ICCJ. Decizia nr. 448/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 448/2013
Dosar nr. 5659/3/2009
Şedinţa publică de la 05 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 februarie 2009, reclamanţii G.A., G.J., G.G., în calitate de moştenitori ai defunctului G.I., decedat la data de 05 august 2003,au solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.B., prin P.G. şi S.R. prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună soluţionarea notificării nr. 2152 din 13 august 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul de a le fi restituită în natură suprafaţa de teren care nu este afectată de detalii de sistematizare din totalul de 990 m.p., iar pentru diferenţa de suprafaţă să fie despăgubiţi pecuniar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 23, art. 26 şi urm. din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi republicată prin Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 882 din 11 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanţi, a fost obligat pârâtul să se pronunţe prin dispoziţia menţionată asupra notificării nr. 2152 din 13 august 2001, acordând reclamanţilor măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a suprafeţei de 320,94 m.p. teren, omologând raportul de expertiză topografică efectuat de expert ing. I.N., situat pe strada Sebastian, Bucureşti, şi măsuri reparatorii prin echivalent respectiv 42.794 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii pentru construcţia demolată şi 1.838.269 lei pentru suprafaţa de 756,34 m.p. care nu poate fi retrocedată în natură. Au fost omologate raportul de expertiză tehnică efectuat de expert ing. C.V.V. şi raportul de expertiză efectuat de expert ing. N.R.I.
Tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
Imobilul, în suprafaţă de 1085,00 m.p. teren şi 248,15 m.p. suprafaţă construită, situat în Bucureşti, str. Sebastian, a aparţinut lui G.I. şi G.A. şi a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 151/1989, în prezent construcţia fiind demolată, iar terenul fiind parţial ocupat de blocuri de locuinţe şi utilităţi publice.
Imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, aşa cum modalitatea de preluare este definită de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, iar autorul reclamanţilor a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă această notificare nu a fost soluţionată, astfel că reclamanţii au înţeles să se adreseze direct instanţei de judecată pentru a analiza fondul pretenţiilor acestora.
Instanţa de fond a avut în vedere, la adoptarea soluţiei, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare unitară ale acesteia, precum şi Decizia nr. XX/2007 a instanţei supreme care dă dreptul instanţelor de judecată ca, în cazul în care entitatea notificată nu a răspuns în termen legal, să soluţioneze pe fond cererea.
Cu privire la S.R. prin M.F.P., tribunalul a constatat că, deşi legal citat, acesta nu s-a prezenta la instanţă şi nu şi-a formulat în scris apărările, astfel încât hotărârea este pronunţata şi în contradictoriu cu acest pârât, pentru opozabilitate, potrivit atribuţiilor ce-i revin pentru plata despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii M.B. şi S.R., prin M.F.P.
Prin decizia nr. 145/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, s-au admis ambele apeluri, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că, urmare a admiterii cererii, a fost obligat pârâtul M.B. să se pronunţe prin dispoziţie asupra notificării nr. 2152 din 13 august 2001, acordând reclamanţilor măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a suprafeţei de 320,94 m.p. teren şi să stabilească dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, în sumă de 42.794 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, şi pentru suprafaţa de 756,34 m.p. teren care nu poate fi restituită în natură, în sumă de 1.838.269 lei, măsuri reparatorii care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În considerentele deciziei, curtea de apel a reţinut următoarele: în ceea ce priveşte susţinerea apelantului M.B. că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 ar fi un termen de recomandare, curtea a reţinut că această susţinere nu poate fi primită, interpretarea în discuţie fiind de mult timp tranşată prin Decizia nr. 20/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea formulată echivalează cu refuzul restituirii imobilului şi că, în această situaţie, notificatorul se poate adresa direct instanţei de judecată pentru soluţionarea pe fond a pretenţiei sale.
Referitor la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că apelanta doar a invocat şi citat acest text, fără să arate în concret care ar fi criticile aduse în cauză sentinţei atacate în contextul acestui text legal.
Instanţa de apel a considerat însă întemeiată critica adusă de apelantul M.B., referitoare la lipsa competenţei sale de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobilele notificate.
Din ansamblul cauzei şi al considerentelor sentinţei rezultă că instanţa de fond a avut în vedere, în dispozitivul hotărârii, pe pârâtul M.B., calitatea procesuală a S.R. fiind reţinută exclusiv din perspectiva opozabilităţii pe care hotărârea trebuie să o aibă faţă de acest pârât, faţă de atribuţiile ce îi revin pentru plata despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001.
