ICCJ. Decizia nr. 3635/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3635/2013
Dosar nr. 5707/30/2008
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5707 din 15 iulie 2008, reclamanţii B.B.C., C.D.I., D.C.D. şi D.C.D. i-au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Timişoara, reprezentat de Consiliul local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, SC A. SA Timişoara, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate edificarea fără acceptul lor (ori al foştilor proprietari tabulari) a unor conducte de apă şi canalizare, urmată de ocuparea şi folosirea de către pârâţi, în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008, fără drept şi fără vreo despăgubire echitabilă, a unei suprafeţe de 326 mp din terenul situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, de a le achita o despăgubire, egală cu taxa de ocupare a domeniului public percepută de Primăria Municipiului Timișoara, în sumă totală de 657.216 lei, pentru folosinţa abuzivă a terenului, în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008.
Ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea cu solicitarea actualizării cu rata inflaţiei a sumei datorate cu titlu de despăgubiri de către pârâţi, în acest context, reclamanţii solicitând obligarea pârâţilor în solidar să le achite o despăgubire, egală cu taxa de ocupare a domeniului public percepută de Primăria Municipiului Timișoara, în sumă totală de 737.111 lei, pentru folosinţa abuzivă a terenului reclamanţilor, în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008 şi a cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 6000/ PI din 23 decembrie 2011, Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În raport de probatoriul administrat, prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor, întrucât, potrivit art. 6 pct. 5 din O.G. nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, aprobată prin Legea nr. 634/2002, se statuează că proprietarii instalaţiilor prin care se furnizează/prestează serviciile de apă şi de canalizare, se bucură de dreptul de servitute legală pentru toate aceste instalaţii, iar potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 a Serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare (în vigoare din 21 martie 2007), dreptul de servitute se exercită pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor respective. Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia.
Astfel fiind, constatând că pârâţii au calitate procesuală activă în speţă, Municipiul Timişoara fiind proprietar asupra conductelor de apă şi canalizare, iar SC A. SA fiind operatorul Serviciilor publice cu apă şi de canalizare, reţinând că respectivele conducte de apă şi canalizare, potrivit documentelor transmise de Arhiva Naţională şi aflate în Dosarul nr. 11224/325/2005 al Tribunalului Timiş acvirat prezentului, au fost amplasate în baza autorizaţiei de construire din 13 septembrie 1965, pentru mai multe străzi din Complexul studenţesc, urmare a cererii formulate de către fosta I.G.O., iar reclamanţii au dobândit proprietatea terenului având încorporate aceste conducte, la data de 17 decembrie 2007 fiind eliberată de conducta de canalizare suprafaţa de teren de 131 mp, din totalul de suprafaţa de 326 mp, iar la data de 23 aprilie 2008 lucrările de deviere reţea canalizare şi branşamente apă potabilă, au fost finalizate, eliberându-se întregul amplasament proprietatea reclamanţilor, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 şi art. 999 C. civ., deoarece reclamanţilor nu li s-a produs niciun prejudiciu.
Astfel, potrivit art. 998 şi următoarele C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu dă dreptul celui păgubit la despăgubiri. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale şi morale suferite de o persoană ca urmare a unei fapte ilicite, fiind justificată acordarea unor compensaţii materiale pentru repararea prejudiciului suferit, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală şi să cuprindă atât paguba efectivă cât şi beneficiul nerealizat, răspunderea civilă reclamând în afară de prejudiciu şi un raport de cauzalitate, adică legătura dintre faptă şi prejudiciu, acţiunea în despăgubire limitându-se numai la daunele directe, adică acelea care sunt neîndoielnic consecinţa faptei ilicite.
În speţă, terenul restituit reclamanţilor a fost vădit afectat de lucrări de utilitate publică efectuate cu mult anterior restituirii terenului iar apoi îndepărtate de către unităţile de resort, astfel că reclamanţii nu pot fi consideraţi păgubiţi în accepţia prevederilor art. 998 şi următoarele C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 128 din 27 iunie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii B.B.C., C.D.I., D.C.D. şi D.C.D., împotriva sentinţei mai sus menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că l-a obligat pe pârâtul Municipiul Timişoara reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara să plătească reclamanţilor suma de 38.842 lei actualizată cu rata inflaţiei.
A respins în rest acţiunea.
L-a obligat pe pârâtul Municipiul Timişoara să plătească reclamanţilor suma de 1.500 lei cheltuieli parţiale de judecată, proporţional cu pretenţiile admise, pentru prima instanţă şi apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare.
