ICCJ. Decizia nr. 3636/2013. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3636/2013
Dosar nr. 15385/3/2009
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 804/2 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de pârâtă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta B.N.C.M.L., în contradictoriu cu pârâta V.M.E. şi s-a constatat nulitatea absolută a Convenţiei autentificate din 28 septembrie 2006 de către notarul public Z.Ş.S.; s-a luat act că reclamanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Pentru a hotărî în acest sens, în esenţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la 05 septembrie 2008, sub nr. 10947/301/2008, reclamanta B.N.C.M.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimata V.M.E., să se constate nulitatea absolută a convenţiei autentificate din 28 septembrie 2006 de către B.N.P. Z.Ş.S. pentru: 1) incapacitatea specială a pârâtei de a fi cesionară de drepturi litigioase, potrivit art. 1306 C. civ., în calitatea sa de avocat în cadrul Baroului Bucureşti; 2) neseriozitarea preţului cesiunii, potrivit art. 1303 C. civ., care a fost de 20.000 euro, faţă de valoarea de piaţă de 14.000.000 euro; 3) cauza ilicită, deoarece diferenţa dintre preţul încasat şi cel de circulaţie, adică 10.000.000 euro, ar fi putut să fie încasat în echivalent de la Statul român în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar prin actele juridice încheiate, pârâta a încasat 20.000 euro, iar pârâta - societate comercială urmăreşte cumpărarea de la Statul român a investiţiei efectuate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1303, 1306, 1309 şi art. 1403 C. civ.
Cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 324 din 19 ianuarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în considerarea dispoziţiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ., ea fiind înregistrată la 14 aprilie 2009 pe rolul acestei instanţe, sub nr. 15385/3/2009.
Examinând cu prioritate excepţia invocată de pârâtă, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei de interes este nefondată, dat fiind că nu poate fi negat folosul practic al promovării acţiunii reclamantei, folos care constă în readucerea în patrimoniul său a dreptului la despăgubiri transmis cu titlu oneros pârâtei prin convenţia autentificată din 2006, drept ce decurge din dispoziţiile art. 2 din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat ca fiind verificat în cauză cel dintâi motiv de nulitate absolută invocat în legătură cu convenţia autentificată din 28 septembrie 2006, respectiv încălcarea incapacităţii speciale reglementată prin dispoziţiile art. 1309 C. civ. în materia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în persoana pârâtei care, ca avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a cumpărat de la reclamantă dreptul litigios împotriva Statului român la despăgubiri în condiţiile legii speciale, drept conferit de art. 2 din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006, deşi pârâta nu putea fi cesionară de drepturi litigioase.
Cel de-al doilea motiv de nulitate absolută - neseriozitatea preţului cesiunii - a fost găsit drept nefondat, reţinându-se că reclamanta a vândut pârâtei pentru suma de 20.000 euro un drept la despăgubiri cu caracter eventual şi incert, astfel că preţul nu poate fi considerat derizoriu, disproporţionat întrucât în determinarea acestei caracteristici a bunului se are în vedere nu doar valoarea bunului vândut, ci şi caracterul eventual al dreptului transmis.
Nici cel de-al treilea motiv de nulitate a convenţiei nu a fost găsit întemeiat - cauza ilicită şi frauda la lege - pretinzându-se că atât SC Z. SA, dar şi pârâta care îi acordă consultanţă juridică acesteia, au intenţionat fraudarea intereselor reclamantei şi Statului român, însă s-a reţinut că această intenţie nu a fost probată şi nu rezultă din cuprinsul convenţiilor încheiate între părţi.
Cauza ilicită a convenţiei autentificată din 28 septembrie 2006 nu poate fi dedusă din simpla nemulţumire a reclamantei care consideră că a primit un preţ prea mic în raport cu valoarea de circulaţie a imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta V.M.E., care a fost respins prin Decizia civilă nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şu aplicare a art. 1309 C. civ. vechi, care nu a devenit caduc în ceea ce îi priveşte pe avocaţi, întrucât finalitatea urmărită de legiuitor la data redactării textului de lege, ocrotirea prestigiului justiţiei, este de actualitate, chiar dacă nu mai pot participa acum, ca organ deliberative, la înfăptuirea justiţiei.
