ICCJ. Decizia nr. 4584/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4584/2013
Dosar nr. 1704/85/2009
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1661/2006 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 185/85/2005 (nr. în format vechi 3085/2005, format ca urmare a disjungerii acţiunii precizatoare din dosar nr. 5131/2004) a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi completată de reclamanta D.A.W. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Municipiul Mediaş, prin primar.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul înscris în CF2287 nr. top. 1006/5/1, 1006/5/2, 1006/5/3, 1006/5/4, 1006/5/5, 1006/5/6, 1006/5/7, 1006/5/8, 1006/5/9, 1006/10, 1006/5/11, 1006/5/13, 1006/5/14, 1006/5/15, 1006/5/16, 1006/5/17, 1006/5/18, 1006/5/19, 1006/5/20, 1006/5/21, 1006/5/22, 1006/5/23, 1006/5/24, 1006/5/25, 5113/6/1/1, 5113/6/1/2, 5113/6/1/3, 5113/6/1/4, 5113/6/1/5, situat administrativ în Mediaş, a fost preluat în mod abuziv în baza Legii nr. 119/1948 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună restituirea imobilului în deplină proprietate şi posesie, liber de orice sarcini. Acţiunea a fost apreciată ca inadmisibilă deoarece, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, în privinţa imobilelor preluate abuziv de Statul Român înainte de 1989 nu mai sunt admisibile acţiunile întemeiate pe dreptul comun, privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, admis prin decizia civilă nr. 125/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1661/2006 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că prima instanţă nu s-a pronunţat în contradictoriu cu toate părţile.
În rejudecare, reclamanta a formulat o nouă precizare de acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi SC I. SA Mediaş:
- să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra uzinelor „I.F.S. „S.A.”, actualmente SC I. SA;
- să fie obligaţi pârâţii la restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. 2287 Mediaş nr. top. 977/2 şi 978/2;1006/5; 1007/2; 1008/2; 1009/2; 1034/2; 1035/2 şi 1036/2 şi la restituirea bunurilor mobile naţionalizate sau contravaloarea acestora;
- să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. 2287 Mediaş în sensul radierii dreptului de proprietate al SC I. SA şi a Statului Român şi înscrierea dreptului de proprietate pe numele reclamantei.
Pârâţii s-au opus admiterii acţiunii, invocând şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 142/2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că raportul juridic dedus judecăţii este reglementat de dispoziţiile Legii 10/2001, act normativ cu caracter special faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ., respectiv art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Conflictul temporal dintre două legi se rezolvă în favoarea celei speciale, aceasta excluzând-o pe cea generală. O astfel de interpretare exclude posibilitatea aplicării a două reglementări diferite aceluiaşi raport juridic, deoarece s-ar putea crea insecuritate în plan general. S-a apreciat că cererile formulate de reclamantă sunt reglementate de normele speciale, capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului constituind o chestiune prejudicială în cererile formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, potrivit art. 1 din această lege.
Cererile formulate în contradictoriu şi cu SC E.M.V. SRL au fost respinse deoarece, pe de o parte nu s-a mai insistat asupra lor, iar pe de altă parte, ele sunt formulate pe cale separată, ca de altfel şi celelalte capete de cerere.
Prin decizia nr. 112/A/2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta D.A.W., a desfiinţat sentinţa civilă nr. 142/2008 a Tribunalului Sibiu şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a arătat că, după casarea cu trimitere, reclamanta a precizat acţiunea în sensul că a chemat în judecată toate persoanele interesate, iar capătul principal al cererii a fost acela de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra uzinelor Ideal şi obligarea pârâtului la restituirea imobilului. Acest capăt este de competenţa instanţelor de drept comun şi trebuia soluţionat pe această cale, deci în mod greşit tribunalul a considerat că în speţă sunt aplicabile numai dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ. şi nu s-a pronunţat asupra acestei cereri.
Recursul împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia nr. 445/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 1704/85/2009, iar reclamanta a precizat din nou acţiunea, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC I. SA, prin lichidator SC C. SRL, să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra Uzinelor I.F.S., actual SC I. SA Mediaş şi să fie obligaţi pârâţii la restituirea în natură a imobilelor naţionalizate sau a contravalorii acestora. S-a mai solicitat rectificarea CF nr. 2287 Mediaş şi CF nr. 13589 Mediaş, în sensul radierii dreptului de proprietate al SC I. SA, înscris asupra imobilelor de sub A+15 la A+39 şi a radierii dreptului de proprietate al Statului Român, înscris asupra terenului nr. top 1006/5/12 din CF 13589 Mediaş, cu intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Pârâtul Statul Român a invocat prescripţia dreptului la acţiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, susţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la 22 decembrie 1989, când a încetat cauza care a împiedicat-o pe reclamantă să conteste măsura preluării bunului de către stat.
Prin sentinţa civilă nr. 1161/2011, Tribunalul Sibiu, Secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în primul rând, că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu este întemeiată. Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat, în principal, să se constate nevalabilitatea titlului statului, adică o cerere de constatare a unei nulităţi absolute a actului de preluare, cerere care poate fi formulată oricând. Nu se poate reţine susţinerea pârâtului că acţiunea este prescriptibilă în termenul general de 3 ani care curge de la 22 decembrie 1989. Acest moment al începerii curgerii termenului de prescripţie nu poate fi reţinut nici dacă acţiunea ar fi prescriptibilă atât timp cât, după această dată au existat legi speciale care au reglementat restituirea proprietăţilor preluate de statul comunist, iar eşecul în procedurile administrative poate fi urmat în anumite situaţii de acţiunea în revendicare.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului este neîntemeiată, având în vedere şi puterea de lucru judecat a soluţiei de respingere a unei cereri cu aceeaşi finalitate, prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu (definitivă prin decizia civilă nr. 131/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia şi irevocabilă prin decizia nr. 2837/2008 a ÎCCJ). În dosarul în care s-au pronunţat aceste soluţii, reclamanta din prezenta cauză a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, SC I. SA Mediaş şi alţi pârâţi, să se constate că imobilele ce fac şi obiectul acţiunii de faţă au fost preluate abuziv de Statul Român şi să se dispună restituirea în deplină proprietate, libere de orice sarcini. În plus, s-a mai solicitat obligarea pârâţilor să emită decizie de restituire în natură a imobilului menţionat, împreună cu toate utilajele existente în imobil, inclusiv construcţiile cu destinaţie de locuinţă şi terenul aferent tuturor construcţiilor, de către pârâţii îndreptăţiţi la a emite o astfel de decizie; anularea tuturor actelor de privatizare făcute după 1989 şi a tuturor încheierilor de intabulare, de la data preluării de către stat şi până în prezent şi anularea tuturor încheierilor notariale făcute în baza actelor de înstrăinare; intabularea imobilului în cotă de 1/1 pe numele reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 1660/2006, Tribunalul Sibiu a dispus doar obligarea AVAS şi SC I. SA Mediaş să emită decizie motivată de răspuns la notificare, iar celelalte cereri şi acţiunea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi au fost respinse.
