ICCJ. Decizia nr. 3638/2013. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3638/2013
Dosar nr. 3707/88/2010
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 02 octombrie 2009, sub nr. 6464/327/2009, Mănăstirea Cocoş, în contradictoriu cu Consiliul Local Tulcea, Oraşul Tulcea - prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea şi Ministerul Sănătăţii a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a actului de donaţie încheiat la data de 19 octombrie 1950 şi a Procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950, încheiate între Consiliul Economic al Mănăstirii Cocoş şi Comitetul Provizoriu Judeţean al Raionului Tulcea, cu privire la imobilul compus din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 2 ha şi 9.440 mp.
Pârâtul Consiliul Judeţean Tulcea a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin întâmpinarea depusă de către Primăria Tulcea se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere că această pârâtă nu deţine imobilul din litigiu iar pe fondul cauzei solicită respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâtul Ministerul Sănătăţii a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere că nu a deţinut niciodată acest imobil iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Judecătoria Tulcea a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea cererii deduse judecăţii şi constatând că potrivit Hotărârii Consiliului Judeţean Tulcea 5 din 19 decembrie 2008 valoarea imobilului în litigiu este de 1.309.555,56 lei, prin sentinţa civilă nr. 2677 din 27 septembrie 2010 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub număr de Dosar nr. 3707/88/2010, iar prin sentinţa civilă nr. 8 din 05 ianuarie 2011 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, cauza a fost înaintată Curţii de Apel Constanţa pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Primind dosarul, prin încheierea camerei de consiliu pronunţată la data de 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa a constatat că, în speţă, competenţa de soluţionare a litigiului revine Tribunalului Tulcea.
Prin sentinţa civilă nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a Consiliului Judeţean Tulcea, ca nefondată.
A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca nefondată.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Oraşului Tulcea prin Primar şi a Ministerului Sănătăţii şi a fost respinsă acţiunea faţă de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă.
A fost admisă acţiunea privind pe reclamanta Mănăstirea Cocoş Niculiţel în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Tulcea, Oraşul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea şi Ministerul Sănătăţii Bucureşti.
S-a constatat nulitatea actului de donaţie încheiat la 19 octombrie 1950 şi a procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950.
S-a dispus punerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut că la data de 19 octombrie 1950, Mănăstirea Cocoş a donat către Comitetul Provizoriu Judeţean Tulcea, imobilul clădire şi teren în suprafaţă de 2 ha şi 9.440 mp denumit Străjeria sau Şcoala de Cântăreţi.
S-a apreciat că acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că începând din luna aprilie 1950, Comitetul Provizoriu Judeţean Tulcea a solicitat Mănăstirii Cocoş şi apoi Episcopiei Galaţiului de care ţinea administrativ Mănăstirea Cocoş la acea dată, să-i cedeze clădirea din apropierea mănăstirii şi folosită de mănăstire ca Şcoală de Cântăreţi şi Străjerie, în scopul înfiinţării unui Sanatoriu T.B.C.- astfel că la data de 19 octombrie 1950 s-a încheiat actul de donaţie, în baza căruia Consiliul Economic al Mănăstirii a donat imobilul şi terenul aferent cu scopul de a fi folosit ca sanatoriu T.B.C., încheindu-se procesul - verbal şi actul de donaţie.
Prin adresa din 23 octombrie 1950 emisă de Episcopia Dunării de Jos, se precizează că în procesul-verbal s-a consemnat faptul că imobilul s-a dat Comitetului Provizoriu Raional Tulcea cu scopul de a fi folosit ca Sanatoriu T.B.C. fără a-i fi schimbată destinaţia.
Analizând donaţia încheiată, instanţa de fond a constatat că aceasta nu a fost încheiată în formă autentică, motiv pentru care, a apreciat că este lovită de nulitate.
S-a mai reţinut din probele administrate în cauză, lipsa consimţământului reclamantei de a dona.
Urmare a constatării nulităţii absolute, părţile au fost puse în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Consiliul Judeţean Tulcea cu motivarea că este deţinătoarea imobilului.
Au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Primăria Oraşului Tulcea şi Ministerul Sănătăţii cu motivarea că aceste pârâte nu au avut niciodată detenţia acestui imobil.
A fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Ministerul Sănătăţii.
împotriva acestei sentinţe, Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea a declarat apel, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică.
În temeiul dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., pârâţii Oraşul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea şi Consiliul Local Tulcea au formulat cerere de aderare la apelul declarat de judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea.