În acest sens, instanţa a constatat că obiectul ocrotirii şi asigurării prestigiului justiţiei a fost mereu şi este şi în prezent o temă de interes general, înmulţindu-se şi diversificându-se formele şi instrumentele juridice prin care legiuitorul actual urmăreşte atingerea acestui obiectiv, chiar dacă raţiunile sunt astăzi altele decât cele existente la data redactării C. civ. vechi.
Dovada contrarie este dată de faptul că aceeaşi incapacitate specială de a cumpăra drepturi litigioase nu numai că a fost din nou consacrată în conţinutul reglementării Noului C. civ. (art. 1653), dar ea a fost extinsă şi la alte profesii juridice, cum ar fi cea de notari publici, consilieri juridici, practicieni în insolvenţă, executorii judecătoreşti sau chiar grefieri.
Instanţa de apel a reţinut că nevoia acestei reglementări nu a fost dată de o prezumţie de complicitate în fraudă prin acte de corupţie între magistraţi şi celelalte profesii juridice enumerate de dispoziţiile art. 1653 C. civ., ci din dorinţa de a preîntâmpina orice astfel de posibile fapte de natură să slăbească prestigiul justiţiei, fie şi numai prin presiunile sporite la care ar fi supuşi magistraţii în astfel de cauze.
Prin urmare, chiar dacă determinată de alte realităţi sociale, asigurarea prestigiului justiţiei a fost şi rămâne pe mai departe un obiectiv prezent în preocupările legiuitorului actual, astfel că nu s-ar putea susţine că textul art. 1309 C. civ. vechi, ca unul din instrumentele create pentru atingerea acestui scop, ar fi devenit vreun moment caduc, în dispoziţiile sale privitoare la avocaţi.
Curtea de apel a apreciat că prima instanţă a calificat în mod corect dreptul transmis prin convenţia contestată ca fiind unul litigios şi a achiesat la întreaga agumentaţie de fapt şi de drept a tribunalului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V.M.E. care a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu interpretarea si aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ), respectiv a art. 1403 Vechiul C. civ. coroborat cu art. 1309 Vechiul C. civ., art. 21 si următoarele si 29 din Legea nr. 10/2001, art. 16-18 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V.
În dezvoltarea motivului de recurs invocate, recurenta a reiterat, în bună măsură, apărările din faţa instanţei de apel sub următoarele aspecte:
1. Calificarea eronată a drepturilor ce fac obiectul convenţiei 1590/28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea greşită a art. 21 si 29 din Legea nr. 10/2001, art. 16 - 18 („proceduri administrative") din Legea nr. 247/2005 - titlul VII (regimul stabilirii si plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv), coroborat cu art. 1403 si 1309 Vechiul C. civ.
2. Calificarea eronată a drepturilor ce fac obiectul convenţiei 1590/28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea greşită a art. 1403 coroborat cu art. 1309 Vechiul C. civ., si extinderea eronată a caracterului litigios asupra oricărui drept incert, eventual, existent ca vocaţie.
3. Instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei de interes a reclamantei în anularea convenţiei prin aplicarea şi interpretarea greşita a art. 109 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Cât priveşte primele două critici, se va reţine calificarea corectă a drepturilor ce fac obiectul convenţiei din 28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea corectă a art. 21 si 29 din Legea nr. 10/2001, a art. 16 - 18 („proceduri administrative") din Legea nr. 247/2005 - titlul VII (regimul stabilirii si plaţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv), coroborat cu art. 1403 şi 1309 Vechiul C. civ., nefiind extins caracterul litigios asupra oricărui drept incert, eventual, existent ca vocaţie.
Potrivit art. 1403 C. civ., lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului.
Instanţa de apel a procedat în mod necesar şi corect la lămurirea obiectului convenţiei contestate, dat fiind că prin motivele apelului său, pârâta a denaturat sensul şi înţelesul precis al actelor juridice încheiate de părţi în data de 28 septembrie 2006, afirmând că obiectul contractului de cesiune autentificat din 28 septembrie 2006 l-a constituit dreptul la despăgubiri consacrat în favoarea reclamantei în mod irevocabil prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA, drept nemaisupus nici unei contestări ca urmare a declaraţiilor autentificate din 28 septembrie 2006 date de reclamantă. Clarificarea se impunea şi datorită faptului că aceeaşi imprecizie se regăsea strecurată şi în considerentele hotărârii de primă instanţă, altfel corectă şi legală în substanţa sa.