Instanţa de fond a apreciat că, deşi nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, având în vedere cadrul procesual sub aspectul părţilor, al obiectului, dar şi al cauzei juridice a acţiunii (cererea în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1660/2006 fiind fundamentată pe preluarea abuzivă raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu la cele ale art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 213/1998), parte din aceste considerente, intrate în puterea lucrului judecat, fac ca acţiunea prezentă a reclamantei să fie respinsă.
Astfel, în privinţa calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar al fabricii, şi în această cauză, reclamanta a administrat un probatoriu insuficient, care nu a fost apt să creeze convingerea instanţei că tatăl reclamantei era singurul acţionar la data preluării imobilului şi că ea este singura moştenitoare a acestuia. Singurele documente oficiale depuse în copie la dosar sunt: un certificat emis de Camera de Comerţ şi Industrie din 1947 care atestă că persoanele care pot angaja societatea sunt D.N.T., S.W. născută R., F.D., F.S. şi un certificat emis de Primăria Mediaş la 16 octombrie 1940 prin care se atestă, de asemenea, că F.S. era membru în Consiliul de administraţie al fabricii Ideal. Celelalte dovezi nu au caracter oficial.
Nicio lucrare documentară sau fotografie nu este suficientă pentru a dovedi aceste aspecte, în lipsa oricărui document care să ateste structura exactă a acţionariatului la data preluării sale de către Statul român.
S-a reţinut că ceea ce a intervenit nou de la data pronunţării hotărârii precedente este decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, decizie confirmată şi de practica ulterioară a instanţei supreme şi obligatorie pentru instanţe, întrucât a vizat un recurs în interesul legii.
Tribunalul a constatat că imobilele în litigiu au făcut obiectul legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, dovadă soluţia din dosarul nr. 50/85/2008 al Tribunalului Sibiu şi faptul că mai există pe rolul tribunalului un dosar întemeiat pe dispoziţiile legii speciale, dosarul nr. 4181/85/2008, suspendat până la soluţionarea prezentei cauze. Ca urmare, s-a apreciat că devine incidentă decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ. Această decizie impune ca admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun să fie analizată dintr-un întreit punct de vedere, astfel că o acţiune ca cea de faţă, întemeiată pe dreptul comun după adoptarea legii speciale, devine admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: în cazul concret, legea internă intră în conflict cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; reclamantul are un bun în sensul Convenţiei şi, prin admiterea acţiunii, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau securităţii raporturilor juridice.
Dacă prima condiţie pare a fi îndeplinită, pentru că, cel puţin în cazul reclamantei, procedura specială s-a dovedit ineficientă, ea neavând până în prezent nici măcar un răspuns negativ obţinut pe calea prevăzută de legea specială, celelalte două condiţii nu sunt îndeplinite.
S-a apreciat astfel că reclamanta nu are un bun în sensul Convenţiei. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a schimbat practica cu privire la dreptul foştilor proprietari de a obţine restituirea în natură a imobilelor confiscate în perioada comunistă. Aceasta a fost ilustrată pentru prima dată în cauza Maties împotriva României şi a fost dezvoltată în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Potrivit jurisprudenţei invocate, nu se mai recunoaşte automat foştilor proprietari deposedaţi un „bun”, respectiv o speranţă legitimă de a obţine restituirea bunului. Înainte de anul 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constata nelegalitatea trecerii bunului în proprietatea statului reprezentau o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept. După anul 2010, CEDO apreciază că foştii proprietari nu au un bun în sensul Convenţiei dacă nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască un drept de proprietate. Mai mult, reclamanta nici nu poate dovedi că este moştenitorul fostului proprietar.
Instanţa de fond a considerat că nici cea de a treia condiţie nu este îndeplinită pentru că bunul revendicat se află în proprietatea privată a unei persoane juridice (chiar dacă este aflată în procedura lichidării judiciare), iar admiterea acestei acţiuni ar aduce atingere atât drepturilor altei persoane, cât şi securităţii raporturilor juridice, pentru că ar impune anularea unor alte acte subsecvente (acte de privatizare, încheieri de carte funciară etc.).
Ca urmare, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost apreciată ca neîntemeiată.
Aceleaşi motive au fost avute în vedere de prima instanţă şi la respingerea cererilor de restituire în natură sau contravaloarea imobilelor şi a bunurilor mobile existente în fabrică la data preluării (acest ultim petit formulat în ultima fază a cercetării judecătoreşti nici nu este foarte clar, fiind enunţat ca o acţiune în constatare care ar fi inadmisibilă), de lăsare în liberă proprietate (care este o reformulare a cererii de revendicare) şi de rectificare a înscrierilor în cartea funciară. Instanţa a reţinut că această ultimă cerere nu poate fi admisă, întrucât titlurile în baza cărora au fost făcute înscrierile sunt în vigoare, nefiind anulate, deci şi încheierile de intabulare sunt valabil făcute.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta D.A.W., care a criticat hotărârea ca fiind netemeinică şi nelegală.
În expunerea motivelor, reclamanta a susţinut că judecătorul a încălcat codul deontologic, nu a stăruit în aflarea adevărului şi nu a prezentat starea de fapt.
Aceasta a arătat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român asupra imobilelor în litigiu.
O altă critică pe care a formulat-o reclamanta a vizat înţelegerea greşită de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii şi schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Sub acest aspect s-a susţinut că după ce reclamanta a renunţat la mandatul avocatului şi şi-a desemnat mandatar fără studii juridice, acesta din urmă a precizat acţiunea, condiţii în care instanţa a comunicat această precizare, iar la termenul următor a lăsat cauza în pronunţare.
Reclamanta a susţinut că instanţa, în exercitarea rolului activ, trebuia să observe că în momentul intervenţiei mandatarului s-a produs un dezechilibru procesual, astfel că judecătorul trebuia să intervină şi să medieze la aflarea adevărului. Reclamanta a arătat că judecătorul nu a fost obiectiv şi imparţial, existând presiuni, influenţe şi imixtiuni.
S-a criticat de asemenea reţinerea instanţei în sensul că hotărârile pronunţate în dosarul nr. 50/85/2004 ar avea o oarecare înrâurire asupra cauzei de faţă, reclamanta susţinând că în dosarul menţionat, pârâţii au fost obligaţi să emită în favoarea sa decizie motivată de răspuns la notificarea înregistrată la BEJ T.V.P. sub nr. 114/2001.
O altă critică se referă la împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv asupra documentelor extrase din dosarul de privatizare format la FPS referitoare la privatizarea SC I. SA. şi asupra expertizei efectuate în dosar. Reclamanta a susţinut că imobilele revendicate nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta a ieşit din patrimoniul statului prin înstrăinare – privatizare.