Aceasta, pe de o parte, pentru că art. 6 alin. (6) din O.G. nr. 32/2002 a fost abrogat expres prin art. 46 din Legea nr. 241/2006, iar noua reglementare, respectiv art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, în vigoare la data introducerii acţiunii şi pe aproape întreaga perioadă în care reclamanţii au fost lipsiţi de folosinţa imobilului, instituie o servitute cu titlu gratuit în favoarea proprietarilor şi operatorilor pe toată durata existenţei sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, exclusiv pentru executarea lucrărilor necesare întreţinerii şi exploatării sistemelor respective.
Ori, lipsa temeiului juridic pentru existenţe conductelor de apă şi canalizare pe terenul reclamanţilor a fost implicit recunoscută de către proprietarul acestora, Municipiul Timişoara, prin solicitarea făcută pârâtei SC A. SA Timişoara (adresa din 29 ianuarie 2007, fila 22, Dosarul nr. 5707/30/2009, vol. I, al Tribunalului Timiş) de mutare a acestor conducte pe domeniul public.
A apreciat că, atâta vreme cât pârâţii nu au dovedit existenţa unui titlu valabil, opozabil reclamanţilor, ocuparea suprafeţei de 326 mp din terenul reclamanţilor cu conductele de apă şi canalizare constituie o faptă ilicită în sensul art. 998 C. civ., respectiv o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consacrate de art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că reclamanţii, contrar celor reţinute de prima instanţă şi celor susţinute de pârâţii intimaţi, sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, impunându-se asigurarea unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi interesul individual al proprietarului bunului.
Cât priveşte pârâtul care trebuie obligat la plata despăgubirilor, curtea de apel a apreciat că acesta este pârâtul Municipiul Timişoara, întrucât el este proprietarul reţelelor de apă şi canalizare şi, deci, are prerogativa de a dispune juridic de acestea, pârâta şi SC A. SA Timişoara având doar calitatea de operator al serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, curtea de apel a avut în vedere că în cauză au fost efectuate o expertiză şi două contraexpertize, care au concluzionat astfel:
Prima expertiză efectuată de expert C.M. a stabilit cuantumul despăgubirilor, în raport de taxa de ocupare a domeniului public percepută de pârâtul Municipiul Timişoara, la suma de 606.360 lei; a doua lucrare de specialitate, respectiv raportul de contraexpertiză efectuat de expert B.A., B.S. şi B.I. a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 38.842 lei, în raport de ofertele de publicitate şi situaţia concretă a terenului în litigiu, iar a treia lucrare de specialitate, respectiv raportul de contraexpertiză efectuat de expertul T.G., B.P.E. şi H.V. a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma actualizată de 737.111 lei, tot în funcţie de taxa de ocupare a domeniului public.
Curtea de apel a apreciat că se justifică luarea în considerare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanţilor, a raportului de contraexpertiză efectuat de experţii B.A., B.S. şi B.I., întrucât, la efectuarea acestuia, au fost avute în vedere ofertele reale de piaţă, precum şi situaţia concretă a imobilului în litigiu, constând în aceea că era ocupat de o terasă ce deserveşte restaurantul reclamanţilor, care „obţin şi alte avantaje în plus faţă de destinaţia de grădină".
Instanţa de apel a arătat că o despăgubire reală a reclamanţilor nu s-ar putea realiza decât în condiţii similare celor în care şi-ar fi putut valorifica ei înşişi dreptul de proprietate asupra terenului în raport cu terţe persoane, adică la nivelul valorii actuale de piaţă a terenului, iar nu la nivelul taxei de ocupare a domeniului public, pentru care criteriile sunt stabilite prin hotărâri ale consiliului local, astfel cum s-a procedat prin expertiza efectuată de experta C.M şi prin raportul de contraexpertiză efectuat de experţii T.G., B.P.E. şi H.V.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.
Recurenţii reclamanţi îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii precizate şi obligării pârâţilor, în solidar, de a le achita o despăgubire, egală cu taxa de ocupare a domeniului public percepută de P.M.T., în sumă totală de 737.111 lei, pentru folosinţa abuzivă a terenului reclamanţilor în perioada 11 iulie 2005 - 23 aprilie 2008, cu cheltuielilor de judecată integrale în fond, apel şi recurs (taxe de timbru, onorarii experţi şi avocaţi).
În motivarea recursului lor arată în esenţă că instanţa de apel a stabilit în mod corect că ocuparea suprafeţei de 326 mp din terenul reclamanţilor cu conducte de apă şi canalizare constituie o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ., respectiv o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consacrate de art. 480C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că reclamanţii, contrar celor reţinute de prima instanţă şi celor susţinute de pârâţii intimaţi, sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, impunându-se asigurarea unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi interesul individual al proprietarului bunului.
Cu toate acestea, recurenţii consideră că, obligând Municipiul Timişoara, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, doar la plata sumei de 38.842 lei actualizată cu rata inflaţiei, instanţa de apel a încălcat dreptul reclamanţilor la o reparaţie justă şi echitabilă, reţinând o valoare a despăgubirii derizorie şi fundamentată pe o analiză comparativă greşită.
Aşa fiind, în opinia recurenţilor, despăgubirea ce trebuie acordată necesită a fi corespunzătoare cu prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de a folosi terenul conform scopului propus.
Recurenţii pârâţi îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi menţinerii ca temeinice şi legale a sentinţei tribunalului.
Se arată în motivarea recursului că în mod eronat instanţa de apel a constatat că nu s-a dovedit existenţa unui titlu valabil pentru montarea conductelor de apă şi canalizare, fără să ţină cont de faptul că la dosarul cauzei este acvirat Dosarul nr. 11224/325/2005 al Tribunalului Timiş, în care se regăseşte autorizaţia de construire din 13 septembrie 1965 privind amplasarea conductelor de apă şi canalizare pe mai multe străzi din Complexul Studenţesc.
Recurenţii susţin că, prin urmare, terenul era deja afectat de utilităţi în momentul în care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia, motiv pentru care consideră că, în speţă, ar fi trebuit să se ţină cont de existenţa unui drept de servitute de trecere şi, de asemenea, că potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi canal se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia.
Recurenţii mai arată şi că, instanţele de judecată, la cererea reclamanţilor, au dispus mutarea reţelelor termice a conductelor de canalizare şi de apă de pe terenul proprietatea reclamanţilor, SC C. SA a procedat la mutarea reţelei termice secundare de pe acest teren, mai mult, SC A. SA a deviat atât conducta de apă, cât şi canalul, eliberându-se astfel amplasamentul mai sus amintit şi, de asemenea, reclamanţii au solicitat SC A. SA, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, mutarea acestor conducte pe domeniul public, aceasta neînsemnând recunoaşterea implicită a unui fapt ilicit, cum ar fi montarea în mod ilegal a acestor conducte, ci dovada bunei - credinţe, în sensul celor solicitate de reclamanţi, de a le fi degrevată proprietatea.
În ce priveşte recursul declarat de pârâţi, se constată următoarele:
Din examinarea actelor dosarului, în raport de criticile formulate de recurenţii - pârâţi, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se observă că, într-adevăr, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că pârâţii nu au dovedit existenţa unui titlu valabil asupra respectivelor conducte de apă şi canalizare, opozabil reclamanţilor, de vreme ce din documentele aflate la Dosarul nr. 11224/325/2005 al Tribunalului Timiş, acvirat acestui dosar, rezultă că acestea au fost amplasate în baza autorizaţiei de construire din 13 septembrie 1965, emisă pentru mai multe străzi din Complexul studenţesc, iar reclamanţii au dobândit proprietatea terenului, având aceste conducte încorporate, la data de 17 decembrie 2007.
În această situaţie, luând în considerare documentele mai sus amintite, susţinerea recurenţilor pârâţi, potrivit căreia în momentul în care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, acesta era deja afectat de lucrările de utilitate publică efectuate, proprietatea Municipiului Timişoara, se dovedeşte a fi corectă, aşa cum corectă este şi aprecierea conform căreia, în această împrejurare, se impunea ca instanţa de apel să aibă în vedere şi să facă aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, care prevăd instituirea şi exercitarea unui drept de servitute asupra proprietăţilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi canal, ce se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestuia.
Drept urmare, se constată că reclamanţii erau ţinuţi să respecte această servitute legală şi, în speţă, în mod greşit curtea de apel a considerat că aceştia sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ. la plata cărora l-a obligat pe pârâtul Municipiului Timişoara, în calitate de proprietar al reţelelor de apă şi canalizare.