Or, în condiţiile Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare, prin dispoziţia/decizia de soluţionare a notificării nu mai stabileşte ea însăşi cuantumul despăgubirilor, astfel cum rezultă din art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, ci doar face propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Cu atât mai mult apare ca nelegală obligarea directă a unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor către reclamanţi, cu cât, în nicio situaţie legală, în contextul Legii nr. 10/2001 si al Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare nu are obligaţia să plătească ea însăşi despăgubirile cuvenite drept măsuri reparatorii prin echivalent, ci unitatea deţinătoare este investită doar cu soluţionarea notificării, plata efectivă a despăgubirilor făcându-se în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Soluţionând apelul declarat de S.R., curtea a constatat neîntemeiată critica adusă de acesta referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive si neexercitarea rolului activ de către instanţa de fond.
Astfel, neexercitarea rolului activ de către instanţa de fond, în măsura în care s-ar fi impus în cauză, nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a soluţiei pronunţate.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, s-a reţinut că aceasta se regăseşte în cauză, faţă de pretenţia reclamanţilor de a le fi acordate despăgubiri băneşti pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură.
Curtea a apreciat că răspunderea statului poate fi angajată în orice situaţie, atâta timp cât statul însuşi este emitentul legislaţiei care, prin ineficienta sa, a condus la imposibilitatea, pentru reclamanţi de a-şi vedea recunoscut dreptul, până la acest moment, după cum răspunderea statului este angajată şi pentru neîndeplinirea de către instituţiile sale desemnate cu atribuţii în contextul Legii nr. 10/2001.
A aprecia că S.R. nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic în discuţie, pe motiv că nu există un text legal care să îi prevadă responsabilitatea, echivalează practic, prin consecinţele pe care le produce, unei denegări de dreptate, de vreme ce nu există niciun alt text legal care să prevadă responsabilitatea oricărui alt subiect de drept.
Din perspectiva reclamanţilor şi a art. 6 din C.E.D.O., încălcarea dreptului lor de acces la instanţa este datorată instituţiilor statului si statului însuşi. Statul nu se poate apăra arătând spre una din instituţiile sale şi, invocând responsabilitatea exclusivă a acesteia, căci aceste instituţii funcţionează pe baza legislaţiei emisă de statul însuşi şi în condiţiile prescrise de acesta.
Criticile dezvoltate de apelantul S.R. pe fondul cauzei, în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care prevăd că stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina C.C.S.D., au fost apreciate de curte ca neîntemeiate.
S-a considerat, în esenţă, că stabilirea cuantumului despăgubirilor se impune a se face direct în cauză de către instanţa de judecată pentru a înlesni obţinerea propriu-zisă a acestora de către reclamanţi, în condiţiile în care durata procedurilor în faţa Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.
De altfel, arată instanţa de apel, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, C.E.D.O. a decis că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire şi că Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 nu sunt în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri şi că există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.R., reprezentat de M.F.P., şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată, raportat la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel motivează în mod contradictoriu respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.R:, reprezentat de M.F.P., ceea ce îl îndreptăţeşte pe recurent să reitereze aceste apărări sub forma excepţiei şi să solicite să se constate că acestea sunt pe deplin justificate şi întemeiate, contrar celor reţinute prin considerentele deciziei atacate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea.
Invocă dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text care indică foarte clar părţile litigante ale unei acţiuni în instanţă iniţiate de o persoană îndreptăţită, precum şi dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a instanţei supreme.
Astfel, arată recurentul, din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 247/2005, reiese că M.F.P. nu este abilitat nici să avizeze, nici să acorde sau să propună şi nici să emită, în numele şi pe seama statului, titluri de despăgubiri.
Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, având în vedere considerentele ce succed:
Potrivit art. 13 alin. (1) Cap. III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretenţiilor de dezdăunare/despăgubire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi de C.S.S.C.D. în echivalent şi realizarea (plata acestora) se face numai după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ.
Or, potrivit art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) şi art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea în numele şi pe seama statului de astfel de titluri de despăgubiri este de competenţa exclusivă a C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei Primului - Ministru.
Pe baza raportului de evaluare întocmit în cursul acestei proceduri, C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Dispoziţiile legale evocate stipulează astfel că stabilirea şi plata despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite în procedura legii speciale este prerogativa C.C.S.D. de pe lângă Cancelaria Primului - Ministru şi, nicidecum, o obligaţie în sarcina M.F.P. pentru S.R.
În acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, într-un recurs în interesul legii, a stabilit prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Ca urmare, pentru considerentele menţionate, constatându-se a fi fondate criticile pârâtului S.R., prin M.F.P., se va admite recursul, va fi modificată decizia curţii de apel şi, urmare a admiterii apelului aceluiaşi pârât împotriva sentinţei nr. 882 din 11 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, va fi schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi respingerii acţiunii faţă de S.R., reprezentat de M.F.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 145/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva sentinţei nr. 882 din 11 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul admiterii excepţiei procesuale pasive a S.R. prin M.F.P. şi respingerii acţiunii faţă de acesta.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 05februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 445/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 425/2013. Civil. Partaj judiciar. Contestaţie... → |
|---|