Reclamanta a arătat că au fost încălcate prevederile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din CEDO, fiindu-i îngrădite accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În acest sens, se susţine că după intervenţia în dosar a mandatarului, s-a scurtat procesul, iar judecătorul nu a putut să-şi formeze convingerea cu privire la starea de fapt şi nu a putut să dea o soluţie pertinentă, legală şi temeinică. Reclamanta a apreciat că aceste garanţii procesuale i-au fost încălcate în condiţiile în care procesul s-a judecat timp de 7 ani, atunci când partea a avut avocat ales, iar după ce a intervenit mandatarul, procesul a mai durat doar 12 zile.
O ultimă critică vizează greşita calificare a căii de atac de către prima instanţă, reclamanta susţinând că faţă de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, calea de atac împotriva sentinţei primei instanţe este recursul şi nu apelul, aşa cum a indicat Tribunalul.
În cursul soluţionării căii de atac a intervenit decesul reclamantei, procesul fiind continuat de moştenitorii acestei, respectiv P.C.D., G.O., R.H.R.
Prin decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă şi continuat de moştenitoarele acesteia.
Cu privire la calificarea căii de atac, curtea de apel a constatat că obiectul acţiunii de faţă este revendicarea imobilelor în litigiu, întemeiată pe art. 480 din vechiul C. civ., aşa cum de altfel a susţinut chiar mandatarul reclamantei iniţiale prin precizarea depusă la termenul de judecată din 08 septembrie 2011 (fila 459, vol. II fond).
Ca urmare, cu privire la stabilirea căii de atac, sunt incidente prevederile art. 282, 2821C. proc. civ. şi nu cele din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum era în vigoare la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe. În aceste circumstanţe, având în vedere că valoarea obiectului pricinii este mai mare de 100.000 lei, curtea a apreciat că prima instanţă a indicat în mod corect calea de atac ca fiind apelul, cauza fiind înregistrată pe rolul curţii ca apel şi soluţionată conform normelor procedurale ce reglementează această cale de atac.
În ce priveşte susţinerile apelantelor în sensul că judecătorul fondului a încălcat codul deontologic, că nu a stăruit în aflarea adevărului şi nu a prezentat starea de fapt, că nu şi-a exercitat rolul activ şi că a încălcat dreptul reclamantei iniţiale la un proces echitabil şi accesul la justiţie, curtea le-a considerat nefondate.
S-a reţinut că mandatarul reclamantei iniţiale şi a moştenitoarelor acesteia, domnul P.I.C., împuternicit cu procură specială, a avut calitate de reprezentant convenţional al reclamantei pe toată durata procesului, inclusiv la rejudecarea fondului. Acesta a depus la dosar înscrisuri, a formulat cereri şi a depus note cu privire la expertizele efectuate în cauză, a depus precizare de acţiune (filele 388, 393, 444, 459 fond). Ca urmare, susţinerile apelantei că în momentul intervenirii mandatarului s-ar fi produs un dezechilibru procesual şi că, după acest moment, s-ar fi scurtat procesul, nu sunt reale. Acesta a reprezentat partea de la început, astfel că nu se poate vorbi de „momentul intervenirii mandatarului”. De altfel, este de observat că reclamanta a fost reprezentată atât de mandatarul cu procură specială, cât şi de avocat la toate termenele de judecată la care s-au discutat şi administrat probe, astfel că aceasta a beneficiat de apărare calificată.
Împrejurarea că reclamanta a fost asistată şi reprezentată până în septembrie 2011 şi de un avocat, după care a renunţat la serviciile acestuia, nu este de natură să impună instanţei obligaţia de a „interveni şi a media la aflarea adevărului”. Dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. prevăd că judecătorul este obligat pe toată durata procesului să stăruie pentru aflarea adevărului. În cauză judecătorul fondului a respectat aceste prevederi, încuviinţând cererea reclamantei de amânare a cauzei în vederea precizării acţiunii în raport cu decizia de casare, încuviinţând probele solicitate de părţi şi administrând întregul probatoriu apreciat ca util pentru lămurirea împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei.
La termenul din 08 septembrie 2011 mandatarul reclamantei a depus o precizare de acţiune şi a învederat instanţei că reclamanta nu mai este reprezentată de avocat (fila 516, vol. II, fond). Prima instanţă a amânat cauza pentru a comunica această precizare, iar la termenul următor, reclamanta, prin mandatarul său, şi pârâta SC I. SRL, prin reprezentant, au învederat că nu mai au cereri de formulat, astfel că nu mai exista niciun motiv de amânare a cauzei.
Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ şi că nu s-a îngrădit dreptul de acces al reclamantei la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind reprezentată de mandatar şi de avocat pe toată durata administrării probaţiunii.
În ce priveşte susţinerea apelantei iniţiale în sensul că judecătorul fondului a încălcat codul deontologic, este de observat în primul rând că aceasta nu arată în mod concret care norme deontologice au fost încălcate în cauză, rezumându-se doar a cita „moto-ul care trebuie să-l aibă în vedere fiecare magistrat din România”. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale oferă părţilor garanţii pentru o judecată obiectivă şi imparţială a judecătorului.
Astfel, partea are la îndemână instituţia recuzării atunci când consideră că judecătorul nu este obiectiv ori dacă apreciază că se exercită presiuni asupra lui. Reclamanta nu a înţeles să exercite dreptul de a recuza judecătorul, deşi pricina a parcurs o durată consistentă în rejudecare (iunie 2009-septembrie 2011), iar principiul continuităţii a fost respectat.
Ca urmare, susţinerile apelantei cu privire la cele examinate sunt simple afirmaţii, nedovedite, urmând a fi respinse.
În ce priveşte critica referitoare la nepronunţarea instanţei cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român asupra imobilelor în litigiu, Curtea a constatat următoarele:
Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare ca urmare a nevalabilităţii titlului statului. Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanta formulând notificare în temeiul legii speciale. Prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, A.V.A.S. şi SC I. SRL au fost obligate să emită dispoziţii prin care să răspundă la această notificare. Ca urmare, revendicarea de drept comun a fost apreciată ca nefondată, nefiind incidente nici prevederile deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, situaţie în care nu se mai impunea analizarea valabilităţii titlului statului.
De altfel, este de observat că prin sentinţa civilă nr. 1660/2006, instanţa a reţinut că preluarea imobilelor în litigiu s-a făcut în temeiul Legii nr. 119/1948, aşa încât la data naţionalizării exista un titlu. Valabilitatea acestuia este condiţionată de respectarea prevederilor legale la data preluării, instanţa reţinând că reclamanta D.A.W. nu a făcut dovada că imobilele preluate nu îndeplineau criteriile legale pentru a fi naţionalizate. Rezultă aşadar, că prin această sentinţă, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac, s-a dezlegat problema titlului cu care s-au preluat imobilele, în sensul că acest titlu a fost valabil la momentul naţionalizării.
Pentru aceleaşi argumente, se constată că nu se impunea nici analizarea înscrisurilor vizând privatizarea societăţii pârâte şi nici expertizele de identificare a imobilelor, revendicarea pe calea dreptului comun nefiind posibilă, câtă vreme imobilele fac obiectul Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, nici aceste critici nu sunt fondate.
Apelanta a criticat şi faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit, în opinia sa, că hotărârile pronunţate în dosarul nr. 50/85/2004 ar avea o oarecare înrâurire asupra cauzei de faţă.
Curtea a apreciat ca neîntemeiate şi aceste critici. Prin decizia nr. 33/2008, dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, s-a tranşat modalitatea de soluţionare a concursului dintre legea generală, reprezentată de dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ., şi legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001. Instanţa supremă a reţinut în mod expres că între cele două acte normative există o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul lor de reglementare, statuând că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se aplică legea specială şi nu dreptul comun.
Imobilele în litigiu au fost preluate de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948. O astfel de preluare este considerată, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, ca fiind abuzivă, aşa încât măsurile reparatorii, în natură sau prin echivalent, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Aşa cum s-a reţinut atât prin decizia nr. 33/2008, cât şi prin decizia nr. 53/2007 (ambele pronunţate de ÎCCJ în recurs în interesul legii), „prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Ca urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că în cauză sunt aplicabile prevederile legii speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Potrivit deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu contra României).
În speţă, curtea de apel a observat că apelanta reclamantă a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Aceasta a formulat notificare în temeiul legii speciale, înregistrată la BEJ T.V.P. sub nr. 114/2001 şi a promovat acţiune (înregistrată sub dosar nr. 50/85/2004) prin care a solicitat, între altele, ca unitatea deţinătoare să fie obligată să emită dispoziţie în temeiul acestei legi. Prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă, opozabilă reclamantei iniţiale şi implicit şi moştenitoarelor acesteia, s-a stabilit că imobilele în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar AVAS şi SC I. SRL au fost obligate să emită decizie de răspuns la notificarea reclamantei.
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a reţinut că la soluţionarea acţiunii de faţă nu poate ignora cele statuate irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1660/2006.
Pentru cele ce preced, Curtea a constatat că criticile aduse sentinţei primei instanţe sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamanta iniţială şi continuat de moştenitoarele acesteia.
Împotriva deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă au declarat recurs reclamantele P.C.D., G.O. şi R.H.R.
În motivarea recursului au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au arătat următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.: decizia recurată ignoră îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia civilă nr. 445 din 22 ianuarie 2009, a dispus a se verifica în primă instanţă valabilitatea titlului statului în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Recurenţii arată, în cuprinsul cererii de recurs, care sunt, în opinia acestora, greşelile de judecată ale primei instanţe, preluate şi păstrate de instanţa de apel.
Astfel, se arată că Tribunalul Sibiu consideră că nu sunt probe suficiente care să dovedească calitatea de unic acţionar al lui F.S. la data preluării imobilului de către stat, ceea ce echivalează cu lipsa calităţii procesuale active a moştenitorilor acestuia într-o acţiune în revendicare imobiliară. Recurenţii arată că, la dosarul cauzei au depus acte de stare civilă cu care au dovedit calitatea procesuală activă. Recurenţii mai susţin că au dovedit, cu adresa Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 213849 din 01 octombrie 2007, care era structura acţionariatului societăţii în anul 1945, iar la momentul naţionalizării, 28 iulie 1948, toate acţiunile erau deţinute de familia S. Acest lucru a fost probat, susţin recurenţii, cu lucrarea profesorului N.D., editată în anul 1957 "Dezvoltarea industriei în Mediaş între anii 1918- 1944", pag. 54, unde se arată că societatea avea 10.000 acţiuni cu valoarea nominativă de 5000 lei, totalul valoric al acţiunilor fiind 50.000.000 lei.
Chiar dacă nu există un document oficial care să ateste cumpărarea şi a celorlalte acţiuni, în procent de 10% din capitalul social de către familia S., există acest început de dovadă şi sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Recurenţii invocă, în susţinerea calităţii procesuale active, şi prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Se susţine de către recurenţi că pârâţii nu au făcut proba contrarie, astfel că prezumţia nu poate fi înlăturată.
Se mai arată în motivarea recursului că, dacă recurentele-reclamante nu ar fi moştenitoarele proprietarului deposedat de bunul său imobil de către statul român, atunci, în lipsa calităţii procesuale active, nu s-ar mai justifica nici cercetarea pe fond a petitului având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, pentru că, nefiind proprietarele imobilului, nu ar avea nici legitimare procesuală activă să ceară invalidarea titlul statului. Cu toate acestea, contrazicându-şi concluzia de mai sus pe care o trage asupra insuficienţei dovediri dreptului de proprietate, tribunalul arată că va analiza pe fond acest petit de constatare a nevalabilităţii titlului statului, însă în final nu oferă nicio dezlegare concretă acestui petit, pronunţând o soluţie de respingere integrală a acţiunii, după ce, tot într-un mod distonant, apreciază că este ţinut de puterea de lucru judecat care se răsfrânge asupra acestui petit ca urmare a soluţionării în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu a unui petit având aceeaşi finalitate, respectiv a aceluia de a se constata preluarea abuzivă a imobilului de către statul român.
Mai afirmă tribunalul că această sentinţă, definitivă prin decizia civilă nr. 131/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia şi irevocabilă prin decizia nr. 2837/2008 a I.C.C.J., nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi în rectificare de carte funciară, care formează obiectul dosarului de faţă, întrucât ar exista pârâţi diferiţi şi cauze diferite, în sensul că, în sentinţa precedentă, instanţa a analizat chestiunea preluării abuzive din perspectiva Legii nr. 10/2001, pe când în prezentul dosar se cere constatarea nevalabilităţii titlului statului în raport de prevederile Legii nr. 213/1998.
Cu alte cuvinte, tribunalul îşi propune să analizeze pe fond nevalabilitatea titlului statului, aşa cum de altfel se stabilise în mod obligatoriu prin decizia de rejudecare nr. 112/A/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, numai că, din lecturarea considerentelor sentinţei se poate observa că instanţa fondului nu face niciun fel de aserţiune pe fondul acestui petit, ci se consideră ţinută de o parte din considerentele sentinţei nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, considerente care ar împiedica dezlegarea nevalabilităţii titlului statului din pricina puterii de lucru judecat.
Ca atare, în rejudecare, tribunalul omite să procedeze la dezlegarea pe fond a petitului de constatare a nevalabilităţii titlului statului, cu toate că decizia nr. 112/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia obligă la aşa ceva, instanţa de rejudecare preferând să invoce puterea de lucru judecat a unei sentinţe anterioare.
O asemenea putere de lucru judecat, ca prezumţie legală absolută care împiedică a se repune în discuţie ceea s-a judecat anterior, lipseşte întru-totul, pentru că în acea hotărâre judecătorească anterioară (sentinţa civilă nr. 1660/2008 a Tribunalului Sibiu) instanţa a afirmat că pentru a fi vorba de o preluare fără titlu valabil ar fi trebuit să existe o situaţie în care întreprinderea să nu îndeplinească criteriile cerute de Legea nr. 119/1948 pentru a putea fi naţionalizată şi cu toate acestea actul normativ de naţionalizare să-i fi fost aplicat.
Recurenţii arată că, pe calea prezentului litigiu, au invocat faptul că naţionalizarea operată în baza Legii nr. 119/1948 este una care nu creează un titlu valabil în folosul statului, indiferent de încadrarea sau nu a întreprinderii în prevederile şi anexele Legii nr. 119/1948, titlul statului fiind nevalabil în primul rând pentru motivul esenţial că a fost obţinut cu încălcarea unui act normativ cu forţă juridică superioară legii de naţionalizare, respectiv cu încălcarea legii fundamentale a statului din acea perioadă, Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948 (art. 8, art. 10 şi art. 11).
Aşa fiind, susţin în continuare recurenţii, puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1660/2008 a Tribunalului Sibiu este inexistentă în raport cu ceea ce s-a invocat pe calea acţiunii de faţă, instanţa precedentă rezumându-se să considere că nu există preluare nevalabilă pentru că Legea nr. 119/1948 în sine a fost corect aplicată la situaţia faptică a întreprinderii Ideal Mediaş, aşadar nicio instanţă de până acum nu a răspuns dacă, în raport de Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948, preluarea imobilului a fost de natură să creeze un titlu valabil de proprietate în beneficiul statului român, în condiţiile în care naţionalizare nu a fost precedată sau urmată de o despăgubire stabilită pe cale judecătorească, aşa cum prevedea art. 10 din Constituţia din 1948.
Recurenţii mai arată că acest petit de stabilire a nevalabilităţii titlului statului are natura unei acţiunii în constatare, care odată soluţionată nu generează o hotărâre executorie, prin urmare hotărârea judecătorească dată asupra unei acţiuni în constatare nu îşi conservă puterea şi autoritatea de lucru judecat, decât atâta timp cât situaţia de fapt şi de drept rămâne neschimbată Or, în cauza de faţă, s-a învederat că lipsa unui titlu valabil al statului provine nu doar din aplicarea legii de naţionalizare a unei întreprinderi care nu se încadra în obiectul expres al legii şi nici în anexele acesteia, ci şi din faptul că legea de naţionalizare nesocotea Constituţia din anul 1948, lege fundamentală care condiţiona valabilitatea trecerii în proprietatea statului a bunurilor proprietate privată, de existenţa unor considerente de interes general şi numai cu o prealabilă despăgubire, proprietatea privată fiind recunoscută şi ocrotită în mod declarativ chiar şi de acea Constituţie. Ca atare, recurenţii susţin că au dedus judecăţii de faţă o cauză juridică nouă, în sprijinul nevalabilităţii titlului statului, asupra căreia la fond şi în apel nu au existat preocupări în a fi cercetată.
Recurenţii mai susţin că, prin decizia recurată nu au fost respectate îndrumările obligatorii date prin decizia civilă nr. 445 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care s-a dispus ca instanţa de rejudecare să analizeze petitul de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra „U.I.F.S.S.A.” în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Tribunalul Sibiu s-a limitat în a reţine că nevalabilitatea titlului statului reprezintă un petit deja soluţionat prin respingerea lui ca urmare a sentinţei civile nr. 1660/2006 a aceluiaşi tribunal, astfel că ar exista putere de lucru judecat, numai că tribunalul şi curtea de apel nu au avut în vedere că precedenta sentinţă a tratat chestiunea trecerii imobilului în proprietatea statului strict în raport de dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care se referă la materia generală a preluărilor abuzive. Ca atare, acea sentinţă nu a lămurit dacă titlul statului este valabil şi în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, acest articol trasând cu totul alte coordonate între care se verifică valabilitatea titlului statului.
Faţă de această dezlegare dată apelului, pe calea căruia au reiterat chestiunea netratării în fond a petitului de constatare a nevalabilităţii titlului statului în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, recurenţii susţin ca motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură reglementate de art. 129 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a celor care obligă judecătorii fondului să se pronunţe exact asupra obiectului cauzei, asupra cererilor cu care au fost învestiţi, cu atât mai mult cu cât însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cât se poate de clar ce anume trebuie soluţionat în rejudecare şi pe ce temei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: hotărârea din apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, cât şi cu privire la prioritatea legii speciale în raport de acţiunea în revendicare imobiliară, prioritate care nu îşi găseşte aplicarea atunci când legea specială intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii susţin că teza primei instanţe este greşită, întrucât, aşa cum însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a afirmat în unele decizii ale sale, odată cu hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra România, nu s-a produs un reviriment de jurisprudenţă, cu alte cuvinte, nu s-a modificat jurisprudenţa anterioară a Curţii de la Strasbourg, ci în cauza Maria Atanasiu instanţa de contencios european a extins aplicabilitatea art. l din Protocolul nr. 1 la o ipoteză nouă, neavută până atunci în vedere, şi anume, la situaţia în care, deşi nu există o constatare a caracterului nelegal al naţionalizării într-o procedură judiciară referitoare la imobilul revendicat, art. l din Protocolul nr. l este totuşi aplicabil, existând o speranţă legitimă de a beneficia de despăgubiri conform legii speciale, în măsura în care condiţiile cerute de această legislaţie sunt îndeplinite.
Prin urmare, şi după pronunţarea de către Curtea de la Strasbourg a hotărârii pilot, principiul enunţat de aceasta în cauzele Brumărescu şi Străin se menţine pe deplin, în sensul că o constatare printr-o hotărâre judecătorească a preluării bunului de către stat reprezintă o recunoaştere nerevocabilă, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate, ceea ce face ca proprietarul naţionalizat să aibă un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
Recurenţii solicită Înaltei Curţi să aibă în vedere durata procedurii judiciare, în sensul că de 9 ani de zile aceştia solicită pe toate căile să se constate nevalabilitatea titlului statului şi să li se restituie bunul imobil, instanţele de fond şi apel evitând cu îndârjire să constate nevalabilitatea titlului statului tocmai din dorinţa de a nu le crea pe cale judecătorească un ”bun”.
Titlul statului de preluare a imobilului nu este valabil pentru că încalcă Constituţia din anul 1948 sub aspectul nedespăgubirii proprietarului naţionalizat, iar acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă împotriva societăţii privatizate SC I. SA Mediaş, care deţine imobilul, o atare acţiune fiind posibilă şi în lumina deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Legea specială nu oferă nici cea mai mică speranţă a unei despăgubiri rezonabile, Legea nr. 10/2001 este o lege iluzorie, A.V.A.S refuză să răspundă notificării, deşi a fost obligată pe cale judecătorească în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind deja că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii. Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 de modificare a celei dintâi nu iau în seamă daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită - cauza Porţeanu contra România. Prin urmare, legea specială instituie un mecanism ineficient de stabilire şi plată a unor despăgubiri care să acopere prejudiciul constând atât în privarea de proprietate, cât şi în absenţa prelungită a oricăror compensaţii, fiind un act normativ care se găseşte într-un dezacord evident cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai exact cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce dă dreptul reclamanţilor să pretindă şi să obţină respectarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului nelegal naţionalizat, unicul remediu juridic pentru a se îndepărta conflictul dintre legea specială şi Convenţie fiind acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, evident în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din acest ultim punct de vedere, recurenţii arată că SC I. SA, fosta întreprindere de stat care provine din naţionalizarea din anul 1948, şi-a apropriat imobilul cumpărând de la F.P.S pachetul majoritar de acţiuni deţinut de acesta, în însăşi nota privind propunerea de vânzare a acţiunilor gestionate de F.P.S . menţionată în adresa nr. 243/1200 din 13 noiembrie 1997 a F.P.S - Direcţia Teritorială Sibiu ca parte componentă a documentaţiei de privatizare întocmită de această direcţie în colaborare cu SC I. SA, fiind cât se poate de clar specificată împrejurarea că incinta nr. l a acestei societăţi comerciale revendicată în acest dosar, "provine din naţionalizare şi este posibil revendicabilă."
Mai mult, în condiţiile în care era notată cu încheierea de carte funciară nr. 1142/2003 notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă SC I. SA Mediaş şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenurilor numai ulterior acestui moment mai exact în cursul procedurii sale de faliment, respectiv prin încheierea de carte funciară nr. 3372/2004, ca urmare a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate obţinut în anul 2003 în baza H.G. nr. 834/1991, ceea ce dovedeşte odată în plus reaua sa credinţă şi voinţa sa fermă de a ignora notificarea şi de a zădărnici demersul reclamanţilor de recuperare a proprietăţii naţionalizate nelegal, drept pentru care este neîndoielnic că nu poate fi vorba de stabilitatea circuitului civil sau de securitatea raporturilor juridice, atâta timp cât aceste raporturi nu s-au cristalizat sub auspiciile bunei credinţe, respectiv a convingerii sincere că statul transmiţător avea toate calităţile cerute de lege pentru a putea ceda proprietatea terenurilor, neputând fi ocrotit un aşa-zis drept de proprietate pe care terţul caută să îl dobândească în mod viclean.
SC I. SA nu putea dobândi în mod valabil dreptul de proprietate asupra terenurilor, întrucât s-a intabulat asupra acestora după începerea procedurilor administrative iniţiate în baza Legii nr. 10/2001. Or, art. 21 alin. (5) din această lege sancţionează cu nulitatea absolută orice înstrăinare de terenuri şi construcţii realizate după depunerea notificării potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001. Prin urmare, recurenţii înţeleg să invoce ca şi apărare de fond nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi implicit neproducerea efectului constitutiv al intabulării, nulitate care face ca titlul lor de proprietate să fie mai puternic, mai bine caracterizat decât cel al societăţii privatizate, care în mod fraudulos şi-a înscris dreptul de proprietate asupra terenurilor.
În aceste condiţii nu pot prevala raporturile juridice dintre Fondul Proprietăţii de Stat şi SC I. SA, raporturi instaurate de la bun început într-un climat de nesiguranţă juridică, statul avertizând pe cumpărătorul acţiunilor că în capitalul social al întreprinderii care se privatizează se găsesc bunuri naţionalizate asupra cărora oricând se poate introduce o acţiune în revendicare imobiliară.
A proteja pe un cumpărător de rea credinţă şi pe deplin conştient de precaritatea titlului statului, înseamnă a concluziona că terţul subdobânditor de rea credinţă trebuie preferat adevăratului proprietar, că terţul care a fost avertizat de F.P.S. asupra iminenţei revendicării imobiliare încă dinainte de vânzarea-cumpărarea acţiunilor, este pe deplin acoperit în timp ce verus dominus nu poate reintra vreodată în stăpânirea bunului său, ceea ce nu doar că este nedrept, dar nu are fundament în niciuna dintre teoriile care, plecând de la validitatea aparenţei în drept, au încercat să pună la adăpost pe terţul subdobânditor.
Orice îndoială asupra valabilităţii titlului transmiţătorului nu naşte bună credinţă, nu creează eroare comună, obştească şi invincibilă asupra cocontractantului dobânditor, ci subliniază caracterul pe deplin asumat şi speculativ al unei vânzări-cumpărări de acţiuni, titluri de valoare care reflectau inclusiv valoarea bunurilor altuia.
Prin decizia nr. 1834 din 14 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că dacă imobilul nu se mai afla în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, aşa cum este cazul imobilului în litigiu, parcurgerea procedurii prevăzute de această lege nu este obligatorie, neexistând niciun text de lege care să interzică exercitarea unei acţiuni în revendicare, de drept comun, împotriva cumpărătorilor imobilelor. În cazul de faţă, este vorba de cumpărătorii acţiunilor care oglindeau inclusiv valoarea imobilelor, prin urmare, pentru aceeaşi raţiune, se poate afirma că, pentru ocrotirea dreptul de proprietate asupra unui bun imobil pe care statul nu îl mai deţinea odată cu intrarea în vigoare a legii speciale, calea de urmat este acţiunea în revendicare, aceasta nefiind de natură a vătăma dreptul altuia, câtă vreme terţul a dobândit de la un neproprietar şi în condiţiile în care naţionalizarea bunului era notorie la nivelul unui mic municipiu, fiind făcută cunoscută chiar prin documentaţia de privatizare.
În opinia recurenţilor, constituie o puternică denegare de dreptate refuzul judecătorilor de a examina temeinicia acţiunii în revendicare, raportându-se constant la conţinutul Legii nr. 10/2001, curtea de apel ignorând că de mai bine de 7 ani, deşi obligată prin hotărâre judecătorească, A.V.A.S refuză să soluţioneze în vreun fel notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la B.EJ T.V.P. sub nr. 114/2001.
Invocarea de către instanţa de apel a regulii electa una via nu reprezintă decât un raţionament inconsistent şi expeditiv, care nu ţine cont de substanţa faptelor, de împrejurarea că de mai bine de 12 ani ne aflăm de abia la debutul procedurii administrative generate de Legea nr. 10/2001, pentru că notificarea este încă nesoluţionată de A.V.A.S., în ciuda pronunţării unor hotărâri judecătoreşti care au vrut sa sancţioneze refuzul de soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu s-a hotărât că SC I. SA Mediaş a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că potrivit acestei instanţe, în baza art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la nivelul lunii decembrie 2006, cea care trebuie să soluţioneze notificarea propunând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, este tocmai A.V.A.S, în calitate de instituţie care a efectuat privatizarea. Or, această instituţie până în prezent nu a comunicat reclamanţilor o decizie de soluţionare a notificării .