Din analiza actelor juridice încheiate de părţi în ziua de 28 septembrie 2006, instanţa de apel a stabilit în mod corect că, ceea ce a făcut obiectul contractului de cesiune, a cărui nulitate s-a invocat prin acţiunea de faţă, a fost dreptul la despăgubiri decurgând din calitatea reclamantei - nu de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, după cum se afirmă în acţiune, această calitate nefiindu-i încă recunoscută de autoritatea competentă, potrivit legii, să-i soluţioneze notificarea, până la momentul facerii actului - ci de titulară a Notificării din 19 martie 2001 cu privire la imobilul compus din teren în suprafaţă de 23.523 mp situat în Bucureşti, sector 1, împreună cu construcţiile existente pe acesta la data naţionalizării.
Altfel spus, reclamanta a înţeles să transfere cu titlu oneros pârâtei toate drepturile ce i se vor acorda ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul menţionat anterior, printr-o decizie emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Deşi în cuprinsul aceleiaşi convenţii se arată că reclamanta „înţelege să transfere către d-na V.M.E. toate drepturile decurgând din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA către d-na B.N.C.M.L., decizie ce reprezintă soluţionarea notificării din 19 martie 2001, instanţa de apel a reţinut că, practic, decizia menţionată nu acordă reclamantei nici un drept, ci doar respinge cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat, transmite dosarul Notificării către Secretariatul General al C.C.S.D. în vederea analizării posibilităţii de acordare a despăgubirii de către instituţia implicată în privatizare, A.V.A.S, în condiţiile Legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul notificat şi îndrumă reclamanta ca pentru cealaltă parte a imobilului notificat, deţinut de Primăria Municipiului Bucureşti, să se adreseze acestei autorităţi.
În consecinţă, este fundamental greşită susţinerea recurentei că dreptul la despăgubiri transmis ei nu este unul litigios întrucât dreptul era cert, sigur, nesusceptibil de contestaţie şi consacrat irevocabil prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006, urmare a renunţărilor făcute de reclamantă la dreptul subiectiv dedus judecăţii în Dosarul nr. 15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi la dreptul de a ataca Decizia emisă de SC Z. SA sub nr. 4449 din 28 septembrie 2006.
În acord cu regimul juridic al bunului notificat deţinut în patrimoniul SC Z. SA în temeiul titlului de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 iulie 2006 emis în baza H.G. nr. 834/1991 de M.A.P.D.R., societate care a fost privatizată în 2004, şi cu reglementările conţinute în Legea nr. 10/2001 aplicabile cazului, respectiv art. 27 (devenit art. 29 în urma modificărilor aduse legii prin Legea nr. 247/2005 şi a republicării Legii nr. 10/2001, text ce trebuie avut în vedere împreună cu Decizia nr. 848/2008 a Curţii Constituţionale), instanţa de apel a reţinut corect că, atât în forma iniţială a legii, cât şi în forma ei de după republicare şi declararea neconstituţionalităţii art. 29 alin. (1), singura competenţă a SC Z. SA în legătură cu soluţionarea Notificării din 19 martie 2001 trimisă ei, era aceea de a se pronunţa asupra cererii reclamantei de a i se restitui în natură imobilul notificat, competenţă pe care aceasta şi-a respectat-o cum o dovedeşte conţinutul Deciziei nr. 4449 din 28 septembrie 2006.
În consecinţă, SC Z. SA nici nu avea, potrivit legii, nici o competenţă în a recunoaşte reclamantei vreun drept la despăgubiri pentru imobilul notificat, pe care nu l-a restituit acesteia în natură, potrivit înţelegerii intervenite între aceste părţi prin convenţia autentificată din 28 septembrie 2006.
