ICCJ. Decizia nr. 452/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 452/2013
Dosar nr. 11972/118/2009
Şedinţa publică din 05 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 24 martie 2008, reclamanta C.C. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu M.C. prin P., P.M.C., P.C., C.L.M.C. şi S.R. prin M.E.F., să dispună restituirea în natură a imobilelor:
- teren în suprafaţă de 200 m.p. situat în Constanţa, Bd. I.C. Brătianu
- teren în suprafaţă de 275 m.p. situat în Constanţa, str. Stabilizării,
iar, în subsidiar, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, să oblige pârâţii la acordarea unor despăgubiri calculate la valoarea de circulaţie a nemişcătoarelor.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că cele două terenuri au aparţinut autorilor săi şi au fost dobândite prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1932, 1936 şi 1937.
Ulterior, nemişcătoarele au trecut în proprietatea S.R., fiind preluate prin Decretul de expropriere nr. 32/1986, despăgubirea simbolică acordată vizând doar construcţia edificată pe unul din aceste terenuri, actualmente demolată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Învestită în primă instanţă, Judecătoria Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 6876 din 13 aprilie 2009, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. să-i plătească reclamantei suma de 119.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 200 m.p. situat în Constanţa, str. I.C. Brătianu.
A respins, totodată, ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 275 m.p., din Constanţa, str. Stabilizării.
A respins acţiunea, formulată de reclamantă în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 520 din 3 noiembrie 2009, a admis apelurile formulate de pârâţi şi reclamantă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa şi în consecinţă a anulat sentinţa, constatând competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă, a tribunalului.
A dispus înregistrarea aleatorie a cauzei.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 2445 din 21 aprilie 2011, a admis în parte cererea, având ca obiect „revendicare” şi în consecinţă a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 786.221 lei, cu titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în Constanţa, str. Stabilizării, compus din teren în suprafaţă de 275 m.p. şi construcţie cu suprafaţa utilă de 65,65 m.p.
A respins, totodată, pretenţiile referitoare la imobilul situat în Constanţa, str. I. C. Brătianu, ca nefondate.
A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii P.M.C. şi C.L.M.C. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii P. M.C., M.C. şi D.G.F.P.C. ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A obligat pârâtul S.R. prin M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că din examinarea înscrisurilor depuse la dosar rezultă că imobilele în litigiu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 32/1986, preluarea fiind abuzivă, în condiţiile în care actul normativ menţionat contravenea Constituţiei din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate privată era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Acest decret contravenea şi Codului Civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, precum şi D.U.D.O.
Pe cale de consecinţă, reţine tribunalul, dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii atât pentru terenul în suprafaţă de 200 m.p. situat în Constanţa, B-dul. I.C. Brătianu, cât şi pentru terenul de 275 m.p. şi construcţia aflată pe aceasta, situate în Constanţa, str. Stabilizării.
În ce priveşte cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilele imposibil de restituit în natură, despăgubiri calculate la valoarea de circulaţie, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză, s-a reţinut că o asemenea soluţie este în contradicţie cu dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ., sediul materiei acţiunii în revendicare, ce prevăd posibilitatea de reparare a prejudiciului cauzat proprietarului privat de bunul său fie prin predarea în natură a bunului, fie prin plata unui echivalent bănesc al acestui bun.
Totodată, se mai arată, sunt respectate principiile consacrate de legislaţia din materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat. Astfel, art. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, precum şi alternativa acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensarea cu bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptăţite sau, despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor legii speciale privind plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Interesul legiuitorului, expres afirmat în legislaţia actuală privind imobilele preluate abuziv de către stat, vizează asigurarea recunoaşterii dreptului de proprietate al persoanei care a pierdut abuziv posesia imobilului, în acord cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., dar şi evitarea generării unor situaţii de inechitate în planul raporturilor juridice de drept civil, care în egală măsură ar atrage încălcarea aceloraşi cerinţe ale textului Convenţiei.
