ICCJ. Decizia nr. 4428/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4428/2013

Dosar nr. 9184/101/2011

Şedinţa publică din 10 octombrie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin cererea formulată la data de 8 iunie 2011 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin sub nr. 8093/225/2011, reclamanţii V.A.F. şi V.F.D. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. Bucureşti, Biroul Teritorial Mehedinţi, S.C. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 300.000 RON cu titlu de daune morale, ce reprezintă repararea prejudiciului moral cauzat prin fapta ilicită a prepusului acestora şi respectiv, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie.

Prin sentinţa civilă nr. 4983 din 25 octombrie 2011 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 9184/101/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 45 din 31 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a trimis cauza pentru soluţionarea conflictului Curţii de Apel Craiova.

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 28 februarie 2012 Curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi Tribunalul Mehedinţi, în favoarea Tribunalului Mehedinţi.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că prin cererea adresată instanţei, reclamanţii au chemat în judecată pârâţii, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit urmare a faptei ilicite săvârşită de către pârâtul S.C., în calitate de procuror, şi anume începerea urmăririi penale împotriva pârâţilor, pentru ca apoi să se dispună încetarea urmăririi penale.

Sub aspectul temeiului de drept, această răspundere este tot o răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în cazul procurorului sau judecătorului, şi art. 1000 alin. (3) C. civ., în cazul parchetului sau instanţei de judecată unde funcţionează magistratul respectiv, fapta ilicită constând într-o eroare judiciară, înţelegându-se prin aceasta orice măsură luată de către aceştia în cursul unui proces penal, şi despre care partea susţine că a fost luată în mod greşit.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. tribunalul judecă în primă instanţă, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Mehedinţi sub nr. 9184/101/2011.

La data de 1 august 2011 pârâtul Ministerul Public a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acţiunii formulată de reclamanţi ca inadmisibilă.

De asemenea, a invocat că reclamanţii aveau obligaţia să timbreze la valoare, iar în caz contrar instanţa urmează a proceda la anularea cererii ca netimbrată, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Pârâtul a mai invocat prin întâmpinare excepţia lipsei obiectului cererii, faţă de împrejurarea că fapta la care se referă reclamanţii şi care, în opinia lor, i-ar fi prejudiciat moral, nu are caracter ilicit.

A invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului procuror S.C., având în vedere calitatea de magistrat a acestuia şi împrejurarea că presupusa faptă ilicită a acestuia este de fapt o îndeplinire a obligaţiilor de serviciu ale acestuia în virtutea dispoziţiilor legii penale.

Asupra fondului a arătat că reclamanţii nu au făcut dovada întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale care i-ar îndreptăţi la daune morale şi materiale.

La data de 8 septembrie 2011 pârâta D.I.I.C.O.T. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Biroul Teritorial Mehedinţi din cadrul D.I.I.C.O.T. şi respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu acesta.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 24 octombrie 2011 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

De asemenea, a invocat că Statul Român, prin reprezentantul său legal, nu are calitate procesuală pasivă în speţă.

Prin sentinţa civilă nr. 152 din 5 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 9184/101/2011, s-au respins excepţiile netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

S-au admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.C. şi excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Biroului Teritorial Mehedinţi.

S-a respins acţiunea faţă de pârâtul S.C. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, faţă de Biroul Teritorial Mehedinţi ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de exerciţiu, şi împotriva celorlalţi pârâţi, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În baza dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa a analizat cu prioritate excepţiile de fond şi de procedură care fac de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului cauzei.

În ceea ce priveşte excepţiile netimbrării şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

S-a constatat că acţiunea de faţă este scutită de plata taxei de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 146/1997, putându-se face aplicarea, atât a lit. f¹) conform căreia sunt scutite de plata taxei acţiunile pentru stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, cât şi a lit. o) potrivit căreia sunt scutite de plata acestei taxe cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, instanţa a constatat că această excepţie este neîntemeiată, prin regulatorul de competenţă fiind stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi cu motivarea că tribunalul judecă în primă instanţă, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Statul nu are obligaţia să formuleze acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanţelor Publice să aprecieze asupra oportunităţii formulării acţiunii.

Instanţa a apreciat ca întemeiată, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.C. şi a respins în consecinţă acţiunea faţă de acesta.