Au invocat lipsa calităţii procesual pasive a Oraşului Tulcea prin Primar, Consiliul Local Tulcea şi Primăriei Municipiului Tulcea, cu motivarea că imobilul în litigiu nu se află în domeniul public sau privat al Municipiului Tulcea.
Pe fondul cauzei au susţinut că acţiunea este nefondată şi au solicitat admiterea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost admisă excepţia lipsei de interes în promovarea apelului de către pârâtul oraşul Tulcea prin primar şi a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de acesta, ca fiind lipsită de interes.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active în apel a Consiliului Local al Municipiului Tulcea şi a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Au fost admise apelurile Consiliului Judeţean Tulcea şi Primăriei Municipiului Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 4426 din 09 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel a pârâtului Oraşul Tulcea prin Primar, s-a reţinut, în motivare, că în şedinţa de judecată din 13 februarie 2012 instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, faţă de cererea de aderare la apel a Oraşului Tulcea, interesul promovării apelului faţă de soluţia instanţei de fond care a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi a respins acţiunea faţă de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Cât priveşte excepţia lipsei de interes s-a constată că aceasta este fondată, motiv pentru care a fost admisă, reţinându-se, în esenţă, că pârâtul Oraşul Tulcea prin Primar a obţinut câştig de cauză în faţa instanţei de fond, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi respinsă acţiunea împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, astfel că nu justifică interes în cererea de aderare la apel.
Referitor la cererea de aderare la apel a pârâtului Consiliul Local Tulcea, s-a reţinut că litigiul de faţă s-a purtat între reclamanta Mănăstirea Cocoş şi pârâţii Oraşul Tulcea prin Primar, Primăria Municipiului Tulcea, Ministerul Sănătăţii Bucureşti şi Consiliul Judeţean Tulcea, prin urmare, Consiliul Local Tulcea este un terţ în raport de cauza de faţă, nefiind parte în proces.
În condiţiile în care, Consiliul Local Tulcea nu este parte, el nu poate avea nici un drept în legătură cu hotărârea judecătorească împotriva căreia a formulat cerere de aderare la apelul formulat de Consiliul Judeţean Tulcea.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a respins cererea de aderare la apel a Consiliului Local Tulcea, pentru lipsă calitate procesual activă, faţă de împrejurarea că nu a fost parte în proces la judecată în fond, în apel nu justifică un interes legitim pentru a interveni.
Relativ la apelul promovat de Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea, s-a reţinut că reclamanta Mănăstirea Cocoş în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Tulcea, Oraşul Tulcea prin Primar, Consiliul Judeţean Tulcea şi Ministerul Sănătăţii Bucureşti a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat să se constate anularea actului de donaţie încheiat la data de 19 octombrie 1950 şi a procesului-verbal din data de 19 octombrie 1950 şi pe cale de consecinţă să se repună părţile în situaţia anterioară, obligând pârâta să restituie lucrul donat, respectiv imobilul compus din clădire şi terenul aferent în suprafaţă de 2 ha şi 9.440 mp.
Curtea de apel a reţinut că acţiunea a fost întemeiată pe dreptul comun.
Instanţa de control judiciar a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 94/2000 restituirea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, se face în conformitate cu dispoziţiile prezentei ordonanţe.
Potrivit art. 1 alin. (9) din O.G. nr. 94/2000 cererile de retrocedare a imobilelor ce aparţin cultelor religioase se depun la Comisia specială de retrocedare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare; după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare.
S-a constatat că, în speţă, reclamanta nu a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu conform O.G. nr. 94/2000, deci nu a uzat de procedura specială prevăzută de actul normativ de reparaţie.
S-a apreciat că în acest caz în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii civile trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală şi ea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 813, 1006, 1007 şi 1011 C. civ. şi a celor din O.G. nr. 94/2000 (norma specială de restituire a imobilelor preluate abuziv, de stat în perioada de referinţă ce au aparţinut cultelor religioase.
Instanţa de apel a reţinut că problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost dezlegată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conform Deciziei nr. 33 din 13 iunie 2008 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, înalta Curte dând o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente a stabilit că în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile legii speciale în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie, în speţă O.G. nr. 94/2000 nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura instituită de O.G. nr. 94/2000 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.
După adoptarea acestei O.G. nr. 94/2000 bunurile pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Or, O.G. nr. 94/2000 reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv ce au aparţinut cultelor religioase, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ cei în drept nu mai pot formula cereri în justiţie întemeiate pe dreptul comun.