În plus, declaraţiile autentificate din 28 septembrie 2006 au fost date de către reclamantă în contextul convenţiei pe care aceasta a încheiat-o cu SC Z. SA., autentificată din 28 septembrie 2006, şi prin care ea a înţeles să renunţe la a mai pretinde măsura reparatorie a restituirii în natură a imobilului notificat faţă de această societate deţinătoare a terenului său, acceptând să-i recunoască definitiv şi irevocabil calitatea de proprietar exclusiv al terenului şi construcţiilor, angajându-se să nu-i conteste niciodată în justiţie calitatea astfel recunoscută şi nici titlul de proprietate deţinut de SC Z. SA, dar şi să renunţe cu titlu oneros la procedurile iniţiate prin care tindea la redobândirea materială a imobilului. Una dintre acestea, menţionată expres în convenţia încheiată (la pct. 5) a fost cea judiciară, în revendicarea imobilului, în Dosarul nr. 15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, iar cealaltă, nemenţionată expres în aceeaşi convenţie, a fost cea a Legii nr. 10/2001, în partea sa referitoare la restituirea în natură, căreia părţile i-au dat o rezolvare prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA, de respingere a cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării din 19 martie 2001, şi prin declaraţia autentificată a reclamantei de acceptare a deciziei şi renunţarea sa definitivă şi irevocabilă de a o ataca în justiţie.
Consecinţele acestei suite de acte juridice urmărite şi acceptate de părţile semnatare au constat în blocarea oricăror posibilităţi ale reclamantei de a mai invoca şi pretinde drepturi asupra imobilului notificat în materialitatea lui, drepturi la restituirea bunului în natură.
Aceste acte juridice nu au produs însă, în nici un fel, consecinţa irevocabilităţii dreptului reclamantei la despăgubiri, drept, de altfel, existent doar în mod potenţial, ca vocaţie, înscris în lege, dar nerecunoscut ori atribuit în concret reclamantei prin vreo decizie a organului cu competenţe în acest sens, potrivit legii (art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, atribuie competenţe în acest sens A.V.A.S). la data cesionării acestui drept către apelanta pârâtă prin convenţia contestată în speţă.
Pentru aceste considerente, dreptul transmis pârâtei de către reclamantă prin convenţia contestată este un drept esenţialmente litigios, în privinţa lui putând fi considerat că există deopotrivă şi proces şi, implicit, contestaţie asupra fondului dreptului. în patrimoniul cedentei dreptul transmis nu există. Ceea ce există în legătură cu acest drept este doar vocaţia legală a cedentei de a-l dobândi, ca subiect destinatar al Legii nr. 10/2001 - decurgând din calitatea sa pretinsă de succesoare în drepturi a foştilor proprietari ai imobilului situat la adresa din Bucureşti, sector 1 - şi ca persoană notificatoare.
Faptul că legiuitorul a instituit cele două faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativă şi cea judiciară, nu înseamnă că, disputându-şi dreptul - pe care trebuie să îl susţină, să-l justifice şi să-l dovedească după aceleaşi reguli aplicabile în faţa instanţelor judecătoreşti - în faţa unităţii deţinătoare ori a entităţii învestită cu soluţionarea notificării, cel ce a formulat notificarea se află cumva „în afara procesului", după cum eronat susţine pârâta ce identifică această noţiune, printr-o interpretare stricto sensu, doar fazei judiciare de aplicare a Legii nr. 10/2001 care constă în soluţionarea contestaţiei la decizia/dispoziţia emisă de entitatea administrativă ce soluţionează notificarea.
C.E.D.O. a stabilit cu titlu constant în jurisprudenţa sa, creată în aplicarea art. 6 parag. 1 din această Convenţie şi în conturarea principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, că în noţiunea de „proces" se include în mod necesar şi faza administrativă de soluţionare a cererii, prealabilă sesizării instanţei, pentru determinarea „duratei procedurii".
Incertitudinea dreptului la despăgubiri rezultând din necunoaşterea datei obţinerii despăgubirilor şi, mai ales, a posibilităţii obţinerii acestora, este o caracteristică inerentă, specifică dreptului litigios în dispută în speţă, nu ea în sine fiind cea care a atras calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate că dreptul analizat se află „în proces". Această caracteristică reprezintă mai degrabă efectul, consecinţa naturii litigioase a dreptului, decât cauza acestei naturi.
