ICCJ. Decizia nr. 4509/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4509/2013
Dosar nr. 1612/1/2013
Şedinţa publică din 15 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 martie 2007 reclamanta A.R.R. a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, Ş.G.R., Ş,M. şi G.E., solicitând restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului, situat în sector 1 București, împreună cu toate anexele, inclusiv garajul şi cota indiviză din terenul aferent clădirii situate la adresa indicată.
În subsidiar, în ipoteza în care primul capăt de cerere nu ar fi admis, reclamanta a solicitat să se constate că pentru bunul în litigiu este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa nr. 1558 din 5 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii şi lipsei de interes, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, în contradictoriu cu municipiul Bucureşti, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţii Ş.R., Ş.M. şi G.E. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din sector 1, împreună cu anexele acestuia şi terenul aferent situat sub construcţie.
De asemenea, a respins, ca neîntemeiate, cererile de revendicare a garajului, a constatării . calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent şi de revendicare prin comparare de titluri, formulată în contradictoriu cu municipiul Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
Prin Decizia nr. 806 din 3 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamantă şi pârâţi, ca nefondate.
Prin Decizia nr. 2008 din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile formulate de pârâţii G.E., Ş.G.R. şi Ş.M. împotriva Deciziei civile nr. 806 din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel
În cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 369/ A din 4 aprilie 2011 prin care a admis apelurile pârâţilor Ş.G.R. şi Ş.M., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii Ş. şi G.E., menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin Decizia nr. 3857 din data de 18 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.R.R. şi de pârâta G.E. împotriva Deciziei nr. 369/ A din 4 aprilie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis recursul formulat de pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M. împotriva aceleaşi hotărâri judecătoreşti; a modificat decizia mai sus menţionată, în sensul că reclamanta a fost obligată la plata sumei de 17.381 lei cheltuieli de judecată către pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M., efectuate în primul ciclu procesual şi în rejudecare şi a a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei; a respins, ca nefondată, cererea recurenţilor Ş.G.R. şi Ş.M. de acordare a cheltuielilor de judecată făcute în recurs.
Instanţa de recurs a constatat că nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat de reclamantă constituie un aspect care a intrat sub putere de lucru judecat, deoarece acest aspect nu a făcut obiectul criticilor în apel, în primul ciclu procesual.
Prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O., la cauzele Măria Atanasiu şi alţii contra României şi Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe, instanţa de recurs a reţinut că pentru a putea obţine restituirea în natură a imobilului pe cale acţiunii în revendicare, reclamanta trebuie să deţină un bun actual şi nu o speranţă legitimă, aceste noţiuni nefiind echivalente, după cum a susţinut reclamanta.
Instanţa a constatat că analiza noţiunii de „bun actual" este indispensabilă soluţionării oricărei acţiuni în revendicare, deoarece fără verificarea existenţei acestuia nu poate fi tranşată problema dovedirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, aspect care este de esenţa acţiunii în revendicare.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte a reţinut că este nefondată critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa anterioară nu putea să se pronunţe asupra acestui aspect, deoarece nu a fost învestită cu analiza noţiunii de „bun actual" prin motivele de apel.
Instanţa supremă a respins criticile privind reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători şi lipsa de eficienţă a mecanismului de despăgubire prevăzut în Legea nr. 247/2005, deoarece, în lipsa unui bun actual, reclamanta nu poate obţine restituirea în natură a bunului, astfel încât invocarea altor criterii de preferabilitate în acţiunea în revendicare este inutilă.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii Ş.G.R. Ş.M. şi G.E., Înalta Curte a constatat legalitatea hotărârii pronunţate în apel pe considerentul că reclamanta este moştenitoarea testamentară a fostei proprietare, potrivit testamentului autentificat din 28 ianuarie 2003 de Biroul notarului public Ş.R.O.
De asemenea, a constatat că este nefondată critica recurenţilor privind motivarea inconsecventă a instanţei de apel referitoare la aspectul că autoarea reclamantei a testat lucrul altuia, pentru a reţine apoi că preluarea imobilului litigios a fost abuzivă, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte includerea în testament a bunului care fusese anterior preluat de stat, instanţa a constatat că nu se încalcă dispoziţiile art. 899 C. civ. referitoare la acordarea de către legatar, din ziua morţii testatorului, a dreptului asupra lucrului legat, deoarece Legea nr. 10/2001 are în vedere imobilele care nu se mai află în patrimoniul testatorului şi care nu mai pot fi transmise efectiv pe cale succesorală, dar pentru care legea acordă posibilitatea restituirii în natură sau prin echivalent către persoanele îndreptăţite.
Înalta Curte a reţinut că pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este suficient ca persoana îndreptăţită să facă dovada calităţii de erede a fostului proprietar cu privire la imobilul în litigiu, indiferent dacă bunul este inclus sau nu în masa succesorală menţionată în certificatul de moştenitor, deoarece acest certificat nu face dovada proprietăţii, ci doar a calităţii de moştenitor, legal sau testamentar.
Cu privire la formularea notificării din 31 iulie 2001 de către autoarea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa a reţinut că acest aspect nu determină respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, deoarece în absenţa răspunsului la notificare instanţa se poate pronunţa pe fondul acesteia potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, s-a mai constatat că reclamanta nu a atacat soluţia pronunţată cu privire la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că a înţeles să îşi valorifice acest drept pe calea procedurală instituită de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care criticile formulate de pârâta G.E. privind nepronunţarea pe acest capăt de cerere au fost considerate ca nefondate.
