G. şi G.B., obligarea acestora să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, trecut abuziv în proprietatea statului, prin naţionalizare, şi, de asemenea, obligarea pârâţilor la despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului produs reclamanţilor şi autorilor lor ca urmare a împiedicării exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 120 din 23 ianuarie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că imobilul în litigiu se află în patrimoniul pârâţilor, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, arătând că instanţa naţională trebuia să se raporteze, în primul rând, la sistemul său de drept, deoarece conflictul de drepturi între părţile din cauză nu poate fi rezolvat prin recursul la jurisprudenţa C.E.D.O. Reclamanţii au susţinut, de asemenea, că este discutabil dacă pârâţii au sau nu un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană, în condiţiile în care dreptul naţional nu recunoaşte efecte translative de proprietate vânzării lucrului altuia. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre greşită pentru că nu a aplicat regulile proprii acţiunii în revendicare, caz în care, ar fi constatat, comparând titlurile de proprietate ale părţilor din proces, că titlul de proprietate al reclamanţilor este mai caracterizat întrucât provine de la un autor necontestat. De aceea, în speţă se impune admiterea acţiunii în revendicare potrivit regulilor dreptului intern.
Prin decizia civilă nr. 386/A din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au justificat nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece imobilul lor a trecut în proprietatea statului, prin naţionalizare, şi nici o instanţă sau un alt organ administrativ nu a dispus restituirea lui către reclamanţi.
În aceste condiţii de fapt, nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor din proces, deoarece reclamanţii nu au justificat existenţa, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de admiterea acţiunii în revendicare, care este o acţiune în declarare a unor drepturi preexistente acţiunii şi nu o acţiune constitutivă de drepturi.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, decizia-pilot pronunţată de C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu cuprinde o motivare cuprinzătoare şi parţial diferită în raport de jurisprudenţa anterioară a Curţii în materia imobilelor naţionalizate, iar aplicarea ei în practica judiciară este constantă şi a condus la unificarea practicii judiciare, caz în care nu există nici un temei legal pentru a reveni la interpretarea adoptată în practica judiciară anterior pronunţării acestei decizii.
În condiţiile menţionate, celelalte critici formulate de reclamanţi sunt în afara contextului de ansamblu creat prin adoptarea unor noi noţiuni juridice, impuse de evoluţia necesară în acest domeniu, atât cu privire la noţiunea de „titlu” cât şi cu privire la noţiunea de „bun”.
Sub acest aspect, compararea titlurilor de proprietate ale părţilor înseamnă, de fapt, verificarea existenţei sau inexistenţei în patrimoniul lor a unui drept, a unui interes legitim, a unei creanţe, a unui „bun” în sensul autonom impus de interpretarea dată de C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţie şi nu compararea formală a unor înscrisuri, astfel cum propun reclamanţii, deoarece înscrisurile sunt doveditoare într-un sistem de drept care le susţine, prin legislaţie specifică. Or, reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului naţionalizat, aspect reţinut deja de instanţe prin pronunţarea irevocabilă asupra legalităţii naţionalizării imobilului, astfel că, în mod legal a fost respinsă acţiunea în revendicare şi cererile subsidiare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art, 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii I.J. şi I.A., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, ce se exclud reciproc, întrucât, pe de o parte instanţa de apel arată că îşi însuşeşte în totalitate considerentele primei instanţe, iar pe de altă parte menţionează că „nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor din proces”.
În atare situaţie, este necesară lămurirea acestui argument, pentru că instanţa de fond, care, în principiu, a înţeles necesitatea şi importanţa comparării titlurilor de proprietate ale părţilor din prezentul litigiu, nu a realizat în concret acest lucru, pe care instanţa de apel îl consideră imposibil de realizat, deşi arată că îşi însuşeşte în tot motivarea primei instanţe.
O altă contradicţie o constituie faptul că deşi instanţa de fond recunoaşte efectele juridice ale sentinţei civile nr. 7474 din 30 septembrie 2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care cu putere de lucru judecat s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii procesuale active în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, A.I., instanţa de apel, în opoziţie cu motivarea hotărârii despre care arată că în totalitate o susţine, concluzionează că reclamanţii nu justifică existenţa, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de admiterea acţiunii în revendicare.
II. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au justificat un drept de proprietate asupra imobilului trecut în proprietatea statului prin naţionalizare şi nici un alt organ administrativ nu ar fi dispus restituirea către aceştia, întrucât acţiunea în revendicare presupune restituirea posesiei, iar dacă un alt organ administrativ ar fi dispus restituirea acţiunea ar fi fost lipsită de interes.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanţii au în patrimoniu dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, aspect ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat, însă nu au posesia acestui bun.
În speţă există două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, respectiv,actul de vânzare-cumpărare din 3 septembrie 1917 transcris sub nr. X1/1917 al reclamanţilor şi actul de vânzare-cumpărare încheiat de către un neproprietar şi pârâţi în anul 1997.
Verificarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor presupune cercetarea înscrisurilor ce dovedesc acest drept, iar reţinerea instanţei de apel că dovada dreptului de proprietate nu înseamnă compararea formală a unor înscrisuri, este de natură să încalce dispoziţiile art. 1191 C. civ., ce reglementează dovada actelor juridice.
