ICCJ. Decizia nr. 3508/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3508/2013
Dosar nr. 48667/3/2009
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC M.I. SRL, ca neîntemeiată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respingându-se acţiunea faţă de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC M.I. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC P.V.P. SRL şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active tribunalul a reţinut în privinţa reclamantului că trebuie să se constate că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar reiese că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului din Bucureşti, Str. A. sector 1. Din actele dosarului rezultă că activul Hotel M. a constituit aport în natură al asociatului SC L. SA la constituirea SC M.I. SA, fiind transferat în proprietatea acesteia. De asemenea, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 10 octombrie 2000 la BNP R.H. reclamanta a cumpărat de la SC L. SA terenul situat în Str. A., sector 1.
În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, tribunalul a reţinut că în cauza de faţă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, şi SC P.V.P. SRL, reprezentată de B.A., astfel că tribunalul a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi SC P.V.P. SRL spaţiul comercial situat în Bucureşti, C.V., era deţinut în baza unui contract de închiriere de către pârâta SC P.V.P. SRL. Din actele dosarului rezultă că în anul 1911 pe amplasamentul cuprins între C.V. şi Str. A. existau mai multe imobile aflate în proprietatea societăţii I., care au fost ulterior preluate de către Statul Român. Prima listă a monumentelor şi siturilor istorice publicată în Monitorul Oficial a fost cea din 2004. La data încheierii contractului, legal nu era instituită o protecţie a monumentului istoric (Legea nr. 422/2001). Imobilul s-a aflat însă pe lista CNMASI din 1992 la adresa C.V., corpul A. Astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză spaţiul aflat în proprietatea pârâtei se află la parterul corpurilor D şi E. Tot din expertiza efectuată în cauză rezultă existenţa a două proprietăţi distincte a reclamantei şi a pârâtei identificate cu adrese poştale, cadastre şi cărţi funciare distincte. De asemenea, există corpuri distincte de clădire la imobilul din Str. A. şi la imobilul din C.V. La data de 19 iunie 1999, data încheierii actului, doar corpul A situat în aliniamentul C.V. era clasificat ca monument istoric cu valoare arhitecturală. Prima listă a monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial a fost în anul 2004, astfel că la data încheierii actului nu era legal o instituţie de protecţie a monumentului istoric, astfel că tribunalul a reţinut că această clasificare ca monument istoric s-a făcut abia în anul 2004. Din concluziile raportului de expertiză construcţii rezultă că imobilul proprietatea pârâtei situat în corpurile D şi E din C.V., sector 1, nu a avut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare valoarea de monument istoric.
Împotriva acestei sentinţe formulează apel reclamanta SC M.I. SRL, solicitând admiterea apelului, în principal, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului; în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 432 din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea atât în fapt, cât şi în drept, analizând fiecare dintre motivele de nulitate absolută invocate de către reclamantă, considerentele hotărârii fiind exprimate concis şi la obiect.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel invocat privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.G.M.B, s-a reţinut că susţinerile apelantei nu au niciun suport legal. Apelanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare la încheierea căruia Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a fost parte, motiv pentru care, în raport de acest obiect al acţiunii, nu poate avea calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, referitor la cele două motive de nulitate absolută invocate de către apelanta-reclamantă, s-a constatat că niciunul dintre aceste motive nu are temei legal. Din cuprinsul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, inclusiv rapoartele experţilor parte, precum şi din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost începând cu 1906 şi până în anul 1950 în proprietatea privată a unor persoane fizice ori juridice, perioadă în care imobilul a suferit diverse modificări, reconstruiri, comasări. În anul 1950 imobilul a fost trecut în proprietatea statului în urma naţionalizării, fiind divizat şi dat în folosinţa mai multor deţinători, evident unităţi economice de stat. Până la momentul încheierii contractului, de altfel nici până în prezent, imobilul ce a format obiectul contractului nu a fost revendicat de către nicio persoană, motiv pentru care a fost vândut în condiţiile prevederilor de H.G. nr. 389/1996, astfel cum a fost modificat de H.G. nr. 505/1998, fiind considerat proprietate a statului. Intimata cumpărătoare s-a aflat în posesia imobilului încă din anul 1990, în calitate de chiriaş, în baza Contractului de închiriere nr. BB din 25 septembrie 1990 încheiat cu ICRAL Herăstrău, societatea care administra la acea vreme imobilul.
