ICCJ. Decizia nr. 389/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 389/2013
Dosar nr. 939/2/2011
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, la data de 23 noiembrie 2005, contestatoarea C.E. a formulat, în contradictoriu cu Primarul Comunei Slobozia Mândra, judeţul Teleorman, contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere a notificării nr. 199 din 12 octombrie 2005, solicitând anularea acesteia, admiterea notificării şi restituirea în natură a suprafeţei de 1500 mp teren situat în intravilanul Comunei Slobozia Mândra judeţul Teleorman.
Prin sentinţa civilă nr. 749 din 29 mai 2006, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatoarea C.E. împotriva dispoziţiei de respingere a notificării nr. 199 din 12 octombrie 2005 emisă de Primarul Comunei Slobozia Mândra.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal a declarat apel contestatoarea C.E., iar prin decizia civilă nr. 677 din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia formulată de către contestatoarea C.E. împotriva dispoziţiei nr. 199 din 12 octombrie 2005 emisă de Primarul Comunei Slobozia Mândra, a anulat dispoziţia şi a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie pentru restituirea în natură a suprafeţei de teren cerută prin notificare.
Prin decizia nr. 5639 din 28 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de pârâta Primăria Comunei Slobozia Mandra împotriva deciziei civile nr. 677 din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, prin dispoziţia nr. 199 din 12 octombrie 2005 emisă de Primarul Comunei Slobozia Mândra - contestată în prezentul litigiu - notificarea nr. 698/06 noiembrie 2001 formulată de petenta C.E. a fost respinsă pentru „lipsa actelor juridice care să ateste preluarea abuzivă a imobilului”, respectiv a suprafeţei de 1500 mp. teren intravilan situat în Comuna Slobozia Mândra a cărei restituire s-a solicitat prin notificare.
S-a constatat însă că, pentru a se verifica dacă terenul ce face obiectul notificării şi despre care reclamanta pretinde că a aparţinut autorilor săi, a fost sau nu preluat abuziv de către stat, este necesară identificarea prealabilă a acestui teren.
Or, în cauză, regimul juridic al terenului nu a fost pe deplin stabilit, înscrisurile la care face trimitere instanţa de apel cuprinzând o serie de neconcordanţe.
Astfel, în testamentul autorului reclamantei, Pândele Ionescu (înscris aflat la fila 12 dosar primă instanţă), se menţionează la punctul 8 un teren în suprafaţă de 1300 mp „plantat cu vie altoită, - pe rod - în vatra satului”, indicându-se totodată vecinătăţile terenului, pe când în notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta solicită restituirea în natură a unei suprafeţe de 1500 mp teren, deşi indică aceleaşi vecinătăţi.
În plus, aşa cum rezultă din referatul Comisiei Locale pentru aplicarea legilor fondului funciar aflat la fila 39 din dosarul tribunalului, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 247/2005 reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 13,5 mp. teren arabil, iar potrivit adresei de la fila 46, „suprafaţa de 1.500 mp. este cuprinsă în suprafaţa totală de 11,64 ha, diferenţă pentru care s-a validat dreptul de proprietate."
Totodată, la fila 24 din dosarul instanţei de apel se află titlul de proprietate din 29 august 2006 emis pe numele reclamantei pentru o suprafaţă de 11,64 ha.
Mai mult, aşa cum rezultă din înscrisurile de la filele 51-54 din dosarul primei instanţe, reclamanta a mai formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru o suprafaţă de teren de 2.400 mp, aflată pe raza aceleiaşi comune, notificare soluţionată prin decizia nr. 197 din 28 aprilie 2004.
