ICCJ. Decizia nr. 3315/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3315/2013
Dosar nr. 53091/3/2010
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 53091/3/2010, reclamanta SC P.C.D.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.R. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 565.687,88 lei reprezentând contravaloare mărfuri livrate şi neachitate, precum şi la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4778 din 12 aprilie 2012 instanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 35.073,90 lei reprezentând cheltuieli de judecată dovedite în cauză, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, numai sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate societăţii pârâte, a declarat apel reclamanta SC P.C.D.I. SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi nr. unic 53091/3/2010.
Prin Decizia civilă nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul a fost respins, reclamanta fiind obligată la 3.000 lei cheltuieli de judecată în apel către pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că sunt nefondate susţinerile apelantei-reclamante referitoare la necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Aceasta deoarece, pe de o parte, art. 274 alin. (3) dă dreptul judecătorilor de a reduce onorariul avocaţilor şi nicidecum nu instituie o obligaţie în acest sens, iar pe de altă parte această reducere se aplică raportat la valoarea pricinii sau la munca depusă de avocat.
În speţă, valoarea pricinii este dată de debitul principal (565.687,88 lei) la plata căruia s-a solicitat a fi obligată intimata-pârâtă, la care se adaugă dobânda legală aferentă solicitată cu începere de la data introducerii acţiunii (02 noiembrie 2010, data poştei), iar munca depusă de avocat s-a întins pe durata a 4 termene din cele 5 câte au fost acordate în cauză, fiind concretizată în redactarea întâmpinării, în asistarea părţii în faţa instanţei la termenele acordate, în solicitarea de probe şi redactarea interogatoriului luat apelantei-reclamante, în redactarea concluziilor scrise. Faţă de aceste criterii care nu sunt cumulative, rezultă că un onorariu de 35.073,90 lei (mai puţin de 10% din valoarea pricinii) nu reprezintă un onorariu nepotrivit de mare care să poată fi micşorat în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Munca îndeplinită de avocat s-a apreciat prin raportare directă la activitatea desfăşurată de acesta în cadrul procesului şi nicidecum prin raportare la considerentele hotărârii instanţei de fond, considerente necunoscute părţii decât după soluţionarea cauzei. De asemenea, nici complexitatea nu poate fi apreciată prin raportare la considerentele hotărârii, ci prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.
Nu au fost primite nici susţinerile potrivit cărora instanţa nu a intrat în analiza fondului dreptului dedus judecăţii, căci din considerentele şi dispozitivul hotărârii apelate rezultă că judecătorul a soluţionat litigiul având ca obiect plata sumei de bani prin respingerea cererii ca nefondată, în limita învestirii instanţei de către apelanta-reclamantă.
S-a mai reţinut că, împrejurarea că intimata-pârâtă nu a dat curs invitaţiei la concilierea directă prealabilă, nu poate constitui un criteriu pentru reducerea onorariului de avocat acordat respectivei părţi în urma finalizării procesului. Aceasta deoarece, pe de o parte, neparticiparea la concilierea directă nu reprezintă un criteriu reglementat de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi nici de art. 127 din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a U.N.B.R. pentru stabilirea onorariului de avocat, iar pe de altă parte instituţia concilierii prealabile este reglementată de lege strict în scopul obligaţiei părţii reclamante de a încerca soluţionarea amiabilă a litigiului înainte de sesizarea instanţei de judecată, fără însă a exista o obligaţie corelativă din partea pârâtei, obligaţie care să justifice o reducere a onorariului de avocat raportat la acest criteriu.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, cheltuieli ce au fost reduse de la suma de 29.780,86 lei în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reciamanta care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în totalitate a Deciziei Civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 53091/3/2010 ; admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 4.778 din 12 aprilie 2012 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a instanţei de fond în sensul reducerii cheltuielilor de judecată acordate intimatei-pârâte.
În esenţă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. atunci când nu a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată exagerat de mari, acordate de către instanţa de fond.
Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În motivarea recursului, declarat numai sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate societăţii pârâte, reclamanta a arătat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor pot fi reduse de instanţa de judecată în raport de munca efectivă îndeplinită de avocat. Pe de altă parte, cheltuielile de judecată pe care o parte este obligată să le plătească trebuie să fie în acord cu complexitatea şi durata cauzei, neputând reprezenta o „sancţiune" pecuniară pentru pierderea procesului.
