ICCJ. Decizia nr. 417/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 417/2013
Dosar nr. 42302/3/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 28 ianuarie 2009 reclamanta T. (W.) C., fostă T. a chemat în judecată pe pârâţii P.A. şi P.I., pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Maria Rosetti, Bucureşti, prin comparare de titluri şi evacuarea pârâţilor din imobil.
La data de 8 aprilie 2009 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să se judece cu pârâta SC S.T. SRL, actualul proprietar al imobilului.
La data de 14 octombrie 2009 apărătorul reclamantei a depus la dosarul cauzei actul de cesiune de drepturi litigioase din 28 aprilie 2009 încheiat între W. C. şi O.M.M.C.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7241 din 14 octombrie 2009, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantă în raport de valoarea imobilului revendicat de 858.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 21 martie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, în primul rând, că prin încheierea din data de 10 decembrie 2009 a fost introdusă în cauză în calitate de reclamantă O.M.M.C., în baza contractului de cesiune drepturi litigioase încheiat de aceasta cu W. (fostă T.) C., că prin încheierea din data de 15 aprilie 2010 instanţa a luat act că reclamanta înţelege să se judece doar cu pârâta SC S.T. SRL fiind scoşi din cauză pârâţii P.A., Z.I. şi că prin încheierea din data de 18 octombrie 2010 au fost introduşi în cauză în calitate de pârâţi în locul pârâtei SC S.T. SRL, T.L.C., D.C. şi D.Y.
A mai reţinut că titlul de proprietate invocat de către reclamantă este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat şi contractul de construcţie autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 sub nr. 1426/1996, P.A. şi Z. (fostă P.) I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Maria Rosetti.
Z. (fostă P.) I. a vândut imobilul numitei A.A.S. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat, care, la rândul său, l-a vândut către SC R.C.I. SRL, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat. Această societate l-a vândut către SC S.T. SRL, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 3 octombrie 2008, care l-a vândut numitei T.L.C. prin contractul de transfer imobiliar prin dare în plată autentificat şi, în fine, în prezent imobilul este în proprietatea pârâţilor D.C. şi D.Y., conform contractului de vânzare-cumpărare din 07 mai 2010 (filele 67-69), sub condiţia suspensivă a achitării integrale a preţului.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că întrucât ambele părţi pretind că au un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţa dedusă judecaţii, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare ce constituie titlul de proprietate al autorilor pârâţilor (P.A. şi Z. I.), pârâţii cumpărători au fost de bună credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Tribunalul a precizat că, în prezenta cauză, actualii pârâţi nu au dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995, ci sunt dobânditori de la o persoană fizică şi nu de la statul român, de la înstrăinarea imobilului conform Legii nr. 112/1995 au mai avut loc încă 5 înstrăinări legale ale bunului, astfel încât cu atât mai mult nu poate fi vorba de o rea credinţă a pârâţilor la dobândirea bunului.
Aşadar, în cauză este aplicabilă şi teoria validităţii aparenţei în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţa şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu contra României).
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de argumentele reclamantei din cererea introductivă, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)), cu condiţia formulării unei notificări şi nu beneficiază de restituirea în natură, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obţinerii unei reparaţii în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
În opinia tribunalului, prin această dispoziţie legală având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, ai căror autori iniţiali au dobândit imobilul în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7 alin. (11)).
Aşadar şi prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantei şi condiţionat de existenţa unei notificări şi nu posibilitatea restituirii în natură.
A considera că în această situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţa titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun.
Tribunalul a argumentat că, indiscutabil, proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţa ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are, însă, Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Totodată, toate susţinerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern, şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate legile internaţionale, respectiv în speţă, ar avea prioritate dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale, nu au nici un fel de relevanţă în speţa dedusă judecăţii, pentru argumentele deja arătate.
Tribunalul a reţinut că hotărârile pronunţate de CEDO împotriva României prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât, pe de o parte pârâţii nu au cumpărat bunul în baza Legii nr. 112/1995, ci de la o persoană fizică, iar, pe de altă parte, în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ( ca o situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie) o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică întrucât instanţa ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor potrivit dreptului comun şi să îi dea câştig de cauză, titlul său fiind mai bine caracterizat.
Ea nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, statul neavând un titlu valabil cu privire la acest imobil, astfel că titlul său apare mai bine caracterizat, iar dreptul acesteia de proprietate este indiscutabil preferabil titlului pârâţilor, care au dobândit bunul de la un non dominus.
Pe de altă parte, având în vedere modul abuziv prin care statul a intrat în posesie imobilului, acesta nu putea să-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuşi – nemo dat quod non habet.
Legea nr. 10/2001 stabileşte un regim derogatoriu de la dreptul comun în raporturile generate cu privire la imobilele ce fac obiectul legii, dar numai între stat şi persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă, în cauză neaplicându-se.