Astfel, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară şi indirectă, iar justiţiabilii nu pot formula acţiune civilă în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului, acţiunea formulându-se împotriva Statului Român, acesta având calitate procesuală pasivă în cauză.

Referitor la Biroul Teritorial Mehedinţi din cadrul D.I.I.C.O.T., instanţa a constatat că acesta este o structură fără personalitate juridică, astfel încât acest pârât este lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu, admiţând excepţia invocată în acest sens de D.I.I.C.O.T. şi respingând acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de exerciţiu.

Analizând fondul cauzei instanţa a reţinut că acţiunea este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Prin rezoluţia nr. 25 din 23 martie 2011 s-a început urmărirea penală împotriva reclamanţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Prin rechizitoriul întocmit în dosarul respectiv s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor şi a numitului M.C.G.

Reclamanţii au susţinut că prin această faptă magistratul a comis un abuz, un fapt ilicit care le-a adus un prejudiciu, fapt ilicit care nu poate fi catalogat altfel decât o eroare judiciară conform susţinerilor reclamanţilor, eroare care le-ar fi produs un prejudiciu.

Constituţia României, prin art. 52 instituie răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare. Această răspundere este reglementată prin lege şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Răspunderea civilă se referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor şi procurorilor pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, precum şi în alte procese decât cele penale.

Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Statul nu are obligaţia să formuleze acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanţelor Publice să aprecieze asupra oportunităţii formulării acţiunii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 „statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri”, iar în raport de dispoziţiile art. 507 C. proc. pen. „statul are acţiune în regres”.

Ca urmare, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară şi indirectă, iar justiţiabilii nu pot formula acţiune civilă în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului.

În temeiul legii pot fi formulate două acţiuni cu titulari diferiţi, având cauze juridice distincte şi anume:

- acţiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârşirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cât şi art. 96 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 303/2004;

- acţiunea în regres a statului împotriva judecătorului şi procurorului, care este subsecventă acţiunii în despăgubiri formulată de parte. Acţiunea în regres a statului are ca temei juridic dispoziţiile art. 507 C. proc. pen. şi art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.

În atare situaţie, chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru daunele morale solicitate, acestea au ca izvor un fapt ilicit reprezentat conform susţinerilor reclamanţilor de eroarea comisă de magistrat, în cadrul unui proces penal, prin urmare în speţă sunt aplicabile dispoziţiilor art. 504-507 C. proc. pen., astfel cum a arătat şi Curtea de Apel Craiova prin regulatorul de competenţă.

Aşadar, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., „ Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. Modurile de restrângere a libertăţii în cursul procesului penal sunt prevăzute de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. şi sunt enumerate ca fiind: „a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă”.

În cauză reclamanţii au solicitat acordarea de daune pentru prejudiciile aduse imaginii reclamantei care, conform susţinerilor acesteia, a avut de suferit în libertatea de a-şi exercita profesia de avocat.

Prin urmare, acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., astfel încât a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii V.A.F. şi V.F.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 78 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii V.F.D. şi V.A.F.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a avut în vedere considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin sub nr. 8093/225/2011, precizată ulterior, reclamanţii V.A.F. şi V.F.D. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinţi, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi la despăgubiri reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamanţi, ca urmare a faptei comise de pârâtul S.C. care, în calitate de procuror, a dispus începerea urmăririi penale împotriva acestora, pentru ca apoi să dispună încetarea urmăririi penale.

Reclamanţii au invocat ca temei legal al acţiunii dispoziţiile art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

Curtea de Apel Craiova, prin sentinţa civilă nr. 9 din 28 februarie 2012, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi reţinând că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. tribunalul judecă în primă instanţă cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Urmare a hotărârii dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competenţă, dar şi în raport de susţinerile formulate de reclamanţi (sub aspectul stării de fapt) prin cererea de chemare în judecată, Tribunalul Mehedinţi a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. şi nu dispoziţiile art. 998, 999, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

Tribunalul a motivat că daunele morale solicitate au ca izvor un fapt ilicit reprezentat, conform susţinerilor reclamanţilor, de eroarea comisă de magistrat în cadrul unui proces penal, ceea ce face ca în speţă să-şi găsească incidenţa dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen.

Faptul că în considerentele hotărârii prima instanţă s-a limitat să concluzioneze că nu sunt incidente dispoziţiile art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., nu constituie motiv de anulare sau schimbare a soluţiei pronunţată de tribunal, motivarea succintă şi deficitară sub acest aspect a primei instanţe urmând să fie suplinită de instanţa de apel.

