ICCJ. Decizia nr. 4579/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4579/2013
Dosar nr. 78257/3/2011
Şedinţa publică din 16 octombrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1358 din 22 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C.M. şi a fost respinsă acţiunea formulată de aceasta împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea preţului de piaţă pentru imobilul situat în Bucureşti, str. N.C., parter, sector 1, în baza dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamanta a dobândit proprietatea apartamentului pentru care a cerut a fi dezdăunată, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică cu B.D., pentru preţul de 50.000 euro, contract ce a fost autentificat la 24 octombrie 2002 de B.N.P. S.L.A. La rândul său, B.D. a cumpărat acelaşi apartament de la S.Z. şi M.L., succesorii în drepturi ai defunctei T.N., aceasta din urmă fiind cea care a dobândit cu plata în rate proprietatea apartamentului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare din 20 martie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut că în toate aceste contracte de vânzare-cumpărare, vânzătorii s-au obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii totale sau parţiale, conform art. 1337 C. civ.
Întrucât între reclamantă şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu există niciun raport juridic întemeiat pe Legea nr. 1/2009, tribunalul a considerat că reclamanta nu justifică în cauză calitatea procesuală activă de a solicita obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a apartamentului. Legea nr. 1/2009 este o lege specială care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1045 - 22 decembrie 1989 şi care a avut ca justificare legală protejarea foştilor chiriaşi, care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în nulitate, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
S-a arătat, deci, că pretenţiile reclamantei nu ar putea fi valorificate potrivit acestor dispoziţii legale şi întrucât ea nu se înscrie în sfera subiectelor destinatare ale acestora.
Prin Decizia civilă nr. 11A din 15 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, pentru considerentele următoare:
Cu titlu prealabil, curtea a arătat că dacă prin cererea de chemare în judecată cu care s-a adresat instanţelor, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice ca, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată prin Legea nr. 1/2009, să fie obligat la plata preţului de piaţă pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. N.C., parter, sector 1, prin cererea de apel a solicitat ca, în urma anulării hotărârii de primă instanţă şi rejudecării pricinii, intimatul pârât să fie obligat la restituirea preţului actualizat achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pentru acelaşi apartament.
Desigur, această situaţie îşi găseşte facila rezolvare în regulile instituite pentru judecata în apel prin dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Însă, din punct de vedere a problemei de drept a litigiului, care a şi generat adoptarea soluţiei de primă instanţă, de respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, cauza şi obiectul diferit al solicitărilor reclamantei din cele două cereri analizate (cea de chemare în judecată şi cea de apel) nu împietează asupra cercetării judecătoreşti întrucât pentru ambele pretenţii reglementarea legislativă este identică în determinarea sferei de subiecte ce pot fi titulari ai cererilor având atare obiect.
Curtea a reţinut, pe baza situaţiei de fapt descrisă de însăşi apelanta reclamantă, susţinută şi de o parte a înscrisurilor pe care ea le evocă în cererile formulate (de chemare în judecată şi apel) şi regăsite în dosarul de fond, că apelanta este o cumpărătoare de pe piaţa liberă a unui imobil - apartament ce a fost, la origini, preluat abuziv de către stat.
Acest apartament a fost dobândit de apelantă prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu numitul B.D., contract ce a fost autentificat la 24 octombrie 2002. La rândul său, B.D. a dobândit apartamentul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1999, de la S.Z. şi M.L., care au moştenit bunul de la mama lor, T.N.
T.N. este cea care a cumpărat apartamentul de la Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 la 20 martie 1997.
Toate aceste contracte de vânzare-cumpărare care s-au încheiat cu privire la apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. N.C., sector 1, au fost constatate nule prin Sentinţa civilă nr. 5287 din 4 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost ea modificată prin Decizia civilă nr. 2111 din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dată în apel şi Decizia de recurs nr. 549 din 28 februarie 2006 a aceleiaşi instanţe.
Potrivit susţinerilor apelantei reclamante, motivul de nulitate a contractului din 20 martie 1997 a fost acela al încheierii sale cu rea-credinţă de către Primăria Municipiului Bucureşti şi chiriaşa-cumpărătoare T.N., deoarece succesorii în drepturi ai foştilor proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în privinţa contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la 17 septembrie 1999 şi 24 octombrie 2002 s-a reţinut încălcarea interdicţiei de înstrăinare instituită prin dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.