Pe cale de consecinţă, nu se restituie în natură de către stat imobilele ce cad sub incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv cele înstrăinate către foştii chiriaşi, situaţie corespunzătoare acestui litigiu.
Această prohibiţie nu are repercusiuni asupra acţiunii în realizare promovată între particulari, persoane fizice, care prezintă titluri asupra aceluiaşi imobil, chiar dacă acestea fac parte din categoria celor pentru care dispune Legea nr. 10/2001.
Totodată, a susţinut că, în procesul de comparare a celor două titluri, buna-credinţă în dobândirea dreptului de proprietate invocată de pârâtă şi reţinută de instanţa de judecată este irelevantă.
Dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi, în consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării …) reclamanta justifică existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a fost nici până în prezent despăgubită pentru acest imobil, iar pentru această privare de proprietate combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, cu imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate de către aceasta asupra acestui imobil, aceasta a suportat şi suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului propriu, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
A susţinut şi că înlăturarea legii speciale urmează a se realiza prin efectul Convenţiei Europene, prin aplicarea directă a acesteia, cu consecinţa arătată – unica posibilă prin raţionamentul descris, a înlăturării preferabilităţii contractelor de vânzare – cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei, şi care împiedică redobândirea posesiei de către aceasta. A mai reclamat şi nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea şi, ca o consecinţă, posibilitatea obţinerii unei despăgubiri efective doar prin restituirea în natură a nemişcătorului.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 804/A din 16 noiembrie 2011 a respins apelul reclamantei, ca nefondat, confirmând astfel soluţia primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există un concurs de legi, soluţionat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale,în baza principiului fundamental de drept,,specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Aceasta este şi concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum a susţinut reclamanta.
Având de soluţionat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menţionate faptul că, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A stabilit totodată şi faptul că atunci când există conflict între legea internă şi cea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect .
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, tribunalul a reţinut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorii pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanţă, în condiţiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceştia au ,,un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Cu privire la reclamantă, s-a reţinut că nici aceasta, nici autoarea ei nu au formulat până la data introducerii cererii de chemare în judecată altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
În cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată la 12 octombrie 2010 C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Prin această decizie „pilot”, Curtea Europeană a precizat înţelesul noţiunii de bun reţinută anterior în jurisprudenţa sa, inclusiv în cea invocată de apelantă, şi a subliniat că pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă şi executorie, în sensul de a menţiona în cuprinsul său şi obligaţia restituirii bunului imobil către reclamant.
Instanţa de apel a statuat că, în prezenta cauză, reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, aceasta nefăcând nici o dovadă că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii prezentei acţiuni şi că, deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
Această concluzie se impune, în condiţiile în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, iar în speţa dedusă judecăţii imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1965 prin Decretul nr. 111/1951, deci anterior semnării Convenţiei de către statul român.
Nici argumentele potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii, context în care acţiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu au fost primite.
Sub acest aspect, CEDO a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricţie în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a-şi alege condiţiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din ţară, ci să facă o evaluare şi a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.
Irelevantă într-o acţiune de revendicare de drept comun, buna - credinţă a chiriaşului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepţie de la nulitatea actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca un criteriu de preferabilitate de care instanţele sunt obligate să ţină seama într-o astfel de acţiune, critica formulată de reclamantă în acest sens, fiind de asemenea nefondată.
În speţa de faţă, la data încheierii actului de vânzare - cumpărare între Primăria Municipiului Bucureşti şi autorii pârâţilor, nu exista nici o cerere formulată de reclamantă sau de autorul acesteia care să pună în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al statului, situaţie în care, în mod corect tribunalul a reţinut buna - credinţă a acestora.
Pe de altă parte, prin neatacarea în instanţă în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat, aceştia au ajuns să deţină un bun în sensul convenţiei, iar dispoziţiile legale care reglementează dreptul reclamantei de a primi în această situaţie despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamanţilor şi interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În consecinţă, faţă de aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa tribunalului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.C.O.M., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După expunerea situaţiei de fapt, reclamanta a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:
- instanţele de fond au nesocotit principiul disponibilităţii, încălcând dispoz. art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi soluţionând cauza în raport de dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - şi nu în raport de temeiul de drept indicat de reclamantă, respectiv art. 480 şi urm. C. civ.;
Acţiunea în revendicare între două persoane fizice se soluţionează potrivit normelor de drept comun şi nu în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cum în mod eronat au reţinut instanţele.
În procesul de comparare de titluri, buna-credinţă invocată de pârâţi şi reţinută de instanţe este irelevantă având în vedere temeiul de drept al cererii introductive.
- instanţele nu au respectat art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O., reclamanta având un bun în sensul Convenţiei.
Întrucât dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, aceasta justifică existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia C.E.D.O.
