ICCJ. Decizia nr. 4585/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4585/2013
Dosar nr. 8575/63/2009*
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, la data de 26 iunie 2009 sub nr. 8575/63/2009, reclamanta V.M. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. F.B.
Prin Sentinţa nr. 375 din 23 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin notificarea nr. 754/N/2001, reclamanta a solicitat Primăriei municipiului Craiova restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. F.B., iar aceasta a emis Dispoziţia nr. 19408 din 22 octombrie 2007, prin care a dispus înaintarea dosarului de notificare prin care se solicită restituirea în natură unităţii deţinătoare, respectiv pârâtei din prezenta cauză.
La data de 9 ianuarie 2008, reclamanta a acţionat această societate în judecată, în cadrul Dosarului înregistrat la Tribunalul Dolj sub nr. 982/63/2008 solicitând obligarea pârâtei să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar în subsidiar, în cazul în care pârâta refuză restituirea în natură, instanţa să analizeze cererea în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001. Prin Sentinţa civilă nr. 106 din 22 aprilie 2008 a fost admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta să emită dispoziţie motivată, conform Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 526 din 9 iunie 2008, comunicată reclamantei cu confirmare de primire la data de 11 iunie 2009, pârâta a dispus înaintarea Dosarelor de notificare conexate nr. 754/N/2001 şi 73/N/2002, prin care se solicită restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, str. F.B., către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilesc regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 21 alin. (1) din lege, imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanei îndreptăţite, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, dacă erau deţinute, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o societate comercială la care statul era acţionar ori asociat majoritar.
S-a reţinut că pârâta este o societate comercială cu capital integral privat, a cărei privatizare s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 18 decembrie 1997, anterior deci intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului deţinând doar 2 acţiuni, cu o valoare neînsemnată. Pârâta a emis decizia menţionată anterior în baza dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestor prevederi legale, de la regula restituirii în natură s-a prevăzut o excepţie, pentru situaţia în care societatea comercială în patrimoniul căreia se află imobilul era integral privatizată la data intrării în vigoare a legii, caz în care măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Prin urmare, tribunalul a constatat că în prezenta cauză este aplicabilă această dispoziţie legală, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului notificat, ci numai acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi propuse de către instituţia publică ce a efectuat privatizarea - fostul F.P.S., conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 18 decembrie 1997 (actualmente Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), considerente pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la solicitările formulate de reclamantă după rămânerea dosarului în pronunţare s-a reţinut că nu pot fi avute în vedere de instanţă, fiind vorba de o modificare a acţiunii, peste termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) din C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 146 din 5 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, constatând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, fiind la adăpostul oricăror critici.
Prin Decizia nr. 5245 din 17 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamanta V.M., a fost casată decizia din apel, a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost desfiinţată sentinţa şi s-a trimis cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au ignorat evoluţia în timp a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 devenit art. 29 după modificare şi decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.
De asemenea, nu a fost verificat de către cele două instanţe dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a reţinut că trebuia să se analizeze structura acţionariatului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru a determina dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 sau, dimpotrivă, dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a mai statuat că, în rejudecare, prin administrarea tuturor probelor necesare şi utile, se va stabili dacă societatea pârâtă era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi se va analiza modul în care imobilul a fost preluat de stat şi valabilitatea titlului acestuia.
Primind cauza, Dosarul a fost reînregistrat sub nr. 8575/63/2009*.
Prin Sentinţa nr. 98 din 6 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta V.M. - decedată pe parcursul procesului şi continuată de moştenitorii P.A.M., D.D.O.G. şi D.D.R., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în respectarea îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că la data formulării notificării erau în vigoare prevederile art. 27 care distingeau sub aspectul modalităţii de reparaţie, după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, stabilind că în această ultimă ipoteză persoanele îndreptăţite puteau obţine restituirea în natură a imobilului.
Prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 559/24 iulie 2008, s-a constatat că prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-au încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, în condiţiile în care imobilul ar fi preluat fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării legii în vigoare, neprezentând relevanţă întrunirea celorlalte condiţii impuse de lege.
În raport de efectele obligatorii ale deciziei Înaltei Curţi, a fost analizată şi structura acţionariatului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut că prin actul de cesiune nr. x/1997, S.I.F. Oltenia cesionează persoanelor cuprinse în lista anexă, un număr de 15.841 de acţiuni nominative, astfel încât S.I.F. Oltenia rămâne cu un nr. de 4.839 de acţiuni. Prin actul de cesiune nr. y/1997, F.P.S. cedează către S.I.F. Oltenia SA un număr de 20.678 de acţiuni normative pe care F.P.S. le deţinea la SC A. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1997, F.P.S. vinde SC C. SRL Craiova un număr de 27.573 acţiuni nominative ale SC A. SA, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului rămânând cu un număr de două acţiuni.
În consecinţă, s-a constatat că situaţia prezentei cauze se încadrează în excepţia de la regula restituirii în natură, imobilul aflându-se în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care ulterior au solicitat să se recalifice calea de atac ca fiind apel şi nu recurs, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 202/2010 ce au adus modificări art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu privire la calea de atac a recursului ce trebuie exercitată în cauzele având ca obiect Legea nr. 10/2001, a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar acţiunea a fost promovată la data de 26 iunie 2009, acesteia fiindu-i aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data promovării acţiunii care prevedeau calea de atac a apelului.
Curtea de apel a constatat că, faţă de data pronunţării de către instanţa de fond a sentinţei civile atacate, respectiv 6 aprilie 2012, calea de atac exercitată în cauză este recursul şi nu apelul, având în vedere faptul că art. XXVI din Legea nr. 202/2010 prevede că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Prin Decizia nr. 9173 din 2 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că prin Decizia nr. 526 din 9 iunie 2008 s-au soluţionat notificările nr. 754/N/2001 şi nr. 73/N/2001 ce au avut ca obiect restituirea imobilului în litigiu, constatându-se că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 29.1.2 din H.G. nr. 250/2007, situaţie în care s-au înaintat dosarele de notificare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, ca entitate învestită cu soluţionarea notificărilor pentru acordarea despăgubirilor băneşti.
Această decizie a fost comunicată reclamantei V.M., la data de 11 iunie 2009 şi, deşi prezenta acţiune a fost introdusă la data de 26 iunie 2009, deci în termenul de 30 de zile, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu s-a precizat în mod expres că este contestată decizia prin care practic se respingea cererea de restituire în natură a imobilului, contestatoarea fiind în eroare cu privire la conţinutul deciziei şi efectele acesteia.
Cu toate acestea, acţiunea în restituire a imobilului care vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, poate fi interpretată ca o contestaţie a respectivei decizii, prin care, ca efect al aplicării acestor dispoziţii legale, s-au înaintat notificările către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Reclamanţii au învestit instanţa direct cu acţiune în restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificărilor, considerând că, până la momentul introducerii acţiunii, 26 iunie 2009, unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie, ceea ce duce la concluzia unui refuz al restituirii în natură, potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Raportat la preluarea cu titlu sau fără titlu valabil a imobilului, s-a constatat că acesta a făcut obiectul naţionalizării, potrivit Decretului nr. 92/1950.
Însă, recurenţii nu au susţinut niciodată că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1950, ci singurul motiv de nelegalitate invocat a fost cel al unei preluări fără o dreaptă despăgubire, ceea ce contravine Constituţiei din 1948 şi chiar actului normativ.
Verificând sub acest aspect valabilitatea actului de preluare, s-a constatat că prin art. 3 din Decretul nr. 92/2950 se prevede în mod expres că imobilele naţionalizate trec în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nicio despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.
Instanţa de recurs a mai constatat că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut atât cu respectarea Constituţiei din 1948 cât şi a normelor prevăzute de actul de naţionalizare, situaţie în care s-a reţinut că preluarea imobilului, deşi abuzivă, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, a fost o preluare de către stat cu titlu valabil.
De asemenea, s-a reţinut că preluarea imobilului de la reclamantă, conform Decretului nr. 92/1950, constituie o preluare abuzivă, dar atât timp cât au fost respectate dispoziţiile în vigoare la data preluării, aceasta a constituit o preluare cu titlu valabil la momentul deposedării reclamantei.
În acest context, nu se poate reţine, raportat la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, că există vreo încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi nici că reclamanţii au fost lipsiţi de bunul faţă de care aveau o speranţă legitimă că îl vor putea redobândi în proprietate.
Instanţa de recurs a mai constatat că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 29, trebuie să se stabilească dacă societatea comercială în patrimoniul căreia este evidenţiat imobilul notificat este o societate comercială privatizată integral, aşa cum se prevede în Normele metodologice din H.G. nr. 250/2007, art. 29 pct. 1 lit. b).
Potrivit acestor norme, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 se referă la imobile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale care au făcut obiectul unor proceduri de privatizare, îndeplinite cu respectarea legii privatizării societăţilor comerciale nr. 50/1991, O.U.G. nr. 88/1997, aprobat prin Legea nr. 44/1998, privatizarea făcându-se prin vânzări de acţiuni sau active.