Or, instanţa de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească necesară pentru a identifica terenul care, potrivit testamentului invocat de reclamantă a aparţinut autorului său şi la a cărui restituire se pretinde a fi îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, nu a fost clarificată împrejurarea dacă, prin contestaţia formulată, reclamanta a solicitat restituirea unei suprafeţe de teren care a făcut, anterior, obiectul Legii nr. 18/1991 sau al unei alte notificări soluţionate în procedura Legii nr. 10/2001 prin decizia nr. 197 din 28 aprilie 2004 emisă de Ministerului Administraţiei şi Internelor.
În aceste condiţii, verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza în cauză, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situaţia de fapt.
Prin urmare, apreciind că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, Înalta Curte a admis recursul declarat, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru a fi administrate probele necesare pentru lămurirea aspectelor menţionate în vederea identificării exacte a terenului în litigiu şi a regimului juridic aplicabil acestuia.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţând decizia nr. 46/ A din 1 februarie 2012, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea C.E. împotriva sentinţei civile nr. 749 din 29 mai 2006 a Tribunalului Teleorman.
Instanţa de apel a reţinut că, prin notificarea nr. 698 din 6 noiembrie 2001 apelanta - contestatoare a solicitat restituirea imobilului în suprafaţă de 1500 mp situat în comuna Slobozia Mândra, învecinat la răsărit cu M.G. şi AC.D.P.R., la opus cu apa Siriului, la miazăzi cu moştenitoarea I.G. şi la miazănoapte cu moştenitorii Ion S., imobil despre care se pretinde că a fost preluat abuziv de stat şi care ar fi aparţinut părinţilor petentei C.E., care l-au dobândit prin testamentul bunicului Pandele Ionescu, testament autentificat sub nr. x/1941 la Judecătoria Turnu Măgurele.
Verificând testamentul, se constată că vecinătăţile terenului pretins luat de stat în mod abuziv, corespunde cu terenul menţionat la pct. 8 din testament, respectiv cu un teren în suprafaţă de 1.300 mp.
Faţă de această constatare şi de precizarea făcută prin reprezentant, că de fapt contestatoarea a pretins terenul de 1.300 mp şi că din eroare s-a menţionat 1.500 mp, instanţa de apel a reţinut că de fapt prin notificare s-a pretins terenul în suprafaţă de 1.300 mp.
Un prim aspect pe care instanţa l-a reţinut din conţinutul testamentului şi a menţiunilor de la terenul pretins a fost acela că, în cazul acestui teren, testatorul nu a precizat actul de proprietate în temeiul căruia a dobândit acest teren, deşi în majoritatea celorlalte terenuri se arată expres actul de proprietate în temeiul căruia terenul a fost dobândit.
Din actele de proprietate depuse la dosar, pe care instanţa le-a verificat, s-a constatat lipsa vreunui act de proprietate prin care să se fi dobândit terenul în suprafaţă de 1.300 mp, aspect reţinut şi în expertiza întocmită de expert A.C. În plus, în expertiză se arată că nu există vreun înscris din care să rezulte că terenul se află în prezent în posesia statului.
De asemenea, în expertiză s-a reţinut că terenul nu poate fi identificat şi că, în zonele indicate de apelanţi, în prezent există proprietăţi particulare.
Din procesul verbal întocmit de expert, semnat de primar şi de reprezentantul apelantei, rezultă că reprezentantul apelantei a indicat terenul ca fiind cel ocupat în prezent de numitul S.M., teren despre care primarul comunei a afirmat că numitul S. îl deţine din anul 1964.
Examinând vecinătăţile terenului indicat de reclamant în anexa 1 întocmită de expert şi comparând vecinătăţile actuale ale imobilului cu vecinătăţile menţionate în testament, instanţa de apel a apreciat că nici acest teren indicat nu este cel menţionat la pct. 8 din testament, deoarece la apus terenul trebuia să se mărginească cu apa Siriului. Or, în anexa 1 la apus vest terenul numitului S.M. se învecinează cu drum sătesc, iar de la drumul sătesc şi până la apa Siriului mai este o lungime de teren de aproape 90 ml, aspect care exclude identitatea terenului de 1.300 mp cu cel deţinut de numitul S.M., chiar dacă într-o adresă a primarului comunei Slobozia nr. 954 din 14 iunie 2011 se susţine că terenul deţinut de numitul S.M. ar fi unul şi acelaşi cu cel pretins de apelanta contestatoare.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că nu există nicio probă pertinentă şi legală din care să rezulte identitatea dintre cele două terenuri.