Sub aspectul modalităţii de aplicare a dispoziţiilor art. 504-507 C. proc. pen., în mod corect Tribunalul Mehedinţi a reţinut că acţiunea este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputabilă ori că acea faptă nu există.

Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În speţă, nu se regăseşte niciuna din situaţiile prevăzute expres în art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel încât nu pot fi acordate despăgubiri pe acest temei legal.

De altfel, apelanţii reclamanţi au susţinut atât la fond cât şi prin motivele de apel că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri morale în baza art. 998, 999 C. civ. şi art. 1000 alin. (3) C. civ.

Susţinerile apelanţilor reclamanţi nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 C. civ. „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Prin urmare, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite cumulativ mai multe condiţii şi anume existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

În speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Astfel, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, câtă vreme pârâtul S.C. a instrumentat Dosarul penal nr. 79/D/2011 conform prevederilor legale, acţionând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar.

Faptul că, în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale şi în limitele permise de lege, acesta a fost obligat să acţioneze într-un anumit mod dispunând începerea urmăririi penale faţă de reclamanţi, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit.

Pârâtul S.C., în calitate de procuror, a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamanţilor în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen., îndeplinind astfel o obligaţie impusă de lege căreia nu i se putea sustrage.

Aşadar, nu există faptă ilicită săvârşită de pârât şi nici vinovăţie din partea acestuia, în condiţiile în care a acţionat în limitele permise de cadrul legal şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În cauză nu s-a făcut nici dovada prejudiciului suferit de apelanţii reclamanţi. Simplele afirmaţii făcute prin cererea de chemare în judecată reluate ulterior în cererea de apel nu constituie „de plano” dovezi cu privire la prejudiciul pretins.

Apelanţii reclamanţi aveau obligaţia potrivit art. 1169 C. civ., să producă dovezi concludente din care să rezulte că onoarea şi demnitatea le-au fost lezate în mod grav. Or, în speţă, nu s-au produs nici un fel de dovezi sub acest aspect.

Nefăcându-se dovada faptei ilicite şi a prejudiciului pretins, în mod evident nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Critica apelanţilor reclamanţi bazată pe incidenţa prevederilor art. 998, 999 C. civ. este aşadar, nefondată.

Apelanţii reclamanţi nu se pot prevala nici de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., deoarece aşa după cum chiar apelanţii reclamanţi au recunoscut prin motivele de apel, definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Or, în speţă, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii”, precum şi din dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.

Rezultă, aşadar, că măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează.

În atare situaţie, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între pârâtul S.C. şi D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinţi, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru considerentele expuse, apelul declarat de reclamanţi este nefondat şi în baza art. 296 C. proc. civ. a fost respins, fiind menţinută sentinţa primei instanţe ca legală şi temeinică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii V.A.F. şi V.F.D.

Prin motivele de recurs reclamanţii arată că au formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală având ca temei de drept dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. şi nu dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. pen.

Susţinând îndeplinirea condiţiilor legale ale răspunderii civile delictuale reclamanţii precizează că datorită mediatizării agresive şi de lungă durată a cazului lor, precum şi datorită faptului că faţă de aceştia s-a început urmărirea penală în mod nejustificat, pentru ca apoi, procurorul să dea o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, pe aceleaşi considerente pentru care începuse urmărirea penală, consideră că li s-a adus un prejudiciu moral, constând în atingerea onoarei şi a imaginii profesionale, atât în rândul celorlalţi avocaţi, cât şi în faţa clienţilor.

În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, atât pentru fapta altei persoane, pârâţii trebuind să răspundă în calitate de comitenţi pentru fapta prepusului lor, dar şi condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă o sancţiune civilă cu caracter reparator, ce ia naştere în momentul în care cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă care a cauzat un prejudiciu altei persoane.