În ceea ce priveşte practica judecătorească invocată de recurentă, aceasta nu are relevanţă în cauză, deoarece este relativă la dreptul instanţei de judecată de a cenzura onorariile de avocat, drept ce nu a fost contestat de către instanţa de apel, şi nici de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de judecată este însă suverană în a aprecia, în raport de circumstanţele specifice fiecărei cauze, dacă se impune sau nu reducerea cuantumului onorariului de avocat solicitat a fi suportat de către „partea căzută în pretenţii".
Fiind aşadar un aspect de eventuală netemeinicie, de apreciere la nivelul instanţei, cuantumul cheltuielilor de judecată nu poate fi cenzuat, din această perspectivă, de către instanţa de recurs.
Cât priveşte cererea pârâtei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs în cuantum de 29.149 lei, aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Existenţa culpei procesuale drept temei de acordare a cheltuielilor de judecată, face să existe nu numai o proporţie între culpa procesuală, în sine, pe de o parte şi prejudiciul cauzat părţii adverse, pe de altă parte, dar şi o legătură de cauzalitate între acestea, in plus, cheltuielile de judecată nu trebuie să se transforme într-o "sancţiune" injustă şi excesivă pentru partea care a pierdut procesul.
Cheltuielile de judecată acordate până în prezent pârâtei în sumă de 38.073 lei sunt îndestulătoare prin raportare la culpa procesuală a reclamantei şi la valoarea şi complexitatea litigiului. De altfel, art. 274 C. proc. civ. nici nu reglementează acordarea cheltuielilor de judecată pe fiecare fază procesuală- fond, apel recurs - ci prevede că: „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."
Mai mult decât atât, atunci când instanţa de recurs pronunţă o soluţie de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu tranşează judiciar cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, aspectul urmând a fi soluţionat de către instanţa de casare odată cu pronunţarea asupra fondului pricinii şi cu stabilirea „părţii căzute în pretenţii" şi aflate în culpă procesuală.
Cheltuielile de judecată reprezintă, în fond, un aspect accesoriu într-un litigiu, astfel încât cuantumul lor prin raportare la valoarea litigiului şi la apărarea făcută, trebuie să aibă un caracter rezonabil. Prin acestea se asigură accesul la instanţă şi la căile de atac şi este, astfel, asigurată respectarea art. 6 C.E.D.O., pentru toate părţile implicate în proces.
De altfel, însăşi C.E.D.O. acordă cheltuieli de judecată părţilor în măsura dovedirii lor şi într-un cuantum rezonabil. Totodată, practica C.E.D.O. a statuat că „cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil" (Hotărârea nr. 20/2007 în cauza losif şi alţii împotriva României, în acelaşi sens ca şi Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
Aşadar, raportându-ne la cele două elemente prevăzute de art. 274, alin. (3) C. proc. civ. şi având în vedere că obiectul criticilor din recurs îl reprezintă exclusiv cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, nu rezultă culpa procesuală a recurentei în exercitarea recursului pentru a putea fi oligată la suportarea lor.
Controlul indirect pe care instanţa îl face, prin analiza cuantumului onorariului de avocat şi eventual diminuarea lui, poate funcţiona şi în sens invers, respectiv renunţarea apelării la actul de justiţie ori la căile de atac, doar din temerea părţii de a nu fi pusă în situaţia achitării unor cheltuieli de judecată excesive în condiţiile pierderii procesului.
De aceea, apreciind că, în exercitarea căii de atac a recursului, exclusiv asupra cheltuielilor de judecată, recurenta nu se află într-o culpă procesuaiă, iar cuantumul sumei la care a fost deja obligată până în prezent, în condiţiile respingerii acţiunii sale, este de 38.073 lei, Înalta Curte va respinge cererea intimatei de obligare a recurentei la încă 29.149 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 şi 274 C. proc. civ. se vor respinge atât recursul declarat de reclamanta SC P.C.D.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cât şi cererea de cheltuieli de judecată solicitată de către intimata pârâtă SC C.R. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.C.D.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 417 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată solicitată de către intimata pârâtă SC C.R. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3313/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3341/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