În plus, s-a constatat că în anul 1953 prin sentinţa civilă nr. 684 din 6 octombrie 1953 a fost trecut în proprietatea statului numai un teren în suprafaţă de 1.500 mp pe care se află mai multe construcţii, pe temeiul că bunurile au fost părăsite de proprietar.
În anul 1997 s-a pronunţat sentinţa civilă prin care s-a admis acţiunea reclamantei C.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-au anulat un proces verbal de contravenţie din 14 septembrie 1952 şi adresa nr. 13.848/1953 emisă de Secţia Financiară a fostului Raion Turnu Măgurele care a stat la baza sentinţei civile nr. 684 din 6 octombrie 1953 a Tribunalului Popular al Raionului Turnu Măgurele.
Din considerentele sentinţei rezultă că proprietarii imobilului I.C. şi M. preluat prin sentinţa civilă nr. 684 din 6 octombrie 1953 nu ar fi abandonat acest imobil şi ar fi fost izgoniţi de către primar şi alte persoane în mod abuziv.
Rezultă că despre o preluare abuzivă se poate vorbi numai în cazul imobilului ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 684 din 6 octombrie 1953.
Curtea de apel a reţinut că nu există probe despre o preluare abuzivă a terenurilor înainte de pronunţarea acestei sentinţe.
Din referatul întocmit de Primăria comunei Slobozia Mândra a rezultat că în evidenţele existente la Primărie şi anume B.A.P. - ul din 1948 fila 3 poz. nr. 1 este înscris Ionescu P.C. cu teren de 21,6875 ha din care arabil 21,000 ha, vii - 0,1875 ha şi curţi 0,500 ha.
Din această suprafaţă de teren s-a reconstituit reclamantei prin titlul din 23 noiembrie 1994 - 9 ha şi 8.000 mp, iar prin titlul din 27 august 2006 - 11 ha şi 6.400 mp, în total 21 ha şi 4400 din suprafaţa totală de 21,6875 ha, operând o reducere de 2%.
Prin dispoziţia de restituire în natură nr. 1476 din 13 octombrie 2006 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor s-a restituit în natură reclamantei teren în suprafaţă de 625 mp şi imobilul construcţie în care a funcţionat Postul de Poliţie.
În concluzie, rezultă că apelantei i s-au restituit în totalitate suprafeţele de teren cu care apărea înregistrată în evidenţele Primăriei.
Referitor la posibilitatea ca suprafaţa pretinsă să fi fost inclusă în suprafeţele deja reconstituite, în raportul de expertiză se arată că în condiţiile în care apelantei i s-a restituit întreaga suprafaţă de teren care era în evidenţele primăriei exista probabilitatea ca suprafaţa de teren de 1300 să fie inclusă în suprafeţele de teren reconstituite.
Instanţa de apel, faţă de adresa nr. 29 din 6 ianuarie 2006 a Primăriei comunei Slobozia Mândra şi având în vedere şi motivul doi din apelul formulat, precum şi restituirea în totalitate a suprafeţei cu care autorii apelantei erau înregistraţi în evidenţele primăriei, a constatat că terenurile din intravilan au fost incluse în terenurile reconstituite şi care au fost acceptate de apelanta reclamantă.
În această situaţie, s-a reţinut că apelanta reclamantă nu mai poate pretinde alte terenuri.