Dată fiind această situaţie, apelanta-reclamantă s-a considerat îndreptăţită la a solicita, din partea pârâtului, acordarea valorii de piaţă a imobilului cumpărat de ea, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare ce a fost constatat nul prin hotărârea definitivă şi irevocabilă a unei instanţe de judecată.
Comparând situaţia juridică a apelantei reclamante, decurgând din încheierea actului de vânzare-cumpărare autentificat la 24 octombrie 2002, şi din pronunţarea hotărârilor judecătoreşti pe care ea le evocă, cu cea la care se referă dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, curtea a constatat că acestea nu se suprapun.
Astfel, reclamanta nu este acel proprietar care a dobândit bunul în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 cu statul, ci ea a devenit proprietar în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat pe piaţa liberă, cu o persoană fizică, actul juridic de dobândire fiind guvernat doar de regulile de drept comun ale C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare.
Chiar dacă prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul înregistrat sub nr. 11962/2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract pentru motivul încălcării dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 cu prilejul încheierii sale, actul juridic al vânzării-cumpărării intervenit între reclamant şi vânzătorul B.D. rămâne unul supus regulilor de drept comun, incidenţa dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 112/1995 - a căror nesocotire a generat şi soluţia constatării nulităţii sale absolute - fiind atrasă de obiectul indirect al contractului, respectiv apartamentul nr. a, ca bun grevat de o inalienabilitate temporară legală instituită intuituu rei, după cum se şi reţine prin Sentinţa civilă nr. 5287 din 9 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1.
În acelaşi timp, despre reclamantă nu s-ar putea spune nici că este titulară a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ipoteză legală la care se referă prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 (la care reclamanta a făcut trimitere prin solicitările sale formulate direct în apel) şi care are în vedere nesocotirea acelor condiţii speciale ale acestei legi ce trebuie întrunite atât în persoana chiriaşilor cumpărători, dar şi a statului vânzător.
În tot cazul însă, apelanta reclamantă nu este nici chiriaşul cumpărător care a nesocotit dispoziţiile speciale ale Legii nr. 112/1995 pentru valabila încheiere a contractului său cu statul, după cum se referă expres la această categorie de subiecte art. 50 alin. (2) mai sus amintit.
În aceste condiţii, soluţia adoptată de prima instanţă, de respingere a cererii reclamantei pentru lipsa calităţii sale procesuale active, apare ca fiind legală şi temeinică de vreme ce, prin situaţia în care această parte se regăseşte, se dovedeşte că ea nu se încadrează în nici una din ipotezele legale ale art. 501 sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată şi completată, nefăcând parte din categoriile de subiecte destinatare ale acestor prevederi legale şi neaflându-se niciodată în raporturi juridice directe cu statul, în cea ce priveşte acest bun.
Desigur, sfera de subiecte ale art. 501 sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată şi completată nu este rezumată doar la categoriile de persoane expres menţionate - respectiv, chiriaşii cumpărători ce au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau, dimpotrivă, cu respectarea acestor prevederi, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - ci trebuie acceptat că, în aplicarea regulilor de drept comun, de aceste prevederi legale pot beneficia şi avânzii cauză ai chiriaşilor cumpărători - părţi în aceste acte juridice.
Aşadar, sunt deopotrivă beneficiari ai acestor dispoziţii de lege succesorii universali şi cu titlu universal, succesori cu titlu particular ori creditorii chirografari ai chiriaşilor cumpărători a căror situaţie juridică corespunde ipotezelor legale ale celor două articole din Legea nr. 10/2001.
Astfel cum rezultă însă din actele dosarului, apelanta reclamantă nu face parte nici din aceste categorii de persoane care, deşi nu au participat la încheierea actului, suportă efectele acestuia, ca urmare a legăturii lor juridice cu părţile actului şi care pot, în temeiul regulilor de drept comun, să ceară aplicarea faţă de ei a dispoziţiilor art. 501 sau 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Este de observat că apelanta reclamantă nu este nici succesoare universală, cu titlu universal ori cu titlu particular a chiriaşei-cumpărătoare T.N. şi nici creditoare chirografară a acesteia pentru a putea, eventual, ca pe calea acţiunii oblice, să obţină un drept a cărui realizare nu ar fi urmărită de către debitoarea sa.