Titlul reclamantei ar fi trebuit să prevaleze din raţiuni ce ţin de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei dar şi din raţiuni ce vizează persoana acesteia şi care o creditează ca un verus dominus, calitate atestată în cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare. Susţine că titlul autorilor pârâtei emană de la stat, care şi-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea din patrimoniul reclamantei în temeiul unui act normativ calificat de Legea nr. 10/2001 ca preluare abuzivă, fără titlu.
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO trebuia analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să justifice decât dacă demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Dând câştig de cauză pârâţilor în disputa judiciară dintre reclamantă şi aceste părţi, în cadrul acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ( 28 ianuarie 2009), instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind întemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (3)-(5) C. proc. civ. în virtutea rolului activ al judecătorului, instanţa are obligaţia să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, şi să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după scopul urmărit de acesta prin promovarea acţiunii.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiţi, ci regulile rezultând din aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Prin urmare nu i se poate imputa instanţei de apel că a încălcat principiul disponibilităţii necenzurând sentinţa fondului din prisma art. 480 C. civ.
Sub acest aspect, decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, este pe deplin aplicabilă în speţă, fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., aşa încât în mod legal instanţa de apel a ţinut seama de criteriile stabilite în cuprinsul său, pentru soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie, Înalta Curte a stabilit următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În legătură cu existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunţat.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
S-a mai arătat, în aceeaşi decizie, că legea specială se referă, printre altele, şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiţii, expres prevăzute de lege – de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).
De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a reţinut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca şi reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
A mai considerat că, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are şi el un bun potrivit Convenţiei, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în soluţionarea prezentei cauze, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale, sens în care instanţa de apel a ţinut seama, în mod corect, de dispoziţiile art. 45 şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în raport de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), tot în mod corect instanţa de apel a considerat că reclamanta nu are un „bun” în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea sa la obţinerea imobilului în natură de la pârâţi, în timp ce aceştia din urmă au un asemenea bun.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, dacă a fost iniţiată această procedură.
Prin urmare, raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, nu pot fi primite nici criticile reclamantei, potrivit cărora ea este titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, care o îndreptăţeşte la restituire, întrucât statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului.
De altfel, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, în condiţiile legii speciale, iar nu o recunoaştere a dreptului la restituirea în natură a bunului.
Reclamanta nefiind titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.
În realitate, doar pârâţii au „un bun” în sensul Convenţiei, raportat la împrejurarea că reclamanta nu a făcut nici un demers anterior pentru redobândirea imobilului şi nici nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita nulitatea contractelor şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
În consecinţă, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii şi la consolidarea titlului pârâţilor persoane fizice, subdobânditori în lanţul vânzărilor succesive de la cumpărătorii iniţiali în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cât timp reclamanta nu a obţinut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale autorilor pârâţilor în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceştia au dobândit speranţa conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai puteau fi restituite în natură fostului proprietar.
Această speranţă legitimă reprezintă un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, pârâţii se bucură de protecţia şi garanţiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţie, instanţa de apel pronunţând astfel o soluţie legală prin confirmarea sentinţei fondului de respingere a acţiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.
Reclamanta nu poate pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o altă soluţie, faţă de dispoziţiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.
Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menţionat că instanţa de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că „speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).
Cu alte cuvinte, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie, concretizată cel puţin „într-o speranţă legitimă” de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamantei pentru considerentele deja arătate.
În consecinţă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi nefiind anulate, se consolidează retroactiv, prezumându-se că au fost perfectate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi le conferă, astfel, pârâţilor speranţa legitimă că vor păstra imobilele dobândite ca atare.
În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, în mod corect, instanţa de apel l-a avut în vedere în pronunţarea deciziei recurate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului îl constituie acest principiu, care se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, ce ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul.
Pârâţii au dobândit imobilul prin contracte cu titlu oneros de la particulari, dreptul real nefiindu-le transmis de la stat în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea acestor acte juridice nu a fost contestată de către reclamantă.
Autorii pârâţilor au fost subiecte de drept privat care şi-au dovedit în faţa notarului public dreptul de proprietate asupra imobilului transmis în proprietate prin acte autentice de proprietate.
Or, dacă s-ar interpreta dispoziţiile legale invocate de către reclamanta în sensul ignorării modului în care aceştia au dobândit bunul s-ar ajunge la încălcarea dreptului de proprietate privată al unei persoane particulare, ingerinţă ce nu ar respecta cerinţa de a fi prevăzută de lege, cu consecinţa încălcării dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO, drept garantat de textul convenţional oricărui particular care a dobândit bunul în litigiu de la un alt particular, printr-o modalitate prevăzută de lege, în cadrul circuitul juridic civil.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor incidente din legea specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei actuale a Curţii Europene în aplicarea acestei norme convenţionale.
Nefiind astfel îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.O. împotriva deciziei civile nr. 804/A din data de 16 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2013. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 427/2013. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire... → |
|---|