Acesta este şi considerentul pentru care jurisprudenţa C.E.D.O., stabileşte în mod constant, în considerarea art. 41 din Convenţie că, dacă S.R. nu procedează la restituirea în natură a imobilului, va trebui achitată celui interesat, pentru prejudiciul material suferit, o sumă corespunzătoare valorii actuale de circulaţie.
În considerarea acestei practici constante a instanţei europene, jurisprudenţa internă recentă în materia Legii nr. 10/2001 a admis posibilitatea obligării S.R., prin M.F.P., la plata de despăgubiri băneşti, faţă de împrejurarea că Fondul Proprietatea este nefuncţional, astfel că nu se poate garanta în altă modalitate realizarea efectivă a dreptului la măsuri reparatorii.
În plus, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., s-a reţinut că statul este cel care trebuie să garanteze realizarea efectivă şi „rapidă” a dreptului la măsuri reparatorii, indiferent dacă este vorba despre restituirea în natură sau despre acordarea de despăgubiri.
Oricare ar fi situaţia juridică actuală a imobilului preluat de Stat, acestuia îi revine aşadar, conchide instanţa fondului, obligaţia de a asigura cadrul legislativ corespunzător realizării unei juste reparaţii patrimoniale.
Cât priveşte imobilul situat în Constanţa, str. LC. Brătianu s-a reţinut că deşi situaţia acestuia este identică, fiind preluat de stat de la autorul reclamantei tot în baza Decretului nr. 32/1986, în legătură cu acesta a fost declanşată procedura administrativă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării de către autoarea N.A. situaţie în care nu se justifică punerea la dispoziţia reclamantei a unui mecanism de achitare a despăgubirilor pentru imobilul preluat de stat, în paralel cu cel instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. l7/ C din 25 ianuarie 2012, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2445 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Constanţa, ca nefondat.
A admis totodată apelul pârâtului S.R. prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa declarat împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că prioritatea Convenţiei Europene în raport cu legislaţia naţională, poate fi pusă în discuţie doar în ipoteza în care acţiunea în revendicare este admisibilă.
O acţiune în revendicare poate fi admisă doar dacă situaţia concretă a reclamantei sau a bunului care se vrea restituit a făcut ca solicitarea de măsuri reparatorii să nu poată face obiectul Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte invocarea practicii C.E.D.O. referitoare la existenţa „unui bun”, aceasta este greşită întrucât reclamanta până la formularea prezentei cereri nu a iniţiat niciun demers judiciar sau administrativ pentru restituirea bunului considerat a fi fost preluat de Stat, fără titlu valabil, respectiv imobilul din str. Stabilizării.
Astfel, reclamanta nu se găseşte în posesia vreunei hotărâri irevocabile care să constate o naţionalizare ilegală şi nu a probat existenţa unor alte „elemente” care alcătuiesc conţinutul noţiunii de „bun” astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O.
Soluţia inadmisibilităţii revendicării, mai arată instanţa de control judiciar se menţine şi pentru imobilul situat în b-dul I. C. Brătianu (identificat conform precizărilor reclamantei) pentru a cărui restituire în natură autoarea reclamantei a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, care până la soluţionarea apelului nu a fost rezolvată de unitatea deţinătoare.
Astfel, pentru acest bun, teren în suprafaţă de 200 m.p., rest dintr-o suprafaţă mai mare din care autorul reclamantei a vândut o parte, s-a formulat notificarea nr. 228/2001, prin care se solicita restituirea în natură.
Acţiunea în revendicare, sau mai precis, cererea în despăgubiri, nu poate fi primită pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea legii speciale este obligatorie şi nu poate fi părăsită, neexistând posibilitatea continuării uneia dintre alternativele procedurale nici dacă revendicarea este formulată după expedierea în termen a notificării.
Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001 a suprimat definitiv accesul la dreptul comun; apoi, conform principiului electa una via după ce o cale procedurală a fost aleasa, nu este admisibil să se recurgă la o alta în vederea retrocedării aceluiaşi bun.
În cauză, a formulat recurs în termen legal reclamanta C.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- instanţa nu a finalizat cercetarea judecătorească, cu privire la notificarea nr. 2537/2001, depusă la dosar.
- greşit s-a statuat asupra inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care accesul liber la justiţie este reglementat prin dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din C.E.D.O., care dispune că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate, are dreptul să se adreseze „efectiv" unei instanţe naţionale.
- problema de drept incidenţă în cauză a fost dezlegată prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care statuează asupra priorităţii Convenţiei, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în cazul în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie.
- a pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unei proceduri administrative, în baza Legii nr. 247/2005, afectată profund de incertitudine în privinţa duratei şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, înseamnă a le impune acestora o sarcină disproporţionată şi excesivă care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general şi imperativele dreptului la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentele ce succed.
În soluţionarea unor cereri în care reclamantul invocă existenta unui titlu preferabil şi respectiv a unui „bun” în sensul Convenţiei, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată prin chiar practica constantă a C.E.D.O. şi respectiv, prin Decizia nr. 33/2008, dată de instanţa supremă în Secţii Unite, la care ambele instanţe fac trimitere.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- reclamanta, ca succesoare în drepturi a fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acţiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariţiei legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, jurisprudenţa C.E.D.O. , consacră existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenta unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanta nu a obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale.
Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire” chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- recurenta - reclamantă, nu a urmat procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autorilor săi, abia la 24 martie 2008, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Ca atare, după apariţia Legii nr. 10/2001, atât reclamanta cât şi autoarea sa nu au urmat, în legătură cu imobilul situat în Constanţa, Str. Stabilizării singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui bun preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc, în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din aceeaşi lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.
- în interpretarea, din această perspectivă, a dispoziţiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F. împotriva României).
Tot astfel, în practica sa (a se vedea şi decizia pilot din 12 octombrie 2010, Cauza A. şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă” garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Prin aceeaşi decizie, CE.D.O. a stabilit că în analizarea noţiunii de „utilitate publică”, amplă prin natura sa, legiuitorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială şi respectiv de a concepe imperativele acestei utilităţi publice.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greşit tribunalul a primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamantă direct instanţei, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acesteia de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12/octombrie 2010 - Cauza A. şi alţii împotriva României).
Nefondată este şi critica referitoare la împrejurarea că instanţa nu a finalizat cercetarea judecătorească cu privire la notificarea nr. 2537/2001, formulată de autoarea recurentei, N.A. prin care se solicitase restituirea în natură a suprafeţei de 200 m.p., teren situat în Constanţa, str. I.C. Brătianu.
Astfel, analizând acţiunea introductivă de instanţă prin prisma tuturor capetelor de cerere formulate de reclamantă, instanţa de control judiciar a statuat în mod explicit că soluţia inadmisibilităţii revendicării se menţine şi pentru cel de-al doilea imobil, în legătură cu care autoarea reclamantei a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât calea legii speciale este obligatorie şi odată urmată, nu poate fi părăsită în favoarea dreptului comun, conform principiului electa una via, conform căruia unei persoane nu i se recunoaşte posibilitatea de a opta pentru folosirea mai multor căi procedurale, cu finalităţi identice, odată ce şi-au exprimat opţiunea.
Or, aşa cum s-a arătat, pentru imobilul la care s-a făcut referire mai sus, procedura specială instituită în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 este în curs de derulare, reclamantei fiindu-i garantat accesul liber la justiţie, fundamentat însă pe dispoziţiile legii speciale iar nu pe cele ale dreptului comun.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta C.C. împotriva deciziei nr. 17/ C din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 454/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 450/2013. Civil. Anulare act. Contestaţie în... → |
|---|