Cât priveşte comparaţia pe care recurenta o face între dreptul la succesiune şi dreptul la despăgubire conform Legii nr. 10/2001, ea este una fundamental greşită. Dreptul în cauză şi dreptul la succesiune nu pot fi comparate pentru că elementul „alea" priveşte, în cazul celui dintâi, însăşi existenţa dreptului, pe când în cazul celui de-al doilea (dreptul la succesiune) doar momentul când dreptul devine efectiv, neexistând nici o incertitudine în privinţa existenţei însăşi a dreptului de a moşteni al unei persoane (nimeni nu trăieşte veşnic).
Greşit aleasă este şi comparaţia pe care recurenta o face între dreptul litigios de creanţă din prezenta cauză şi dreptul de creanţă pe care debitorul refuză să-l mai execute (debitorul nu mai achită creanţa) şi care, în optica pârâtei, devine şi el astfel litigios, împrejurare ce ar exista potenţial în cazul oricărui drept subiectiv.
Termenii comparaţiei sunt greşit aleşi, căci diferenţa între cele două situaţii este una evidentă: dacă în privinţa dreptului transmis pârâtei incertitudinea ori litigiul poartă asupra însăşi existenţei dreptului, în cazul creanţei ce nu se mai achită de către debitor, dreptul de creanţă există, având un temei convenţional, atitudinea debitorului generând doar o problemă de executare, de realizare a dreptului. Desigur că într-o astfel de ipoteză, şi acest drept devine litigios, dar elementul „alea" nu poartă decât asupra realizării dreptului.
Pentru toate argumentele anterior expuse Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit că reprezintă o cesiune de drept litigios convenţia încheiată între părţile acestei cauze şi autentificată din 28 septembrie 2006, susţinerea apelantei pârâte că timp de 6 ani de la încheierea actului juridic analizat nu a luat naştere nici un litigiu privind dreptul la despăgubiri în speţă în contradictoriu cu Statul român, nu poate constitui un argument valabil, de natură să atragă o altă concluzie în cauză.
Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia lipsei de interes a reclamantei în anularea convenţiei prin aplicarea şi interpretarea greşita a art. 109 C. proc. civ., se va reţine caracterul nefondat al acesteia.
Atunci când pretinde lipsa interesului reclamantei în promovarea acţiunii, argumentată pe lipsa folosului practic al anulării cesiunii de creanţă, pârâta denaturează, din nou, conţinutul actelor juridice semnate de reclamantă la data de 28 septembrie 2006, susţinând în mod nereal şi împotriva probelor evidente ale cauzei că, în cazul admiterii acţiunii, în patrimoniul reclamantei s-ar întoarce un drept la care aceasta a renunţat anterior încheierii convenţiei autentificate din 28 septembrie 2006 şi prin acte independente de aceasta.
Astfel cum s-a reţinut şi argumentat mai sus, renunţările făcute de reclamantă prin actele juridice semnate la 28 septembrie 2006, anterior încheierii convenţiei autentificate din 28 septembrie 2006, au privit exclusiv dreptul şi posibilităţile acesteia de a pretinde restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării din 19 februarie 2001, nu şi dreptul de a încasa de la Statul român despăgubirile cuvenite pentru acelaşi imobil, nerestituit în natură. Doar acest din urmă drept a fost cesionat apelantei pârâte prin convenţia atacată cu acţiune în constatarea nulităţii, iar consecinţa admiterii acţiunii este aceea a reintrării dreptului în patrimoniul intimatei reclamante, folos practic fiind mai mult decât evident şi pe care, în mod corect, l-au reţinut instanţele de fond şi de apel.
În concluzie, interesul reclamantei în promovarea acţiunii de faţă există, iar el este unul legitim, actual, personal şi direct. Caracterul eventual al dreptului, decurgând din natura sa litigioasă, nu califică interesul reclamantei în promovarea acţiunii ca fiind tot unul eventual, după cum eronat afirmă recurenta.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârâta V.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta V.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3635/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3638/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