Pe de altă parte, această ordonanţă instituie o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor judiciare născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că O.G. nr. 94/2000 constituie dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate în mod abuziv, ce au aparţinut cultelor religioase din România.
S-a constatat că, în speţă, reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 94/2000 care era obligatorie, derogatorie la de dreptul comun.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu se încalcă principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O. în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. în speţă, reclamanta putea obţine măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu conform O.G. nr. 94/2000 dacă urma procedura instituită de acest act normativ, făcând dovada calităţii de proprietar precum şi a preluării abuzive.
S-a reţinut că susţinerile apelantei cu privire la nulitatea donaţiei nu se impun a fi analizate din moment ce reclamanta nu a uzitat procedură stabilită de acest act normativ în cadrul căreia urmau a fi analizate şi să se pronunţe numai cu privire la construcţie.
Referitor la terenul de 2 ha şi 9.440 mp, s-a constatat că reclamanta a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991, cerere care a fost respinsă conform hotărârii din data de 31 august 2006 a C.J.S.D.P.
Astfel, utilizând procedura legii speciale pentru terenul în litigiu, s-a apreciat că reclamanta nu mai putea exercita acţiunea în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţie invocată de către Consiliul Judeţean Tulcea, instanţa de apel a apreciat această excepţie ca fiind nefondată, întrucât apelantul are calitatea procesual pasivă de a sta în proces, având în vedere că imobilul în litigiu se află în patrimoniul judeţului; dovadă în acest sens Hotărârea Consiliului Judeţean Tulcea din 2002 în baza căreia reclamanta a avut un drept de administrare, drept ce a fost retras prin hotărârea Consiliului Judeţean din 2007.
Pentru toate considerentele expuse, instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes în pronunţarea apelului de către Oraşul Tulcea prin Primar şi a respins cererea de aderare la apel, formulată de acesta ca fiind lipsită de interes.
A admis excepţia lipsei calităţii procesual active în apel a Consiliului Local al Municipiului Tulcea şi a respins cererea de aderare la apel, formulată de acesta, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
A admis apelurile Consiliului Judeţean Tulcea şi Primăriei Municipiului Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta Mănăstirea Cocoş a declarat recurs, la dosarul cauzei fiind înregistrate două cereri de recurs, ambele motivate în termen.
Prin cererea de recurs formulată în numele reclamantei Mănăstirea Cocoş, semnată şi ştampilată de avocat M.M., s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe cale de consecinţa, menţinerea în întregime a sentinţei civile nr. 4426/2011 pronunţată de către Tribunalul Tulcea, ca fiind legală si temeinică.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanţei de apel pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
În opinia recurentei-reclamante, prin invocarea O.G. nr. 94/2000 care nu are nici o legătură cu obiectul cauzei deduse judecăţii, decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Totodată, consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit faptul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, conform pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. - prin invocarea instituţiei revendicării in locul instituţiei anularii unui act numit act de donaţie încheiat de reclamantă cu fostul Comitet Provizoriu Judeţean Tulcea referitor la imobilul proprietatea recurentei compus din teren în suprafaţă de 2 ha şi 9.440 mp şi construcţie (conform Expertizei topo şi agricole efectuată pe fondul cauzei), denumit din Vechime Tabăra Cocoş sau fosta Străjerie sau Şcoală de Cântăreţi - imobil situat în vatra mănăstirii şi alăturat acesteia din localitatea Niculiţel, judeţul Tulcea.
Susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - conform pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. - prin invocarea greşită a temeiului legal pe care se bazează aceasta, respectiv problema concursului între legea specială şi cea generală - fila 7 alin. (3) din decizie. Apreciază că instanţa de apel, a invocat în mod greşit aplicarea O.G. nr. 94/2000 în cauza dedusă judecăţii, întrucât această ordonanţă nu are nicio legătură cu instituţia anulării actelor juridice.
Arată că reclamanta a invocat în mod expres instanţei de apel prin întâmpinarea depusă, faptul că obiectul cauzei îl reprezintă nulitatea absolută a actului de donaţie din anul 1950 privind imobilul proprietatea reclamantei, pentru nerespectarea formei autentice a acestui act, conform art. 813 C. civ., iar nu „revendicare ".
Consideră că intimatul-pârât s-a substituit în nume de proprietar al imobilului proprietatea reclamantei, prin depăşirea atribuţiilor legale de organ strict administrativ local-judeţean.
Prin cererea de recurs formulată în numele reclamantei Mănăstirea Cocoş, semnată şi ştampilată de Preot Scutaru Vasile, în calitate de Stareţ, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, şi, pe cale de consecinţă, să se constate ca fiind legală şi temeinică sentinţa apelată.