Reclamanţii au pierdut imobilul revendicat prin preluare abuzivă de către stat, dar dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, ceea ce determină caracterul preferabil al acestuia raportat la situaţia pârâţilor.
Ca atare, soluţionarea acestei cauze nu poate fi realizată decât prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în litigiu şi stabilirea celui preferabil, lucru care niciuna dintre instanţe nu l-a realizat până în prezent.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
I. Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conţină „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părţile litigante, o garanţie împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.
Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei inerent oricărui act jurisdicţional, iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiilor legale incidente şi probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raţionament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.
Înalta Curte constată că în speţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, critica recurenţilor-reclamanţi sub acest aspect neputând fi primită.
Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că, deşi a achiesat în totalitate la considerentele primei instanţe, care a procedat la compararea titlurilor exhibate de părţi şi a recunoscut existenţa dreptului de proprietate al acestora, instanţa de apel a concluzionat în sens contrar, respectiv, a reţinut că nu este posibilă o comparare de titluri şi că reclamanţii nu justifică existenţa, în patrimoniul lor, a imobilului în litigiu, pentru a beneficia de acţiunea în revendicare.
În primul rând, este de observat că, deşi prin decizia recurată se statuează că „prezenta instanţă susţine, în totalitate motivarea instanţei de fond sub toate aspectele şi, în principal, cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile (...)”, instanţa de apel procedează la propria motivare asupra situaţiei deduse judecăţii, şi, implicit, asupra criticilor formulate prin intermediul motivelor de apel, reţinând, pentru considerente ce nu se vor mai relua în prezenta argumentaţie, că reclamanţii nu justifică existenţa unui „bun” în sensul dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană şi a interpretărilor recente date acestei noţiuni prin Cauza Atanasiu, astfel încât achiesarea la soluţia adoptată de instanţa anterioară nu înlocuieşte, ci susţine, motivarea instanţei de apel.
În al doilea rând, contradictorialitatea susţinută de reclamanţi cu privire la posibilitatea comparării titlurilor şi la existenţa dreptului de proprietate, nu se regăseşte în configuraţia hotărârii recurate, întrucât atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au statuat, cu privire la aceste aspecte, în mod identic, diferenţa constând în modalitatea de redactare şi de prezentare a considerentelor proprii.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că, ţinând cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi jurisprudenţa C.E.D.O., reclamanţilor nu le-a fost recunoscut un drept de a li se restitui imobilul de către instanţele judecătoreşti sau de autorităţile administrative, motiv pentru care nu se pot prevala de existenţa unui „bun” actual potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, în timp ce, pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâţilor a fost stabilită prin respingerea, ca neîntemeiată, a capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 decembrie 1996, motiv pentru care aceştia au un „bun” actual în sensul dispoziţiilor art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
La rândul său, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au justificat nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece acesta nu le-a fost restituit prin nicio dispoziţie a vreunui organ administrativ ori prin vreo hotărâre judecătorească, situaţie faţă de care „nu este posibilă o comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor din proces”, întrucât aceasta presupune verificarea existenţei sau inexistenţei în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie şi nu „compararea formală de înscrisuri”.
Rezultă că cele două hotărâri anterioare pronunţate în cauză, în temeiul unor considerente mai mult sau mai puţin asemănătoare, ajung, practic, la aceeaşi concluzie, bazată pe aceleaşi argumente juridice, astfel încât achiesarea, de către instanţa de apel, la motivarea primei instanţe, urmată de o justificare proprie a unei soluţii juridic identice, nu are nici un element de contradictorialitate faţă de restul considerentelor acestei instanţe, sens în care critica formulată sub acest aspect nu poate fi primită.
II. Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, trecut abuziv în proprietatea statului, prin naţionalizare, şi, de asemenea, obligarea aceloraşi pârâţi la despăgubiri constând în contravaloarea prejudiciului produs ca urmare a împiedicării exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Din probele administrate în cauză, respectiv, hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate într-un proces anterior, a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanţilor, numitul A.I.; că reclamanţii au făcut dovada calităţii procesuale active, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar; că imobilul în discuţie a făcut obiectul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950; că pârâţii G.B. şi T.G. au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că demersurile judiciare ale foştilor proprietari, de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost respinse, reţinându-se buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători.
Fiind vorba de un imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute în acest act normativ.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
C.E.D.O. a stabilit că exigenţele art. l din Protocolul adiţional nr. l şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii statuează că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi (situaţie incidenţă în speţa de faţă).
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii, toate părţile au exhibat câte un titlu: reclamanţii au invocat titlul de proprietate al autorului lor, în raport de care nu deţin însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă”, iar pârâţii contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate nu a fost desfiinţată în instanţă.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâţilor s-a consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziţionat în baza acestei legi şi cu bună-credinţă, determinând ca titlul de care se prevalează aceştia să fie mai caracterizat.
C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudentei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
Noţiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum deja s-a arătat, reclamanţii nu au nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, iar hotărârea pilot mai sus menţionată este pe deplin aplicabilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.J. şi I.A. împotriva deciziei nr. 386 A din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3269/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3267/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