Prin urmare, în ce priveşte primul motiv de apel, în sensul reţinerii incidenţei art. 8 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că, într-adevăr, în mod greşit, în paragraful penultim al considerentelor, instanţa a reţinut că terenurile intravilane nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Această greşeală nu este însă de natură a schimba soluţia. Probabil instanţa a dorit să spună ceea ce rezultă din ultimul paragraf, în sensul că întreaga suprafaţă de teren intravilan şi extravilan a făcut obiectul retrocedărilor ca urmare a aplicării Legilor nr. 18/1991 şi 169/1999 iar în aceste condiţii nu mai poate solicita pe temeiul art. 8 din Legea nr. 10/2001 încă odată restituirea de terenuri.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că apelanta a primit întreaga suprafaţă de teren şi, mai mult, a acceptat primirea de terenuri în extravilan.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.E. - decedată în cursul soluţionării recursului, calitatea sa procesuală fiind preluată de moştenitoarea G.C.E.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu există identitate între terenul solicitat şi terenul învederat ca aparţinând numitului S.M., deoarece la vest nu se învecinează cu apa Siului, ci cu un drum sătesc, până la apa Siului fiind o distanţă de 90 ml.
Astfel, recurenta a susţinut că aceste aspecte reţinute de instanţă sunt combătute de celelalte înscrisuri aflate la dosar, cât şi de adresele emise de intimată şi de răspunsurile acesteia la interogatoriu, aşa cum rezultă din adresa nr. 954 din 14 iunie 2011, răspunsul la interogatoriu din Dosarul nr. 7593/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, răspunsul nr. 954 din 14 iunie 2011 la solicitarea referitoare la situaţia juridică a terenului.
Recurenta a învederat că, de la data întocmirii testamentului iniţial (1941) şi până la momentul efectuării expertizei (2011) au trecut 70 de ani, configuraţia locului putând suferi anumite modificări pe latura de vest, unde între timp s-a realizat un drum sătesc (prin simpla străbatere repetată a locului de către localnici) între teren şi apa Siului.
Recurenta a susţinut că, din coroborarea înscrisurilor, a recunoaşterilor intimatei, cât şi a raportului de expertiză, instanţa poate ajunge la concluzia că există identitate între terenul solicitat şi cel menţionat în testamentul din 1941 la poziţia nr. 8.
Cea de-a doua critică adusă deciziei din apel a vizat motivarea instanţei cu privire la împrejurarea că nu există indicii ale unor preluări abuzive.
Sub acest aspect, recurenta a arătat că la dosar au fost depuse înscrisuri din anul 1953 (sentinţa civilă nr. 684 din 06 octombrie 1953) şi 1955 (proces-verbal) din care rezultă că au fost trecute definitiv în proprietatea statului şi atribuite cu titlu gratuit Sfatului popular al com. Slobozia Mandra toate bunurile ce au fost proprietatea lui C.P.I., fiind enumerate o serie de bunuri, dar care nu cuprindeau toată averea acestuia.
În acest sens, a invocat şi sentinţa civilă nr. 4148/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, arătând că, de vreme ce instanţa a apreciat, în mod irevocabil, că autorii recurentei au fost izgoniţi abuziv din localitate, iar imobilul ce face obiectul prezentului litigiu este localizat în „vatra satului”, rezultă că au fost deposedaţi abuziv de toate imobilele aflate în zona com. Slobozia Mandra, iar motivarea instanţei de apel cu privire la împrejurarea că nu s-a menţionat expres imobilul în litigiu nu are niciun fundament legal şi nici interpretare logică.
La termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2013 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, nu numai că recurenta nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurentă constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Nici criticile formulate de recurentă care vizează situaţia de fapt şi modul în care instanţa de apel a făcut aprecierea probelor administrate în cauză nu pot fi primite.
Astfel, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamanta C.E. - decedată, continuat de moştenitoarea G.C.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta C.E. decedată, continuat de moştenitoarea G.C.E. împotriva deciziei nr. 46/ A din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 387/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 399/2013. Civil. Plângere împotriva... → |
|---|