Instanţa a reţinut că sunt fondate motivele de recurs formulate de pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M. privind omisiunea instanţei de apel de a le acorda cheltuielile de judecată pe care le-au solicitat şi suportat în primul ciclu procesual şi în rejudecare, împrejurare care rezultă din chitanţele depuse la dosarul cauzei.
Înalta Curte a constatat, ca nefondată, critica formulată de pârâţii Ş.G.R. şi Ş.M. privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, deoarece calea de atac promovată de aceştia a fost admisă doar cu privire la omisiunea instanţei de apel de a le acorda aceste sume.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare A.R.R., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivare, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat şi nu s-a pronunţat cu privire la criticile invocate în recurs, nerespectându-se cerinţa motivării hotărârii, astfel după cum este reglementată de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut că motivele invocate în cererea formulată pot fi încadrate în dispoziţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de recurs a motivat hotărârea în sensul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. doar cu privire la o parte din motivele de recurs pe care le-a invocat.
Prin cererea formulată, contestatoarea a precizat că instanţa de recurs nu a cercetat, în mod real, motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate, care au fost menţionate în practicaua acesteia, fără a fi supuse analizei şi în considerente.
Petenta a susţinut că instanţa de recurs nu a cercetat distinct criticile formulate de contestatoare, ci s-a limitat să constate recursul, ca nefondat, aducând argumente generale care nu sunt în concordanţă cu motivele de recurs şi cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Asupra cauzei de faţă, Înalta Curte constată următoarele:
Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", Înalta Curte constată că argumentele invocate în cadrul contestaţiei în anulare pot fi încadrate în prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motiv pentru excepţia inadmisibilităţii invocată de intimaţii Ş.G.R. şi Ş.M. este neîntemeiată.
Pe fondul căii extraordinare de atac instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a Il-a C. proc. civ., invocate de către contestatoare, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze unul din motivele de modificare sau de casare.
Prin cererea formulată contestatoarea invocă nemulţumiri legate de faptul că instanţa de recurs nu a răspuns tuturor argumentelor sale şi nu a analizat criticile de nelegalitate ale hotărârii atacate, ci s-a limitat să constate recursul, ca nefondat, aducând argumente generale care nu sunt în concordanţă cu motivele de recurs şi cu situaţia de fapt din cauză.
În concret, motivele de recurs au vizat faptul că, analizând existenţa unui bun actual în lipsa unei astfel de solicitări, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.
Potrivit criticilor formulate, instanţa avea posibilitatea de a analiza modalitatea de preluare a bunului de către stat, să constate existenţa unei ingerinţe a acestuia în dreptul de proprietate şi intenţia de fraudare a intimatului Ş.G.R. a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, să reţină că procedura instituită prin dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu constituie un remediu efectiv şi eficient prin care să se acorde o indemnizaţie echitabilă petentei, să constate că petenta are un bun actual în patrimoniu, care îi permite restituirea acestuia în natură.
Examinând decizia a cărei retractare se solicită, se constată că în considerentele acesteia au fost reţinute, pe larg, criticile invocate de contestatoare prin cererea de recurs, care au fost supuse analizei de instanţa de control judiciar.
Referitor la motivul de recurs privind existenţa unui bun actual în patrimoniul petentei, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se constată că instanţa de recurs l-a avut în vedere la pronunţarea deciziei, deoarece a considerat că analiza acestei noţiuni este indispensabilă soluţionării oricărei acţiuni în revendicare, fără verificarea existenţei sale neputând fi tranşată problema dovedirii dreptului de proprietate al reclamantei.
Cu privire la motivul de recurs care vizează modalitatea de preluare a bunului de către stat, instanţa a reţinut că acesta este un aspect care a intrat în autoritatea lucrului judecat, deoarece nu a fost dedus judecăţii în apel, în primul ciclu procesual.
Criticile privind reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători şi lipsa de eficienţă a mecanismului de despăgubire instituit prin Legea nr. 247/2005 nu au fost primite de instanţa de recurs, deoarece s-a considerat că, prin absenţa bunului actual în patrimoniul contestatoarei, nu se poate obţine restituirea în natură a imobilului.
Faţă de aspecte menţionate, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de contestatoare, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor susţinerilor recurentului în dezvoltarea unui motiv de casare, ci poate să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde la motivele de recurs printr-un raţionament comun.
Contestatoarea reiterează, de fapt, criticile care au fost invocate ca motive de nelegalitate în recurs, aspecte care nu pot fi analizate în cadrul contestaţiei în anulare.
Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată în alte condiţii şi pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege invocat, împrejurare faţă de care Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii şi contestaţia în anulare, ca nefondată.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă pe contestatoare căzută în pretenţii la plata sumei de 5.567 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii Ş.G.R. şi Ş.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimaţii Ş.G.R. şi Ş.M.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.R.R. împotriva Deciziei nr. 3857 din 18 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă pe contestatoare la plata sumei de 5.567 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii Ş.G.R. şi Ş.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4507/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4511/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