Împrejurarea că, din punct de vedere teoretic şi legal, apelanta are dreptul la promovarea unei acţiuni în garanţie pentru evicţiune împotriva vânzătorului B.D. şi că, acesta, la rândul său, are acelaşi drept împotriva vânzătorilor săi care sunt chiar succesorii în drepturi ai chiriaşei-cumpărătoare T.N., nu legitimează procesual pe reclamantă de a face să-i fie plătite direct ei drepturile de creanţă la care T.N., iar actual, succesorii ei în drepturi ar fi îndreptăţiţi să îi primească în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât aceste raporturi juridice obligaţionale între toate aceste persoane încă nu au fost angajate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în acest sens.
În plus, obligaţia de garanţie contra evicţiunii, pe care B.D. o datorează reclamantei nu ar putea fi realizată de reclamantă direct pe seama debitorilor lui B.D. (în schema juridică prezentată de apelantă aceştia fiind descendenţii lui T.N.) şi, mai departe, pe seama potenţialului debitor al acestora - pârâtul chemat în judecata de faţă (Ministerul Finanţelor Publice) decât în caz de insolvabilitate a propriului debitor, B.D. dar şi a descendenţilor lui T.N., aspect ipotetic şi speculat doar la acest moment.
Reţinând şi că dezlegarea dată cu titlu definitiv şi irevocabil, prin hotărârile judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a tuturor celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în legătură cu bunul pentru care reclamanta a cerut a fi despăgubită, se impune faţă de aceasta, dar şi prezentei judecăţi cu forţa puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti (res judicata pro veritatae habetur), curtea a apreciat că nu mai poate fi supusă cercetării judecătoreşti în prezenta cauză problema legalităţii ori valabilităţii contractului încheiat de reclamantă cu B.D. şi, cu atât mai puţin, justeţea şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti ce au constatat nulitatea acestuia, astfel după cum apelanta intenţionează prin motivele de apel aflate la dosar.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială reglementate de art. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "tribunalul judecă în primă instanţă (..) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, dar şi cele prevăzute de art. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe".
Dat fiind că, în cauză, în lipsa unei evaluări proprii a reclamantei (nesolicitată de instanţă), unica valoare a bunului litigios ce poate fi reţinută în cauză, cert determinată, este cea menţionată în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea sa, T.N., de 23.092.004 RON, competenţa materială de soluţionare a cauzei deduse judecăţii revine judecătoriei, iar nu tribunalului, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea pricinii spre rejudecare Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
A învederat că în raport de înscrisurile noi depuse în recurs, contracte de cesiune de drepturi, încheiate la 13 noiembrie 2006, respectiv 6 aprilie 2011, cu moştenitorii chiriaşi-cumpărători în calitate de cedenţi, justifică calitatea procesuală activă pretinsă de Legea nr. 1/2009 şi, astfel, îndreptăţirea de a pretinde şi primi valoarea apartamentului litigios, astfel cum este aceasta determinată de art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Întrucât instanţele au procedat la judecarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului, a solicitat casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Recursul nu este fondat.
Reclamanta a înţeles să se prevaleze de calitatea menţionată, de cesionar, succesor cu titlu particular al moştenitorilor chiriaşei-cumpărătoare, direct în prezenta cale de atac, anexând şi contractele de cesiune ce i-ar justifica calitatea de a pretinde realizarea dreptului prevăzut de art. 50, 501 din Legea nr. 10/2001.
Dincolo de faptul că această chestiune nu a constituit obiect de dezbatere judiciară până în prezenta etapă procesuală, ea fiind invocată direct în recurs, deci omisso medio, aceasta se constituie în fapt, şi într-o modificare a cauzei acţiunii deduse judecăţii, intervenită în recurs şi astfel inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 316 C. proc. civ. cu referire la art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte critica privind încălcarea normelor de competenţă materială reglementate de art. 1, respectiv art. 2 din C. proc. civ. se constată, din verificarea actelor dosarului, că această excepţie nu a fost invocată nici în faţa primei instanţe şi nici prin motivele de apel.
Întrucât dispoziţiile art. 1591 C. proc. civ. impun invocare sa la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe şi constatând că excepţia menţionată a fost formulată omisso medio, se verifică, de asemenea, caracterul nefondat al criticii analizate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva Deciziei civile nr. 11A din data de 15 ianuarie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4578/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4582/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