Recurenţii reclamanţi susţin că, în speţă, sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale:

- existenţa unui prejudiciu de ordin moral, constând în rezultatul, în efectul negativ suferit ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către prepus şi anume atingerea onoarei şi a demnităţii;

- existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către prepus, în acest caz, fiind vorba şi despre un abuz de drept, pentru că exercitarea dreptului pe care îl are procurorul în exercitarea atribuţiilor de serviciu a fost utilizat, nu în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a păgubi pe reclamanţi;

- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin fapta ilicită le-a fost creat un prejudiciu de ordin moral reclamanţilor;

- existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. Consideră că există îndeplinită şi această condiţie, întrucât vinovăţia există atât sub aspectul factorului intelectiv, cât şi al factorului volitiv. Prepusul are un anumit nivel de cunoaştere şi de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor sale şi a urmărilor acestora, şi a avut libertatea de deliberare şi de decizie.

Recurenţii reclamanţi susţin, de asemenea, şi existenţa unei răspunderi civile delictuale pentru fapta altei persoane, întrucât, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. „comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de (...) prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”. Spre deosebire de alţii, comitenţii nu sunt menţionaţi în cuprinsul alin. (5) al art. 1000 C. civ., neavând posibilitatea să se exonereze de răspundere dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

În speţă există un raport de prepuşenie, iar ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus în acest caz, este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ei, comitentul (în speţă pârâţii) au posibilitatea de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului (în speţă procurorul), acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au analizat în nici un fel condiţiile răspunderii civile delictuale, ci doar au considerat că ar fi trebuit să se întemeieze acţiunea de faţă pe dispoziţiile C. pen. şi nu pe dispoziţiile C. civ.

Examinând recursul declarat de reclamanţii V.A.F. şi V.F.D., Înalta Curte constată că se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a legii prin hotărârea atacată şi nu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 7 C. proc. civ., invocate în mod formal, fără nici o susţinere sau argumentare pertinentă, prin motivele de recurs.

În speţă, recurenţii reclamanţi sunt cei care au stabilit fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată susţinând, atât la fond şi în apel, dar şi în recurs, că au formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală având ca temei de drept dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. şi nu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Printre garanţiile procesului civil care impun rolul activ al judecătorului, egalitatea părţilor în faţa justiţiei, contradictorialitatea, etc., se numără şi principiul disponibilităţii.

Faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., dat fiind principiul disponibilităţii, instanţa de apel a fost ţinută să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanţi, în special pretenţia dedusă judecăţii şi motivarea în drept a acesteia.

Totodată, având în vedere hotărârea dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competenţă (rămasă ievocabilă prin nerecurare), instanţa de apel a reţinut, sub aspectul modalităţii de aplicare, că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

În acest sens s-a reţinut corect, în expunerea de motive a hotărârilor anterioare, că asupra recurenţilor reclamanţi V.A.F. şi V.F.D. nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, aşa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul art. 136 C. proc. pen., motiv pentru care, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au stabilit că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.

De asemenea, s-a reţinut corect că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

În analiza recursului pendinte, Înalta Curte constată că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 998-999 C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor legale şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în art. 998-999 C. civ.

Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, acţionând deci cu vinovăţie.

Or, în cazul de speţă, începerea urmăririi penale dispusă împotriva recurenţilor reclamanţi nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz, o abatere de la normele procedural penale săvârşită cu vinovăţie în una din formele sale.

În acest sens, are relevanţă şi că recurenţii reclamanţi nu au formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului de caz, care a dispus începerea urmăririi penale, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancţionarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenţei sau imprudenţei cu care ar fi acţionat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Faţă de aceste considerente, respectiv faţă de faptul că nu au fost evidenţiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, în speţă, nu poate fi reţinută comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări împotriva procurorului de caz constituind implicit o recunoaştere tacită a faptului că în cauza penală, procurorul a acţionat cu respectarea şi în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie.

Pe de altă parte, legiuitorul român a prevăzut posibilitatea existenţei unor atare situaţii şi a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aşa cum a fost modificată şi completată, următoarele:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşită în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror”.

Prin urmare, situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen., fiind vorba explicit de art. 504 C. proc. pen., prin această dispoziţie excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod şi sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. ar fi general aplicabile.

De asemenea, s-a statuat în jurisprudenţa constantă că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin rechizitoriul întocmit, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Pentru identitate de raţiune, nu poate fi reţinută nici existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.

În speţă, s-a statuat în mod corect că nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, de prepuşenie, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii”, precum şi din dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în speţă, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.A.F. şi V.F.D. împotriva deciziei civile nr. 78 din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4427/2013. Civil. Recalculare pensie. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4429/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... →

ICCJ. Decizia nr. 4428/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4428/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs