ICCJ. Decizia nr. 454/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 454/2013
Dosar nr. 1178/88/2011
Şedinţa publică de la 05 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, la 11 iulie 2007, reclamanta P.G.C. Silvaşul de Sus a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Silvaşul de Sus, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea următoarelor imobile: cimitir intravilan, cimitir, biserică şi grădină, înscrise în CF nr. 157 Silvaşul de Sus cu nr. top. 17/1, 275, 276 şi 277.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 27 din Legea nr. 489/2006, reclamanta a arătat că imobilele revendicate au aparţinut P.G.C. din Silvaşul de Sus, fiind confiscate de stat ca urmare a scoaterii B.G.C. în afara legii, prin Decretul nr. 177/1948 şi, ulterior, predate P.O. Silvaşul de Sus.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a precizat că acest decret a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 126/1990, ulterior stabilindu-se măsuri legislative în temeiul cărora bunurile respective pot fi revendicate (O.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 185/2005), dispoziţii în baza cărora s-a încercat consilierea, la 25 mai 2007, rămasă fără rezultat.
La termenul din 24 iunie 2009, reclamanta a formulat o cerere prin care a învederat că nu solicită restituirea imobilului înscris sub nr. top 17/1, ci doar a imobilelor cu nr. top. 275, 276, 277, reprezentând cimitir, biserică şi grădină.
Prin sentinţa civilă nr. 179 din 8 iulie 2009, Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea, apreciind că reclamanta nu poate opune un titlu posesiei ferme şi sub nume de proprietar exercitată efectiv asupra imobilului de către pârâtă de peste jumătate de secol.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.G.C. Silvaşul de Sus, apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 20/ A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a desfiinţat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a analizat susţinerile şi apărările părţilor, necercetând fondul cauzei. S-a arătat că tribunalul trebuia să verifice dacă preluarea a fost abuzivă, să compare titlurile de proprietate ale părţilor şi să examineze implicaţiile teoretice şi practice ale abrogării Decretului nr. 177/1948 prin Decretul nr. 126/1990, precum şi aplicarea în speţă a Legii nr. 89/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3333/97/2010.
Prin încheierea nr. 2110 din 8 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare formulată de P.O.R. Silvaşul de Sus, judeţul Hunedoara, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite şi a strămutat cauza la Tribunalul Tulcea.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 1178/88/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 2283 din 15 iunie 2011, Tribunalul Tulcea a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilele înscrise în CF nr. 157 Silvaşul de Sus, judeţul Hunedoara, sub nr. ord. A + 1.2, nr. top 17/1, 275, 276 şi 277, reprezentând biserică şi teren intravilan (cimitir şi grădină).
De asemenea, s-a dispus rectificarea CF nr. 157 Silvaşul de Sus, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub B 2, în ceea ce priveşte imobilele restituite prin această hotărâre şi al înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, precum şi efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Motivând respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut că, prin Decretul - Lege nr. 9/1989, B.R.U.R. a fost recunoscută oficial, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, urmând ca, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut B.G.C. şi au fost preluate de B.O.R. să fie stabilită de o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
În aceste condiţii, tribunalul a învederat că E.R.U.R. (greco - catolică) de Lugoj a emis sub nr. 60 din 19 aprilie 2007 o invitaţie la dialog către pârâtă, solicitând retrocedarea lăcaşului de cult din Silvaşul de Sus, având hramul „Sf. Apostoli Petru şi Pavel, întâlnirea de dialog fiind stabilită la 24 mai 2007, orele 13,30, la sediul Primăriei Oraşului Haţeg. întrucât pretenţiile părţii greco - catolice au fost respinse, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal din 25 mai 2007, s-a considerat că reclamanta are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă fiind respinsă ca nefondată.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, comparând titlurile de proprietate, că numai titlul reclamantei este valabil, acesta fiind reprezentat de titlul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în anul 1911 în foaia de proprietate a CF nr. 157 Silvaşul de Sus, efectul abrogării Decretului - Lege nr. 358/1948, precum şi dispoziţiile art. 2 din Decretul - Lege nr. 126/1990.
S-a reţinut că pârâta nu deţine niciun titlu, fiind lipsit de relevanţă faptul că biserica în discuţie a fost întreţinută şi reparată de credincioşii ortodocşi, de-a lungul timpului, precum şi faptul că mulţi dintre enoriaşii greco - catolici au participat la slujbele oficiate în ritualul ortodox.
Prima instanţă a constatat că, prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert I.I., s-a stabilit că suprafaţa tabulară este de 2424 m.p., însă suprafaţa reală existentă pe teren este mai mică, de numai 1744 m.p. (pentru imobilele cu nr. top. 275, 276, 277), având în vedere faptul că limitele de proprietate actuale sunt materializate prin împrejmuire cu gard.
Referitor la imobilul cu nr. top. 17/1, în suprafaţă de 1248 m.p., cimitir, aflat la o distanţă de peste 0,5 km de biserică, expertul a învederat că nu poate fi restituit, întrucât în prezent formează, împreună cu alte terenuri, incinta B.O.R. în construcţie.
Tribunalul nu a reţinut acest punct de vedere al expertului, motivul că pe teren se află o biserică ortodoxă nouă, în construcţie, nefiind apreciat ca unul temeinic pentru refuzul restituirii.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta P.O.R. Silvaşul de Sus, criticând-o ca nelegală pentru greşita reţinere ca fundament al admiterii acţiunii reclamantei a dispoziţiilor art. 2 din Decretul - Lege nr. 126/1990, act normativ ce priveşte bunuri ce se găsesc în patrimoniul statului, iar nu bunuri ce se găsesc în patrimoniul altui proprietar tabular, cum este cazul imobilelor în litigiu.
Apelanta a mai susţinut că nu există identitate între imobilele revendicate de reclamantă, potrivit petitului acţiunii şi cele identificate prin raportul de expertiză topografică.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 465/ C din 22 decembrie 2011, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, după lungi consideraţii cu privire la istoricul înfiinţării şi funcţionării B.R.U.R., că soluţionarea acţiunii în revendicare impune clarificarea mai multor aspecte: preluarea abuzivă de către stat a imobilelor bisericii greco - catolice din Silvaşul de Sus, posibilitatea P.G.C. din această localitate de a solicita restituirea imobilelor, admisibilitatea acţiunii n revendicare şi determinarea prevederilor legale a căror interpretare şi aplicare să conducă la o soluţie echitabilă.
În acest context, s-a reţinut că preluarea de către stat a tuturor bunurilor aparţinând B.G.C. a fost abuzivă, fiind dispusă în temeiul Decretului nr. 358/1948 al Ministerului Cultelor, emis cu încălcarea art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 27 din Constituţie Republicii Populare Române în vigoare de la 13 aprilie 1948, a D.U.D.O. şi a art. 481 C. civ.
S-a considerat că, deşi Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, nu se poate afirma că dispariţia temeiului juridic al deposedării cultului greco - catolic are drept consecinţă recunoaşterea de drept în patrimoniul fostului proprietar a dreptului care a încetat să existe prin actele abuzive ale autorităţilor comuniste.
S-a constatat că abia în anul 1971, în baza unei adrese a P.O.R. din Silvaşul Superior, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al acestei persoane asupra imobilelor înscrise sub nr. top. 176, 275,276 şi 277.
Referitor la actele de executare a celor două decrete, instanţa de apel a constatat că pârâta nu invocă un titlu translativ de proprietate, care să aibă ca efect strămutarea unui bun dintr-un patrimoniu în altul şi nici constitutiv, care să creeze un drept real în patrimoniul său.
S-a apreciat că, în cauză, nu există nicio dovadă că biserica intabulată sub nr. top. 276 în CF 157 a localităţii Silvaşu de Sus a fost preluată mai întâi de stat şi apoi „atribuită” P.O. De asemenea, nu există vreo probă că biserica ar fi trecut din proprietatea unui cult în proprietatea celuilalt prin efectul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel cum s-a pretins în procesul verbal de dialog, din 25 mai 2007.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 37 – art. 39 din decretul menţionat au ca situaţie premisă posibilitatea ca anumite persoane să părăsească un cult şi să se înscrie în altul, în contextul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase.
S-a constatat că nu există declaraţii de părăsire şi cereri de înregistrare în alt cult, nu s-a probat că numărul de credincioşi plecaţi ar fi permis în baza alin. (2) sau (3) din art. 37 al Decretului nr. 177/1948, preluarea bisericii şi nici nu există dovada că transmiterea patrimoniului s-a produs în urma unei judecăţi purtate în faţa instanţei competente.
Instanţa de apel a avut în vedere, totodată, că înscrierea făcută prin încheierea nr. 607 din 3 iunie 1971 s-a bazat pe dispoziţiile Decretului nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, act normativ în vigoare atât la data preluării abuzive, cât şi la momentul înscrierii dreptului P.O. Silvaşul de Sus.
Curtea de Apel Constanţa a apreciat că reclamanta are aptitudinea de a revendica bunuri ce au aparţinut înainte de anul 1948 B.G.C., având în vedere deplina sa personalitate juridică, conform H.G. nr. 1213/2008, prin care s-a recunoscut Codul de Drept Canonic pe baza căruia se organizează şi funcţionează.
În consecinţă, având în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza P.G.C.S. Bihor contra României), s-a apreciat că o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 27 din Legea nr. 483/2006 este pe deplin admisibilă.
Cu privire la fondul acţiunii în revendicare, instanţa de apel a apreciat, că în aplicarea „dorinţei credincioşilor” şi având în vedere datele recensământului din 2011, aşa cum se consemnează în procesul verbal din 13 noiembrie 2011, depus la dosar, conform căruia populaţia din localitatea Silvaşul de Sus este majoritar ortodoxă (235 credincioşi ortodocşi şi 29 credincioşi greco - catolici), aplicarea art. 3 din Decretul - Lege nr. 129/1990 implică recunoaşterea unor garanţii pentru protejarea drepturilor părţilor, marja de apreciere a instanţei în interpretarea şi aplicarea legii încadrându-se în cerinţele unui just echilibru (cauza A. contra României).
S-a considerat, în acest context, că soluţionarea problemei restituirii lăcaşului de cult trebuie să aibă în vedere considerente mai largi decât cele patrimoniale, în special sociale.
Astfel, s-a reţinut că P.G.C. Silvaşul de Sus nu a făcut dovada titlului cu care biserica a intrat în patrimoniul său, iar pe de altă parte după 1948 s-au oficiat timp de peste 60 de ani numai slujbe în rit ortodox, lăcaşul de cult fiind renovat, pictat şi întreţinut de credincioşii ortodocşi.
Ca atare, s-a respins în tot acţiunea în revendicare, reţinându-se că imobilele intabulate sub nr. top. 275, 276 şi 277 sunt folosite ca un tot unitar, iar bunul intabulat sub nr. top. 17/1, cimitir, se găseşte în cadrul unui imobil mai întins, ce constituie cimitir ortodox şi unde se construieşte o biserică nouă.
Chiar dacă acest bun (top 17/1) se găseşte în proprietatea particulară a P.O.R. Silvaşul de Sus, fiind, deci, în accepţiunea Legii nr. 489/2006 un cimitir confesional, respectiv un bun sacru, conform H.G. nr. 53/2008, nu acest regim juridic a fost avut în vedere ca argument pentru respingerea revendicării cimitirului, ci cele expuse cu privire la lăcaşul de cult.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal reclamanta P.R.U.R. (G.C.) Silvaşul de Sus, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în CF 157 Silvaşul de Sus, sub A + 1.2, cu nr. top. 17/1, 275, 276 şi 277 şi restabilirea situaţiei anterioare de CF, întrucât titlul prin care intimatei pârâte i s-a atribuit imobilul, încheierea nr. 607/1971, este nul de drept ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut, într-o primă critică, faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, de ordin filozofico - religios, deşi reţine corect caracterul abuziv al preluării imobilelor în litigiu în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi al Decretului nr. 358/1948, care prin prevederile sale contravenea D.U.D.O., Constituţiei şi art. 481 C. civ.
S-a susţinut că instanţa de apel, motivându-şi hotărârea cu încălcarea art. 124 alin. (1) din Constituţia României republicată şi ale art. 2 alin. (3) şi (4) alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a lăsat practic nesoluţionat obiectul acţiunii în revendicare, respectiv compararea titlurilor de proprietate şi acordarea imobilului părţii care a dovedit legalitatea titlului său.