După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă, critică, în esenţă, hotărârea atacată susţinând că instanţa de apel deşi a reţinut că acţiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, a examinat-o ca pe o cerere în revendicare, şi nu ca pe o cerere în anulare.
Prin urmare instanţa a a analizat cererea formulată, dându-i o nouă calificare, străină de obiectul pricinii, aplicând, totodată, în mod greşit legea.
Susţine că donaţia făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor imobilului, face ca actul juridic încheiat să fie lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute, atât pentru lipsa formei autentice ca şi condiţie ad validitatem, cât şi ca lipsă a intenţiei de a dona - animus donandi - iar în plus faţă de aceste considerente, încălcarea sarcinilor donaţiei.
Chiar şi dreptul de administrare - folosinţa uzufructului - donat pârâtului Consiliu Judeţean Tulcea prin actul de donaţie, susţine recurenta, a încetat prin efectul legii, respectiv prin actul menţionat nu s-a donat proprietatea imobilelor, ci numai uzufructul acestora şi deci, conform art. 559 C. civ., uzufructul instituit prin oferta de donaţie, nu poate trece de 30 de ani, încetând la împlinirea acestui termen, câtă vreme beneficiarul uzufructului a fost o persoană juridică. în plus, actul de donaţie a fost întocmit, privind forma nefiind valabil, aşa cum reglementase părţile la data întocmirii actului, iar privind fondul nefiind valabil nici sub acest aspect, deoarece este vorba de un consimţământ viciat, obţinut prin violenţă.
În realitate, consideră recurenta, actul juridic a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, a dus la deposedarea forţată a bisericii de bunul sau imobil, neputând exista în situaţia existentă în anul 1950 intenţia de a gratifica Statul Român de esenţa comunistă care persecuta şi prigonea cultele din România.
În analiza cauzei în materie de donaţie definită ca o liberalitate este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens.
Astfel, voinţa de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalităţi.
Voinţa de a dărui, manifestată prin actul aparent al donaţiei, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul să dispună în acest sens.
Or, în cauză, susţine recurenta, a rezultat că actul intitulat „donaţie" a fost făcut în perioada în care puterea comunistă, aflată la conducerea statului, era potrivnică manifestărilor cultelor religioase şi exercita asupra acestora acte de natură a le stânjeni activitatea, acte de intimidare, deposedându-le prin diferite metode de bunurile materiale aparţinând bisericilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
La data de 22 aprilie 2013, recurenta-reclamantă a transmis precizări şi completări la recursul motivat.
Intimaţii-pârâţi Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea, Ministerul Sănătăţii şi Oraşul Tulcea prin primar au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, reiterând motivele invocate în apel, precitate.
Totodată, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a transmis întâmpinare faţă de precizările şi completările la recursul motivat formulate de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepţia nulităţii acestora în raport de prevederile art. 303 C. proc. civ., coroborat cu art. 302 din acelaşi cod, motivat de împrejurarea că au fost depuse în afara termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, şi susţinerile din întâmpinări în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Ministerul Sănătăţii a depus la dosar două întâmpinări, la datele de 23 aprilie 2013 şi 13 septembrie 2013 arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel cum s-a constatat prin sentinţa civilă nr. 4426 din 9 noiembrie 2011 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă, contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, deoarece nu s-a formulat apel pe aspectul calităţii procesuale a Ministerului Sănătăţii. Totuşi Ministerul Sănătăţii deşi recunoaşte că nu are calitate procesuală pasivă invocă în temeiul art. 302 - 303 C. proc. civ. excepţia nulităţii precizărilor şi completărilor la motivele de recurs, depuse la data de 24 aprilie 2013, însă în raport chiar de recunoaşterea Ministerului Sănătăţii că nu are calitate procesuală pasivă şi deci niciun interes în cauză, această excepţie nu necesită a fi analizată.
Referitor la fondul recursului, Înalta Curte constată că reclamanta Mănăstirea Cocoş, cu sediul în comuna Niculiţel, judeţul Tulcea a formulat o acţiune având ca obiect anularea actului de donaţie pentru nulitate de formă privind autentificarea înscrisului numit Act de Donaţie precum şi pentru nulitate de fond pentru neîndeplinirea obligaţiilor pe care şi Ie-a asumat pârâta Consiliul Judeţean Tulcea (fostul Comitet Provizoriu Judeţean al Raionului Tulcea), prin acestea, respectiv de a nu schimba destinaţia de Sanatoriu T.B.C a imobilului donat în acest scop de către Mănăstirea Cocoş, iar pe cale de consecinţă, desfiinţarea înscrisurilor a căror anulare o solicită precum şi repunerea în situaţia anterioară, obligând pârâta să restituie bunul donat, respectiv imobilul clădire şi teren aferent în suprafaţă de 2 ha şi 9.440 mp.