Din verificarea actelor de la dosar, s-a constatat că bunurile şi imobilul în cauză au intrat în patrimoniul societăţii comerciale ca efect al dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora bunurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, având în vedere că prin Legea nr. 15/1990, întreprinderile de stat, instituţiile şi organizaţiile au fost transformate fie în regii autonome, fie în societăţi comerciale, la acel moment constituindu-se şi patrimoniul acestora în afara capitalului social.
Procesul de privatizare a continuat, finalizându-se prin legile la care se face trimitere în normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la dosarul cauzei aflându-se contractul de vânzare cumpărare din 19 decembrie 1997, încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care Statul, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, mai este deţinătorul a două acţiuni, cu o valoare neînsemnată, ceea ce înseamnă că societatea comercială notificată este o societate privatizată în sensul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, înaintarea dosarelor de notificare prin Decizia nr. 526 din 9 iunie 2008, constituie o soluţie legală.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.A.M., D.D.O.G. şi D.D.R., susţinând încălcarea normelor procedurale prin calificarea greşită a căii de atac de către instanţă.
În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că au solicitat recalificarea căii de atac exercitate împotriva sentinţei de primă instanţă ca fiind apel, iar nu recurs.
Aceasta, întrucât, deşi prin Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul suprimării apelului, norma modificatore nu are incidenţă în speţă, faţă de dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform cărora "art. 26 în forma modificată se aplică şi proceselor în curs în situaţia în care nu a fost pronunţată o hotărâre asupra fondului".
Or, în cauză, s-au pronunţat două instanţe până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 26 alin. (3) modificate devin inaplicabile.
Au mai arătat recurenţii că în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. XII din 8 octombrie 2012.
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii reclamanţilor-recurenţi, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de către instanţa anterioară, în raport de modificările operate în ce priveşte regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, şi în raport de norma tranzitorie conţinută de acest din urmă act normativ.
Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare (hotărârile de primă instanţă rămânând supuse astfel doar recursului).
Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conţinând norme tranzitorii, dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Pretinzând că se află în situaţia de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanţii fac referire la hotărârile pronunţate în cauză în primul ciclu procesual, ceea ce face ca procesului să nu-i fie aplicabilă norma nouă.
Reclamanţii ignoră însă, că sentinţa pronunţată la data de 23 noiembrie 2009, în primul ciclu procesual, a fost desfiinţată în calea de atac a recursului, după casarea deciziei din apel (prin Decizia nr. 5245 din 17 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală), cauza fiind trimisă spre rejudecare la prima instanţă şi pronunţată apoi Sentinţa civilă nr. 98 din 6 aprilie 2012 a aceluiaşi tribunal.
Aşadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25 noiembrie 2010) s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă care, atât potrivit normei tranzitorii cât şi potrivit dispoziţiei de drept comun (art. 725 C. proc. civ.) rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.
O hotărâre desfiinţată (cum este sentinţa pronunţată în cauză în primul ciclu procesual) nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situaţia căilor de atac cărora le este supusă.
Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speţă, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic (Sentinţa civilă nr. 98 din 6 aprilie 2012 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă).
În felul acesta, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)], situaţie căreia i s-ar fi subsumat cea din speţă (cu procedura jurisdicţională declanşată la 26 iunie 2009), alegând ca moment de referinţă cel al pronunţării hotărârii de primă instanţă după modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului şi de o cenzură a acesteia în recurs).
Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele trei faze procesuale, fond, apel şi recurs, conform reglementărilor în vigoare la momentul respectiv.
În acest sens, se constată că nu poate fi primită susţinerea recurenţilor că dispoziţiile tranzitorii ale art. XXVI din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile, faţă de hotărârea instanţei de recurs, care a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece textul în discuţie, prevăzând că dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se referă, evident, la hotărâri pronunţate în primă instanţă, şi nu la orice fel de hotărâri.
De asemenea, nu se poate reţine incidenţa în speţă a Deciziei în interesul legii nr. 12/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece aceasta se referă la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) - (3) din Legea nr. 202/2010.
În consecinţă, rezultă că instanţa anterioară a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinţei tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului şi a procedat în consecinţă la calificarea şi soluţionarea acesteia.
Ca atare, fiind vorba în speţă de o hotărâre irevocabilă, devenită astfel prin judecata recursului, rezultă caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanţii au învestit Înalta Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii P.A.M., D.D.O.G. şi D.D.R. împotriva Deciziei nr. 9173 din 2 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4584/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4586/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