S-a învederat, totodată, că instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 480 C. civ. şi nu să caute argumente în afara sferei dreptului, străine de natura patrimonială a pricinii.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, raportat la prevederile art. 480 C. civ., atunci când a considerat că notarea în CF 157 a proprietăţilor iniţial înscrise în CF 79, nu poate crea în favoarea reclamantei decât o prezumţie de existenţă în patrimoniul B.G.C. a imobilelor individualizate în partea B 2 a cărţii funciare.
Recurenta a susţinut că, prin această motivare, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că intabularea în anul 1911 a dreptului său de proprietate asupra bisericii şi terenului aferent din CF nr. 157 Silvaşul Superior a avut la momentul respectiv efect constitutiv de drepturi, efect menţinut şi prin prevederile art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, astfel că şi-a dovedit pe deplin dreptul de proprietate, spre deosebire de intimata pârâtă care nu deţine nici un titlu legal asupra acestui imobil.
Recurenta reclamantă a învederat că titlul său de proprietate este prezumat a fi valid potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, atâta timp cât pârâta intimată nu a reuşit să răstoarne această prezumţie.
S-a criticat, totodată, decizia recurată pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, instanţa de apel confundând numărul credincioşilor din comuna Silvaşu de Sus cu dorinţa acestora, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu există nicio probă în sensul exprimării voinţei credincioşilor cu privire la atribuirea bisericii din această localitate.
În acelaşi sens, recurenta a mai arătat că modul de modificare a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, prin introducerea a trei alineate noi, subsecvente celui iniţial, relevă clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor dreptului comun, iar nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor, care nu au fost vreodată titularii vreunui drept real asupra imobilului în litigiu.
Recurenta a solicitat să se constate că şi-a intabulat dreptul de proprietate în anul 1911 şi a stăpânit în fapt şi în drept imobilul până la emiterea Decretului nr. 358/1948, abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, astfel că, raportat la momentul abrogării, P.O.R. Silvaşu de Sus stăpâneşte fără nici un titlu imobilul înscris în CF 157. În contextul apariţiei normelor juridice cu caracter reparator a considera valabil titlul P.O.R. Silvaşu de Sus ar însemna să fie perpetuate măsurile abuzive comuniste, luate de regimul totalitar împotriva cultului greco - catolic.
Invocându-se dispoziţiile art. 29 alin. (3) şi (5) din Constituţie, potrivit cărora cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, fiind autonome faţă de stat, s-a susţinut că Statul nu poate interveni în administrarea patrimoniului cultelor pe baza migraţiei forţate a credincioşilor de la un cult la altul, în afara modalităţilor de dobândire a drepturilor de proprietate prevăzute în mod expres şi limitativ de Codul civil.
Examinând criticile invocate de recurenta - reclamantă, Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită.
Într-adevăr, decizia recurată cuprinde o serie de considerente de ordin filozofico - religios, care exced obiectului litigiului, însă acestea nu pot conduce, prin ele însele, la desfiinţarea hotărârii pentru încălcarea art. 124 alin. (1) din Constituţie şi a art. 3 şi 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care, după expunerea acestor argumente, instanţa de apel a examinat fondul litigiului, respectiv temeinicia acţiunii în revendicare formulate de reclamantă.
Contrar susţinerilor recurentei, expuse prin primul motiv de recurs, motivarea instanţei de apel nu este străină de natura pricinii, nefiind întrunit motivul de recurs, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, raportat la art. 480 C. civ., este nefondată.
Într-adevăr art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 prevede că „drepturile reale se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul, există un acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară”.
În condiţiile în care reclamanta, care a invocat existenţa dreptului său de proprietate „în baza lucrărilor de parcelare autentificate”, în foaia de proprietate la nr. crt. 2, neindicând titlul în baza căruia P.G.C. a devenit proprietara imobilelor, notarea în CF 157 a proprietăţilor înscrise iniţial în CF 79, nu poate crea în favoarea acesteia decât o prezumţie de existenţă în patrimoniul B.G.C. a imobilelor individualizate în partea B 2 a CF.
S-a reţinut, astfel, corect de către instanţa de apel că menţiunile în CF 157 nu sunt suficiente ca unite, eventual, cu art. 32 din Decretul nr. 115/1938 să conducă la prezumţia că dreptul există în folosul său.
Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul - Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la B.R.U.R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de desfiinţare a cultului greco - catolic, distingându-se între două situaţii: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituirile în starea actuală şi situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de B.O.R., pentru care restituirea se stabileşte de către o comisie mixtă, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine respectivele bunuri.
Raţiunea adăugării la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 a trei aliniate noi, respectiv alin. ( 2) – (4), prin O.G. nr. 64/2004, aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, rezultă din chiar expunerea de motive, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care se putea aprecia că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor mixte nu deschidea calea acţiunii la instanţă.
Astfel, adăugarea la art. 3 al aliniatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun” nu are semnificaţia transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o acţiune în revendicare de drept comun.
Chiar dacă a fost investită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi al art. 27 din Legea nr. 489/2006, instanţa de judecată nu putea ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu ce trebuie avut în vedere la soluţionarea unei astfel de solicitări, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Introducerea drept criteriu de preferinţă a dorinţei credincioşilor, reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectaţiune specială, lăcaşuri de cult, motiv pentru care instanţa de judecată nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.
Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, a apreciat prin Deciziile nr. 23/1993 şi 49/1995 că acest text de lege nu încalcă principiul libertăţii cultelor religioase.
S-a statuat astfel că democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor”.
O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, nu poate fi reparată într-un stat de drept printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la momentul adoptării acelei măsuri.
Se va constata astfel că nesocotirea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 ar fi adus atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, încălcând jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza R. împotriva României).
Recunoaşterea oficială prin decretul Lege nr. 9/1989 a B.R.U.R. (G.C.), urmare a abrogării Decretul nr. 358/1948 nu poate produce efecte retroactive şi nu poate conduce la recunoaşterea vechiului drept de proprietate al acesteia, câtă vreme reconstituirea dreptului real este supusă unei proceduri speciale (reglementată prin Decretul - Lege nr. 126/1990), speranţa redobândirii dreptului de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
Susţinerile recurentei în sensul că nu există titlu valabil pentru intabularea pârâtei intimate nu pot fi primite. Întrucât în cartea funciară apare ca proprietar pârâta care foloseşte imobilele, rectificarea înscrierii nu este justificată, soluţia respingerii acţiunii în revendicare fiind legală, întrucât reclamanta nu poate opune pârâtei un titlu care să-i legitimeze acţiunea, nefiind proprietară tabulară asupra bunurilor litigioase.
Acţiunea promovată de reclamantă, deşi a vizat rectificarea de C.F. este, în realitate, grefată pe cererea de constatare a nulităţii titlului, în baza căreia s-a făcut intabularea.
Motivele vizând anularea titlului pârâtei nu sunt fondate, în speţă fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, potrivit cu care bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare, or s-a dovedit că imobilul în discuţie a intrat în patrimoniul pârâtei cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate.
De altfel, aşa cum corect s-a reţinut, dobândirea de drept în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 a constituit o excepţie de la principiul efectului constitutiv de drepturi, excepţie prevăzută de o lege specială, alta decât cele rezultând din dispoziţiile art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938.
Critica referitoare la confuzia făcută de instanţa de apel între numărul credincioşilor din comunitatea Silvaşu de Sus cu dorinţa acestora este, de asemenea, nefondată.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990, instanţa de apel a avut corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioşilor din localitate sunt ortodocşi (235 enoriaşi reprezentând 84 %) prezumând, astfel, că dorinţa credincioşilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate.
Prezumţia nu a fost răsturnată de recurenta reclamantă cu nicio probă, în sensul că dorinţa credincioşilor ar fi în sens contrar, ca biserica să fie restituită cultului greco - catolic.
Ceea ce susţine, de fapt, recurenta, este că rigoarea procedurii prevăzute de Decretul - Lege nr. 126/1990 ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorităţii voturilor exprimate în acest sens de credincioşi.
Curtea va constata că o astfel de interpretare excede prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, adăugând la lege, astfel că respectiva critică nu poate fi primită.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat, nefiind întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta P.R.U.R. (G.C.) Silvaşu de Sus împotriva deciziei nr. 465/ C din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 05 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 463/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 452/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