Ca temei de drept al acţiunii, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 813 C. civ. raportate la dispoziţiile art. 1006, art. 1007 şi art. 1011 C. civ.
Curtea de Apel Constanţa, reţine, iniţial corect, că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun, după care, în mod nelegal analizează acţiunea în raport de dispoziţiile O.G. nr. 94/2000 (în realitate este vorba de O.U.G., nr. 94/2000 privind retrocedare unor imobile care au aparţinut cultelor din România, căci O.G. nr. 94/2000 se referă la modificarea şi completarea O.G. nr. 19/1997 privind transporturile)şi constată, în esenţă, că potrivit acestui act normativ, reclamanta avea obligaţia să urmeze o procedură administrativă şi să depună cererea de retrocedare a imobilelor construcţia şi terenul aferent, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanţei, întrucât după acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, deoarece obiectul acţiunii îl constituie „anularea unui act de donaţie şi a unui proces - verbal, pentru nulitate absolută şi pentru nulitate de formă privind autentificarea înscrisului numit act de donaţie şi pentru nulitate de fond, pentru neîndeplinirea obligaţiilor pe care şi Ie-a asumat pârâtul Consiliul Judeţean Tulcea (fostul Comitet Provizoriu Judeţean al Raionului Tulcea, privind schimbarea destinaţiei imobilului şi pe cale de consecinţă, repunerea în situaţia anterioară, obligând pârâta să restituie reclamantei clădirea şi terenul".
În consecinţă instanţa de apel avea obligaţia legală să se pronunţe în legătură cu respectarea condiţiilor legale privind încheierea procesului - verbal şi a actului de donaţie, precitate, la data emiterii acestora, respectiv 19 octombrie 1950, potrivit principiului tempus regit actum şi nu să analizeze îndeplinirea condiţiilor privind retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor din România, deoarece reclamanta nu a solicitat retrocedarea imobilelor şi, cu totul altceva şi anume anularea unui act de donaţie şi a unui proces - verbal, în raport de dispoziţiile art. 813 C. civ. raportate la dispoziţiile art. 1006, art. 1007 şi art. 1011 C. civ.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a calificat, în mod nelegal, obiectul acţiunii ca fiind acţiune în revendicare, pe care reclamanta nu o putea introduce pe rolul instanţei, deoarece anterior solicitase, potrivit Legii nr. 18/1991 restituirea terenului în suprafaţă de 2 ha şi 9440 m2, iar cererea fusese respinsă prin Hotărârea din 31 august 2006 a C.J.S.D.P. - Tulcea, când în realitate, după cum s-a precizat mai sus, obiectul acţiunii îl constituie anularea unui act de donaţie şi a unui proces - verbal.
De asemenea, tot în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat hotărârea şi pe Decizia nr. 33 pronunţată la data de 13 iunie 2008 de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece această decizie se referă la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială".
Astfel fiind, dispoziţiile acestei decizii se aplică doar în cazul strict al acţiunilor având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv, care s-a solicitat pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum speţei, deoarece acţiunea reclamantei nu are ca obiect revendicarea unor imobile întemeiată pe dreptul comun ci anularea unui act de donaţie şi a unui proces - verbal în baza căruia s-a întocmit actul de donaţie, ceea ce denotă, fără putinţă de tăgadă că obiectul acţiunii este diferit de reglementarea din decizia secţiilor unite.
Totodată, se impune precizarea că, în apel, instanţa nu are posibilitatea să modifice temeiul juridic al acţiunii reclamantei, cum s-a întâmplat în speţă, ci trebuie să-şi întemeieze decizia făcând aplicarea la speţă a textelor de lege invocate de reclamantă, în raport de care să hotărască admiterea sau respingerea acţiunii.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate şi în consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să admită recursul, să caseze decizia şi să trimită cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării apelului, curtea de apel va analiza atât celelalte motive de recurs cât şi susţinerile din întâmpinările părţilor care au calitate procesuală, ca apărări pe fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Mănăstirea Cocoş împotriva Deciziei civile nr. 71/ C din 21 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţatăjn şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3636/2013. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3640/2013. Civil. Rezoluţiune contract.... → |
|---|
