ICCJ. Decizia nr. 4429/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4429/2013
Dosar nr. 616/1/2013
Şedinţa publică din 10 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 737 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. împotriva deciziei nr. 278/A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost modificată în parte decizia atacată, în sensul că a fost admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 530 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, a fost admisă excepţia de tardivitate şi a fost respinsă acţiunea reclamantului.
Prin aceeaşi decizie au fost păstrate celelalte dispoziţii ale deciziei atacate şi a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.M.
În motivare, instanţa a constatat că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea nr. 1069 din 18 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, secţia penală, prin care a fost casată încheierea nr. 2/F din 17 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a fost respinsă propunerea de arestare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa supremă a revocat măsura arestării preventive, a anulat mandatul de arestare din 17 februarie 2006 emis de judecătorul Curţii de Apel Bucureşti şi a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului.
Potrivit considerentelor încheierii menţionate, instanţa a constatat că măsura arestării preventive a reclamantului solicitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este o măsură necesară şi în interesul urmăriri penale.
Aşa fiind, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire formulată de reclamant a început să curgă de la data pronunţării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 18 februarie 2006 şi nu de la data rămânerii definitive a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, cum greşit au reţinut instanţele de fond.
Aceasta, întrucât prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire nici procurorul şi, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanţa penală nu s-au pronunţat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înţelesul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul fiind cercetat în stare de libertate.
A mai arătat instanţa că dreptul reclamantului la acţiunea în despăgubire s-a prescris la data de 18 august 2007, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2010, a fost tardiv formulată.
Împotriva acestei decizii G.M. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
A arătat că instanţa de recurs a comis o greşeală materială la calcularea datei de la care curge termenul de prescripţie de 18 luni în cazul art. 504 C. proc. pen.
În opinia contestatorului. pentru speţa de faţă, acest termen curge de la data la care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin ordonanţă cu privire la scoaterea contestatorului de sub urmărire penală, respectiv data de 26 septembrie 2007.
În mod greşit a apreciat instanţa de recurs că acest termen ar curge de la data revocării măsuri arestării preventive, respectiv data de 18 februarie 2006, pentru că scoaterea de sub urmărire penală a avut loc prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
În cuprinsul cererii sale, contestatorul a susţinut că instanţa ar fi omis o greşeală materială la calcularea datei de la care curge termenul de prescripţie de 18 luni.
Analizând dacă această critică constituie o greşeală materială, în accepţiunea art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menţionat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Greşeala pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei.
Art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi.
În realitate, în speţa de faţă, contestatorul invocă o greşeală de judecată, pe care a săvârşit-o instanţa când a stabilit care este data de la care curge termenul de prescripţie, în cazul art. 504 C. proc. pen.
Prin urmare, nefiind întrunite condiţiile art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare declarată de contestatorul G.M. împotriva deciziei civile nr. 737 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4428/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4430/2013. Civil. Fond funciar. Contestaţie... → |
|---|
