ICCJ. Decizia nr. 487/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 487/2013
Dosar nr. 7887/2/2011
Şedinţa publică din 6 februarie 2013
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 118 din 3 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanţii C.C.F. şi P.A.S.D. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, faţă de împrejurarea că la termenul din 6 mai 2010, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primar general, acţiunea faţă de acest pârât va fi respinsă.
În ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, aceasta este neîntemeiată, deoarece, prin sentinţa civilă nr. 7074 din 3 mai 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a dispus obligarea reclamanţilor din prezentul dosar să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului P.T. apartamentul nr. 2, situat în Bucureşti, Intr. Armaşului, constatându-se că reclamanţii au fost de rea credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Hotărârea prin care a fost admisă acţiunea în revendicare are natura unei hotărâri de desfiinţare, în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 425/2007, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondat recursul reclamanţilor, dar aceştia nu au depus la dosar şi decizia din recurs, pentru a se putea verifica caracterul irevocabil al hotărârii de desfiinţare a titlului de proprietate.
Pe de altă parte, constatarea relei credinţe echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, deoarece aceasta atrage ilicitatea cauzei.
Prin decizia nr. 574/ A din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., care obligau judecătorul să stăruie pentru aflarea adevărului şi şi-a bazat hotărârea pe acte pe care nu le-a putut studia, nefiind depuse la dosar.
Prin decizia nr. 5158 din 14 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a casat decizia şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului reclamanţilor.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel avea posibilitatea, în temeiul art. 292 şi 129 alin. (5) din C. proc. civ., să ordone completarea probatoriului sub aspectele menţionate în decizia recurată.
După rejudecare, prin decizia nr. 179/ A din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 350.600 euro echivalent în lei la data plăţii efective, la cursul BNR, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului compus din ap. nr. 2 şi terenul aferent de 53,97 m.p.
Instanţa de rejudecare în apel a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 4584/2003, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/18272 din 9 ianuarie 1997 şi s-a reţinut valabilitatea acestuia ca o consecinţă a bunei credinţe a reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 7074/2006, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea n revendicare formulată de P.R. şi a obligat pe reclamanţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
În considerentele deciziei nr. 425 din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în apelul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe, au fost înlăturate considerentele cu privire la reaua credinţă a reclamanţilor şi s-a statuat în mod definitiv şi irevocabil că buna credinţă nu are relevanţă, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost soluţionată în baza criteriilor de preferabilitate.
In ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de rejudecare în apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin sentinţa civilă nr. 4584/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, reţinându-se buna credinţă a reclamanţilor, care au dreptul la despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
Conform raportului de expertiză, valoarea de circulaţie a imobilului la data evicţiunii - 30 martie 2007 - a fost stabilită la suma totală de 350.600 euro, din care 277.000 euro reprezintă valoarea apartamentului, iar 73.600 euro reprezintă valoarea terenului aferent.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Potrivit art. 1337, 1341 şi urm. din Codul civil, răspunderea pentru evicţiune aparţine Municipiului Bucureşti.
Recurentul a mai arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi să fi fost desfiinţat.
A mai arătat recurentul, că instanţa de apel a omologat în mod eronat raportul de expertiză, care nu reflectă preţul real al imobilului.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune valoarea de circulaţie, cu atât mai mult în situaţia imobilelor care au tăcut obiectul Legii nr. 112/1995, ci diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare şi valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii.
In sprijinul susţinerilor sale privind criteriile de evaluare, recurentul a invocat jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi sunt întemeiate doar pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Recurentul susţine că nu are calitate procesuală pasivă, dar calitatea procesuală pasivă îi este conferită de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituţii îi incumbă obligaţia de restituire a preţului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii este o răspundere legală, iar nu contractuală, aşa cum susţine.
De aceea, nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor se regăseşte în dispoziţiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală.
Recurentul a mai arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi să fi fost desfiinţat, dar nici această critică nu poate fi primită.
Pentru ca o persoană să primească despăgubiri în temeiul art. 50 sau 501 din Legea nr. 10/2001, republicată nu este imperios necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare.
Aceasta pentru că art. 50 din Legea nr. 1072001, republicată stabileşte că au dreptul la despăgubiri persoanele ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desfiinţate, iar art. 20 alin. (21) din lege defineşte noţiunea de contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ca fiind contractele anulate ca urmare a unei acţiuni în anulare sau cele rămase fără efecte, ca urmare a unei acţiuni în revendicare.
Or, în prezenta cauză, contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas fără efect, ca urmare a comparării titlurilor şi admiterii acţiunii în revendicare.
De asemenea, sunt nefondate criticile privind momentul care ar trebui avut în vedere pentru calculul despăgubirilor şi principiul echităţii sau al neîmbogăţirii fără justă cauză, atât timp cât legea operează cu un singur criteriu clar, şi anume acela al valorii de piaţă a imobilului.
Fondată este, însă, critica privind modul în care a fost stabilită valoarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desfiinţate au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Analizând expertiza de specialitate efectuată în cauză, se constată că aceasta nu face nici o menţiune cu privire la criteriile prevăzute de aceste standarde internaţionale.
Expertul se limitează a indica faptul că a calculat valoarea actuală de circulaţie în conformitate cu recomandările CET-R nr. 104 din februarie 2007, prin metoda comparaţiei directe, având în vedere segmentul de lux al pieţei de închiriere şi ofertele existente la data evaluării pentru spaţii similare.
Or, lipsa oricărei referiri la criteriile prevăzute de standardele internaţionale şi luarea în considerare a ofertelor pe piaţa de lux reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind modul de calcul al despăgubirilor.
De aceea, se va admite recursul declarat de pârât, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La rejudecare se va efectua o nouă expertiză în sensul celor arătate, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 din lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 179/ A din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 482/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 570/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