Aceasta, deoarece amplasarea şi exploatarea sistemului de conducte au avut o bază legală, lipsind caracterul ilicit al faptelor pârâţilor, iar reclamanţii nu au demonstrat producerea unui prejudiciu, respectiv, nu au dovedit faptul că au fost obstrucţionaţi în utilizarea terenului proprietatea lor datorită existenţei reţelelor subterane de apă şi canalizare, nefiindu-le îngrădit dreptul de folosinţă a terenului, ei chiar exercitând în fapt acest drept; totodată, în speţă, nu s-a realizat nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, daunele pretins produse trebuind să fie consecinţa de netăgăduit a faptei ilicite - faptă care, aşa cum s-a arătat, a avut un caracter licit.
Ca atare, se reţine că prima instanţă care s-a pronunţat în cauză a apreciat judicios că reclamanţii nu pot fi consideraţi păgubiţi, în accepţiunea dispoziţiilor art. 998 C. civ., cu atât mai mult cu cât întregul amplasament de conducte a fost îndepărtat de pe proprietatea lor şi cu cât aceştia nu au putut dovedi că au fost lipsiţi de folosinţa terenului, proprietatea lor.
În speţă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., iar reclamanţii neputând fi consideraţi păgubiţi în accepţiunea acestor dispoziţii legale, se impune respingerea acţiunii acestora, aşa cum judicios a apreciat tribunalul şi, în consecinţă, recursul pârâţilor va fi admis şi se va modifica decizia curţii de apel, în sensul respingerii apelului reclamanţilor, declarat împotriva sentinţei tribunalului, care va fi menţinută, ca fiind legală.
În ce priveşte recursul reclamanţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Susţinerile recurenţilor reclamanţi conform cărora ocuparea unei suprafeţe din terenul proprietatea lor cu conducte de apă şi canalizare constituie o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ., respectiv o încălcare abuzivă a prerogativelor dreptului de proprietate consacrate de art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., fiind îndreptăţiţi la despăgubiri nu sunt întemeiate, deoarece, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului pârâţilor, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., neexistând o faptă ilicită, producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor şi o legătură de cauzalitate de netăgăduit între acestea.
Totodată, instituirea unei servituti legale cu titlu gratuit, prin care se prevede o limitare a dreptului de proprietate pentru titularii terenurilor străbătute de obiective de utilitate publică nu intră în coliziune cu art. 480 C. civ., deoarece aceasta nu constituie o sarcină intolerabilă şi nu este de natură să antreneze dispariţia dreptului de proprietate, proprietarul putând să-şi folosească în continuare bunul; nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., atâta timp cât din examinarea dispoziţiilor acestuia rezultă fără echivoc faptul că protecţia pe care o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută, acest articol conţinând, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene, nu numai principiul protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Recurenţii pârâţi formulează critici şi cu privire la cuantumul despăgubirilor ce le-au fost acordate de către instanţa de apel, susţinând că s-a reţinut o valoare a despăgubirilor derizorie şi fundamentată pe o analiză comparativă greşită, în timp ce pentru o reparaţie echitabilă, s-ar fi impus ca despăgubirea pentru folosinţa abuzivă a terenului ce le aparţine să fie stabilită ţinându-se cont de taxa de ocupare a domeniului public percepută de Primăriei Municipiului Timișoara, în sumă totală de 737.111 lei.
în mod evident o astfel de critică rămâne fără obiect, de vreme ce instanţa de recurs apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 998 şi art. 999 C. civ., nu poate fi angajată răspunderea pârâţilor în baza acestui temei legal, prin obligarea acestora la plata unor despăgubiri; totodată, nefiind datorate, orice discuţie asupra modalităţii de stabilire a cuantumului lor este superfluă.
În speţă, nu se poate vorbi nici despre nemotivarea deciziei curţii de apel sau despre faptul că aceasta ar conţine motive contradictorii sau străine de natura pricinii, - critică nedezvoltată, de altfel, în conţinutul recursului - deoarece hotărârea instanţei de apel conţine motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia adoptată şi, oricum, decizia curţii de apel urmând a fi modificată, prin admiterea recursului pârâţilor, o asemenea critică devine lipsită de relevanţă.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte:
Va respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei curţii de apel.
Va admite recursul declarat de pârâţi, împotriva aceleiaşi decizii şi va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care o va menţine, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.D.I., D.C.D., D.C.D. şi B.B.C. împotriva Deciziei civile nr. 128 din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 128 din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanţii C.D.I., D.C.D., D.C.D. şi B.B.C. împotriva sentinţei civile nr. 6000/ PI din 23 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3508/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3636/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