Referitor la faptul că imobilul nu putea forma obiectul vânzării întrucât era încadrat ca monument istoric astfel încât potrivit O.G nr. 68/1994 era inalienabil, Curtea a reţinut că la data încheierii contractului - 19 august 1999 - nu exista instituită o protecţie a monumentelor istorice, protecţie apărută odată cu Legea nr. 442/2001, prima listă a monumentelor istorice fiind publicată în Monitorul Oficial abia în anul 2004.
Pe de altă parte, la data încheierii contractului, doar corpul A din imobilul situat la adresa din C.V. era considerat, oficial, monument istoric, însă acest corp nu a făcut obiectul vânzării, celelalte două părţi din imobil - corpurile D şi E - nefiind incluse oficial, în această categorie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M.I. SRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru reluarea judecăţii.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul prevăzut de art. 296 C. proc. civ. Spaţiul comercial ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu a fost construit din fondurile statului, condiţie legală imperativă care trebuia îndeplinită conform art. 1 din H.G.R. nr. 369/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998, pentru înstrăinarea spaţiilor comerciale aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Atât corpurile de clădire situate în C.V., cât şi corpurile de clădire situate în strada A. au fost construite de persoane particulare, în anul 1911, întreg ansamblul imobiliar aflându-se în proprietatea persoanei juridice Societatea Anonimă Română "I.", care ulterior a înstrăinat corpurile de clădire situate în C.V. şi în str. A. către persoane fizice. Această situaţie de fapt rezultă din actul de vânzare-cumpărare din data de 31 iulie 1919, depus la dosar de SC M.I. SRL. Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea arhitectură, expertul judiciar a constatat că ambele corpuri de clădire situate în C.V. şi str. A. existau încă din anul 1911 fiind în proprietatea Societăţii Anonime Române "I.". Ulterior, întreg ansamblu format din corpurile de clădire situate în C.V. şi str. A. a fost trecut în proprietatea statului în anul 1950. Pârâta nu a deţinut spaţiul comercial în baza unui contract din cele enumerate de lege care să-i fi dat dreptul de a dobândi spaţiul comercial în temeiul dispoziţiile H.G.R. nr. 369/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză imobilul din C.V. era încadrat ca şi monument istoric încă din anul 1992, fiind înscris pe lista CNMASI la pagina 266. Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 29 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 68/1994, întrucât imobilul era încadrat monument istoric la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
- Consiliul General al Municipiului Bucureşti justifică calitatea procesuală pasivă pentru a sta în proces. Spaţiul comercial situat în C.V., sector 1, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare înainte de a fi înstrăinat pârâtei, se află în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, fiind dat spre închiriere pârâtei. Înstrăinarea către pârâtă a spaţiului comercial situat în C.V., sector 1, s-a efectuat în baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care deţinea şi dreptul de administrare a spaţiului comercial în cauză.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în mod legal s-a reţinut că în cauză contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, şi SC P.V.P. SRL, astfel că cel obligat în raportul juridic supus judecăţii nu este Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui constatare de nulitate absolută se solicită, şi ca atare nu poate avea calitate procesuală pasivă.
Faptul că, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat prealabil această vânzare şi că administra spaţiul comercial nu conferă acestuia calitate procesuală în cauză, fiind un terţ faţă de contractul a cărui nulitate absolută s-a solicitat.
Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu invocarea normelor de drept substanţial, incidente situaţiei aplicate în litera şi spiritul lor, consecinţa unei interpretări corecte a legii.
Instanţa de apel în mod temeinic a reţinut, raportat la starea de fapt stabilită, că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 din H.G.R. nr. 389/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998, şi au fost aplicate corect dispoziţiile O.G. nr. 68/1994 şi art. 296 C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat corect că motivele de nulitate absolută invocate de către reclamantă nu sunt fondate întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere spaţiul comercial era deţinut în baza unui contract de închiriere de către pârâtă, era în proprietatea statului şi nu era clasificat ca monument istoric.
Faptul că imobilul nu a fost construit din fondurile statului nu este de natură a atrage nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare.
Celelalte critici vizează aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate, ceea ce excede analizei instanţei de recurs. Situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.
Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 432 din 9 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3505/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3635/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