Ca atare, rezolvarea dată notificării de către SC I. SA este formală şi neavenită, în condiţiile în care însuşi tribunalul a indicat cine trebuie să soluţioneze notificarea, adică A.V.A.S. Cu toate acestea, prin dispozitivul sentinţei a fost obligată şi unitatea deţinătoare la soluţionarea notificării, fără a exista o motivare corespunzătoare care să susţină acest dispozitiv cu dublă valenţă, drept pentru care SC I. SA s-a şi "conformat " sentinţei, emiţând o dispoziţie de respingere în tot a notificării pe considerentul că este o societate legal privatizată, o astfel de dispoziţie fiind depusă în dosarul civil nr. 4181/85/2008 al Tribunalului Sibiu, dosar suspendat şi în care reclamanţii au solicitat obligarea unităţii deţinătoare şi a A.V.A.S de a soluţiona notificarea în modalitatea restituirii bunului în natură.
Recurenţii mai susţin aplicarea greşită a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, deoarece sensul acestei decizii este acela că, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 se dovedeşte a fi una nefuncţională şi inadecvată situaţiei juridice în speţă, perpetuând violarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor şi neînsoţind privarea de proprietate de nişte despăgubiri efective sau de garanţii ferme asupra încasării acestora, atunci art. l din Protocolul 1 la C.E.D.O nu poate fi salvgardat decât prin examinarea pe fond a capătului de cerere în stabilirea nevalabilităţii titlului statului şi a acţiunii în revendicare promovată împotriva unităţii deţinătoare, unitate care nu se găseşte în ipostaza de a avea un drept care ar trebui ocrotit şi nici la adăpostul securităţii raporturilor juridice.
Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenţii formulează critici la adresa sentinţei pronunţate de tribunal în primă instanţă, cu privire la dovada calităţii autorului reclamantei de unic acţionar al societăţii la data preluării acesteia de către stat.
Formulând astfel de critici, recurenţii ignoră faptul că obiectul recursului îl constituie decizia din apel, nicidecum sentinţa instanţei de fond. Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei de apel raportat la motivul de recurs invocat.
Din considerentele deciziei pronunţate în apel rezultă că instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu un motiv de apel care să privească temeinicia sentinţei sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt raportat la dovedirea de către reclamantă a calităţii autorului acesteia de unic acţionar al societăţii naţionalizate. De asemenea, nu se face referire în motivarea deciziei la lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, sau la vreun motiv de apel în cadrul căruia să se fi invocat contrarietatea între pretinsa lipsă de calitate procesuală activă (care ar fi împiedicat examinarea pe fond a cauzei) şi examinarea cauzei pe fond de către prima instanţă.
Or, aceste aspecte nu pot face obiectul verificărilor direct în faza recursului, deoarece în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Recurenţii nu susţin că instanţa de apel nu ar fi examinat anumite motive de apel, ci invocă direct în faza recursului critici la adresa sentinţei de fond, critici care nu au format obiectul analizei instanţei de apel, ceea ce contravine regulilor privind ordinea exercitării căilor de atac.
De aceea, toate criticile invocate de recurenţi raportate la sentinţa tribunalului nu vor putea fi examinate de instanţa de recurs, ci Înalta Curte se va limita la verificarea legalităţii hotărârii din apel, pronunţată în limitele motivelor de apel.
Critica din apel referitoare la faptul că prima instanţă nu a examinat capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului a fost soluţionată corect de curtea de apel.
Astfel, instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe, în sensul că în litigiul anterior, finalizat prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, s-a tranşat irevocabil problema incidenţei Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că titlul în temeiul căruia imobilul a fost preluat de stat a fost valabil. Ca urmare, s-a apreciat de către ambele instanţe că revendicarea de drept comun este nefondată, nefiind incidente nici prevederile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie în care s-a reţinut că nu se mai impunea analizarea valabilităţii titlului statului.
În completarea celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că, în condiţiile stabilirii într-o procedură judiciară separată că bunurile fostei întreprinderi naţionalizate sunt supuse procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impune ca problema valabilităţii titlului statului să fie analizată din perspectiva acestei legi. Or, această lege specială prevede dreptul la măsuri reparatorii, în aceeaşi măsură, atât în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât şi în cazul celor preluate fără titlu valabil.
Înalta Curte mai are în vedere şi faptul că, ulterior pronunţării deciziei civile nr. 112A din 6 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a pronunţat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărârea pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010). Potrivit considerentelor acestei hotărâri, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Soluţia instanţei de apel nu este de natură să încalce dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la obligativitatea deciziei de casare, astfel cum se susţine în motivarea recursului.
Motivul care a stat la baza desfiinţării sentinţei civile nr. 142 din 4 februarie 2008 a Tribunalului Sibiu, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 112A din 6 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, (decizie menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), a fost acela că, în rejudecare după prima casare, printr-o precizare de acţiune, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului, revendicare şi rectificare carte funciară, iar această precizare de acţiune nu fusese avută în vedere de instanţă. S-a mai imputat, în decizia curţii de apel, că în mod greşit prima instanţă a reţinut că litigiul ar fi guvernat în exclusivitate de Legea nr. 10/2001.
Ca atare, decizia a cărei obligativitate se susţine prin motivele de recurs nu a exclus incidenţa Legii nr. 10/2001, ci a trimis cauza spre rejudecare pentru ca instanţa să se pronunţe şi asupra precizării de acţiune, cu luarea în considerare a temeiurilor de drept invocate prin cererea precizatoare, dar fără a se exclude incidenţa legii speciale de reparaţie. Era şi firească o astfel de abordare, instanţele neputând face abstracţie de faptul că reclamanta a demarat procedura legii speciale, iar ca urmare a demersului jurisdicţional al acesteia, guvernat de aceeaşi lege specială, s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă prin care AVAS şi societatea comercială deţinătoare au fost obligate să soluţioneze notificarea.
În acest context, nu se poate susţine că litigiul pendinte este guvernat exclusiv de dispoziţiile dreptului comun, deoarece, indiferent de f aptul că reclamanta iniţială a înţeles să se prevalează de un anumit temei juridic ce se integrează dreptului comun, acest lucru nu împiedica instanţa de judecată să constate că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de un act normativ special, iar în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa era ţinută să facă aplicare normelor speciale, astfel cum s-a statuat cu putere obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intervenită după pronunţarea deciziei civile nr. 112A din 6 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia.
În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1160/2008 a Tribunalului Sibiu, deşi sunt justificate afirmaţiile recurenţilor referitoare la cauza juridică diferită a prezentului litigiu în raport cu cel soluţionat prin sentinţa menţionată, soluţia în prezenta cauză, aceea de respingere a acţiunii, nu poate fi modificată, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, în cadrul prezentului litigiu prin intermediul căruia se tinde la redobândirea unor bunuri preluate de stat în mod abuziv şi care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, indiferent de cauzele de nevalabilitate invocate, nu poate fi valorificată în afara legii speciale de reparaţie şi nu poate avea alte consecinţe decât cele pe care această lege le stabileşte.
Dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. nu au fost încălcate de instanţa de apel, care s-a pronunţat cu respectare limitelor judecăţii, determinate conform principiului tantum devollutum quantum apellatum. Ca atare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenţi, nu este fondat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia se susţine că hotărârea din apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, cât şi cu privire la prioritatea legii speciale, se constată că în argumentele deja expuse anterior s-a răspuns acestor critici.
Astfel, sub aspectul temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond şi de apel au reţinut că, pentru obţinerea unei reparaţii corespunzătoare imobilului în litigiu, preluat de stat în mod abuziv, reclamanţii au deschisă calea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001. Faptul că reclamanta iniţială a înţeles să se prevalează de prevederile dreptului comun nu era de natură să împiedice constatarea corectă a instanţelor, în sensul că imobilul revendicat este supus unui act normativ special, iar în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa era ţinută să facă aplicare normelor speciale, astfel cum s-a statuat cu putere obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acord cu această decizie, instanţele au reţinut corect că posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat este deschisă numai în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Prin hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant, în sensul că nu se mai recunoaşte dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situaţii, ci doar dreptul de creanţă în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Spre deosebire de practica instanţei europene, anterioară acestei hotărâri, care permitea recunoaşterea unui drept la restituire a bunului ca urmare a simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).
Aşadar, reclamanţii din prezenta cauză, care nu se prevalează de o decizie, administrativă sau judiciară, prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea lor, pot pretinde doar un drept de creanţă, constând în măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Recunoaştere acestui drept de creanţă urmează a se face în procedura Legii nr. 10/2001, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale.
Interpretarea pe care recurenţii o dau eficienţei hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra România, în sensul că prin această hotărâre nu s-ar fi produs un reviriment de jurisprudenţă, este contrară practicii constante a Înaltei Curţi în această materie.
Solicitarea recurenţilor de a se avea în vedere durata procedurii judiciare şi invocarea faptului că legea specială nu este eficientă (aspect reţinut şi de prima instanţă în considerentele sentinţei) nu schimbă datele problemei, astfel de constatări nefiind suficiente pentru a conduce la admiterea acţiunii în revendicare. Afirmând că instanţele de fond şi apel au evitat ”cu îndârjire” să constate nevalabilitatea titlului statului tocmai din dorinţa de a nu le crea pe cale judecătorească un ”bun”, recurenţii recunosc faptul că nu deţin un asemenea ”bun”, neîndeplinind astfel una dintre condiţiile stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pentru a se putea admite acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun.
Pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol. În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român. În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie că facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual, ceea ce nu este cazul în speţă.
Criticile din finalul motivelor de recurs, referitoare la reaua-credinţă a SC I. SA nu pot fi examinate, având în vedere că sunt străine de obiectul pricinii, instanţele nefiind învestite în cadrul acestui litigiu cu analiza valabilităţii actului în temeiul căruia imobilul a fost dobândit şi intabulat în cartea funciară. Capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea SC I. SA şi intabulării dreptului în favoarea reclamantei iniţiale nu se întemeiază pe o cerere principală având ca obiect nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a efectual înscrierea. Rectificarea se solicită ca o consecinţă a constatării nevalabilităţii titlului statului şi admiterii capătului de cerere în revendicare. Cum aceste două capete de cerere au fost găsite neîntemeiate, şi capătul de cerere în rectificare, care are caracter accesoriu, a fost în mod corect respins.
Invocarea nevalabilităţii actului de dobândire al pârâtei SC I. SA şi a intabulării dreptului de proprietate al acesteia, prin raportare la motivul de nulitate prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi invocarea ”ca apărare de fond” a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte, fiind cereri noi care nu au format obiect de analiză în fazele procesuale anterioare.
Pretinsa rea-credinţă a SC I. SA nu prezintă relevanţă din perspectiva avută în vedere de recurenţi, aceea a comparării titlurilor de proprietate şi a înlăturării principiului validităţii aparenţei în drept.
Acţiunea în revendicare pendinte nu a fost soluţionată de instanţele anterioare prin aplicarea criteriilor clasice de comparare a titlurilor de proprietate şi nici nu s-a făcut aplicarea principiului error communis facit ius în favoarea pârâtei SC I. SA.
În raport de obiectul revendicării (imobil preluat de stat în mod abuziv) şi data formulării acţiunii, s-a impus cu caracter obligatoriu aplicarea decizie nr. 33/2008, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a tranşat problema concursului între legea specială şi legea generală, în sensul că aceasta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială şi s-a mai stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
Ca atare, în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate de părţi pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480-481 C. civ., în doctrină şi în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea deciziei în interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în conflict cu prevederile Convenţiei, dacă reclamantul are un ”bun” şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
Or, procedând la efectuarea acestor verificări, prima instanţă a reţinut că, deşi prima cerinţă este îndeplinită (deoarece reclamanţilor nu le-a fost încă acordată vreo reparaţie în temeiul legii speciale), cea de-a doua cerinţă, referitoare la existenţa unui ”bun” în patrimoniul reclamanţilor, nu este întrunită, această concluzie, însuşită de instanţa de apel, fiind corectă din perspectiva considerentelor hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu, anterior expuse.
Constatând neîndeplinirea celei de-a doua cerinţe, aceea a existenţei unui ”bun”, instanţele nu au trecut mai departe la examinarea circumstanţelor care ar pune problema (în eventualitatea admiterii acţiunii în revendicare) atingerii dreptului de proprietate al altuia sau a afectării siguranţei circuitului civil.
Ca atare, este superfluă critica recurenţilor, bazată pe reaua-credinţă a pârâtei SC I. SA (rea-credinţă care ar deriva din faptul că pârâta a avut cunoştinţă despre eventualitatea unei revendicări şi a putut cunoaşte, din notarea existentă în cartea funciară, faptul că s-a formulat notificare).
Contrar susţinerilor recurenţilor, în speţă nu a existat denegare de dreptate şi nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiţie, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepţiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii pronunţat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două norme, cea generală prevăzută de art. 480 C. civ. şi cea specială cuprinsă în Legea nr. 10/2001, nu a fost primit.
Nu intră sub cenzura instanţei în prezentul litigiu refuzul AVAS de a executa hotărârea judecătorească prin care această instituţie a fost obligată să soluţioneze notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că SC I. SA nu ar fi trebuit să fie obligată, prin sentinţa civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, să răspundă la notificare, deoarece a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constituie, de fapt, critici la adresa susmenţionatei sentinţe, fiind în mod evident în afara cadrului procesual al prezentei cauze.
În ceea ce priveşte modul de rezolvarea a notificării de către SC I. SA, acest aspect formează obiectul unei alte judecăţi, Înalta Curte neputând să se pronunţe în această privinţă.
Constatând, pentru toate argumentele menţionate, că modul în care instanţele au soluţionat capătul de cerere în revendicare este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a fost corect aplicată, nefiind astfel întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C.D., G.O. şi R.H.R. împotriva deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4125/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4585/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
