ICCJ. Decizia nr. 4589/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4589/2013
Dosar nr. 2197/1/2013
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 2970/120/2008, T.C. şi T.I., în contradictoriu cu Primăria municipiului Moreni, au solicitat să se anuleze Dispoziţia din 11 februarie 2002 şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat Primarul municipiului Moreni să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea imobilului confiscat abuziv cu un alt imobil de aceeaşi valoare aflat în proprietatea privată a Municipiului Moreni sau, în subsidiar, Primarul municipiului Moreni să fie obligat să acorde acestora despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autorul lor, N.C.T., a concesionat SA A.R. imobilul proprietatea sa situat în Moreni, pct. "Î.L.", iar la data încheierii actului de concesionare şi arendare, imobilul era compus din 2.000 mp, teren şi o construcţie în suprafaţă de aproximativ 390 mp.
Urmare unei hotărâri judecătoreşti, în anul 1927, terenul autorului reclamanţilor a fost menţionat ca având suprafaţă de 3.126 mp, şi a fost concesionat societăţii mai sus menţionate, iar după împlinirea termenului contractual, Statul Român a confiscat abuziv acest imobil, motiv pentru care s-a formulat notificarea în cauză.
Cum acest imobil nu mai poate fi restituit în natură, s-a solicitat aplicarea art. 18 pct. c) din Legea nr. 10/2001 sau acordarea de despăgubiri băneşti, aşa cum menţionează dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007, acte normative pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea.
Tribunalul Dâmboviţa, prin Sentinţa civilă nr. 1147 din 18 mai 2009, a admis cererea reclamanţilor; a anulat Dispoziţia din 11 februarie 2002 emisă de Primăria municipiului Moreni; a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în oraşul Moreni, pct. "Î.L." şi a dispus trimiterea dosarului la Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor în vederea evaluării şi stabilirii despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele ce au fost confiscate în mod abuziv de la autorii lor, constând în teren şi construcţie. Totodată, s-a considerat că nu putea fi primită solicitarea acestora privind atribuirea de teren din proprietatea privată a Municipiului Moreni, deoarece nu exista o astfel de posibilitate nici în ceea ce priveşte terenul şi nici pentru construcţie, Primăria Moreni neavând bunuri proprietate privată.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 214 din 25 noiembrie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi, iar prin Decizia nr. 4202 din 2 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia nr. 214 din 25 noiembrie 2009 şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt ale cauzei.
Astfel, s-a arătat că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă fără echivoc dacă la data încheierii contractului de concesiune construcţia aflată pe teren avea destinaţia de locuit, iar după încheierea acestui contract, statul care a rămas în posesia imobilului i-a acordat destinaţia de locuinţă sau dacă contractele de vânzare-cumpărare nominalizate au drept obiect spaţii locative ce sunt situate în fostul imobil aflat în proprietatea autorului reclamanţilor, N.C.T.
De asemenea, s-a reţinut că la dosarul cauzei nu există dovada faptului că intimata şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (5), de a afişa la sediul său tabelul cuprinzând imobilele aflate în domeniul său privat care sunt disponibile şi care pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptăţite, listă ce trebuie actualizată periodic.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în soluţionarea cererii reclamanţilor, în modalitatea în care aceştia au optat, este necesar a se administra şi alte dovezi pentru a se demonstra atât existenţa bunurilor disponibile, cât şi identificarea acestora prin individualizare concretă şi stabilirea situaţiei juridice, precizându-se că simpla indicare a existenţei unor suprafeţe de teren libere de construcţii, posibil a fi restituite în natură, se constituie într-o afirmaţie căreia instanţele nu-i pot da eficienţa juridică impusă de lege.
În final, s-a arătat că instanţa trebuie să dispună administrarea probei cu înscrisuri şi eventual o altă expertiză tehnică pentru a se stabili cu certitudine dacă în patrimoniul pârâtei Primăria municipiului Moreni există terenuri libere de construcţii de aceeaşi valoare şi cu aceleaşi caracteristici ca ale terenului preluat de la autorul reclamanţilor şi dacă terenul identificat de expertul tehnic G.V. poate fi acordat în compensare total sau parţial reclamanţilor.
După rejudecare, prin Decizia civilă nr. 117 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a obligat pârâta Primăria oraşului Moreni să plătească contestatorilor T.C. şi T.I. despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, reprezentând contravaloarea terenului confiscat abuziv; a înlăturat menţiunea privind trimiterea dosarului la Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a menţinut restul dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 1147 din 18 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, reţinând, în esenţă, că, deşi prin notificarea formulată, reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii numai pentru suprafaţa de teren de 3.126 mp, la instanţă au solicitat măsuri reparatorii şi pentru construcţia care nu a făcut obiectul notificării; că, în condiţiile în care reclamanţii au identificat prin notificare componenţa imobilului pentru care au solicitat măsuri reparatorii, în faţa instanţei de judecată nu pot solicita măsuri reparatorii şi pentru alte bunuri; că reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul construcţie ar fi fost edificat de autorii lor, deoarece în contractul de concesiune s-a menţionat că se concesionează numai teren, iar martorul audiat la propunerea lor a arătat că pe str. F. sunt mai multe case construite de fosta SC A.R.; că, în atare situaţie, nu se impune a fi acordate măsuri reparatorii pentru construcţie, şi că, în ceea ce priveşte imobilul teren, potrivit raportului de expertiză, nu există teren disponibil în patrimoniul Primăriei Moreni, astfel încât a obligat pârâta să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, reprezentând contravaloarea imobilului abuziv confiscat.
Prin Decizia civilă nr. 3448 pronunţată la 17 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În cauză, s-a constatat că litigiul a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 4202 din 2 iulie 2009, când Înalta Curte a analizat regimul juridic al imobilului compus din teren şi construcţie, statuând că instanţa de fond şi cea de apel nu au lămurit destinaţia de locuinţă a acestuia.
Cum prima instanţă a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren şi construcţie, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel, iar criticile formulate în recurs nu au vizat calitatea de proprietar al autorului reclamanţilor asupra construcţiei, s-a considerat că instanţa de recurs s-a pronunţat în mod irevocabil asupra regimului juridic al unui imobil alcătuit din teren şi construcţie.
Instanţa supremă a apreciat că stabilind dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii doar pentru teren, Curtea a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. şi a nesocotit dispoziţiile deciziei de casare, care a avut în vedere un imobil alcătuit din teren şi construcţie şi a dat îndrumări pentru verificarea eventualei destinaţii de locuinţă a construcţiei preluate.
S-a mai reţinut, că, în al doilea ciclu procesual, instanţa de rejudecare în apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 296 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, ori, în speţă, prima instanţă a constatat că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii pentru un imobil compus din construcţie şi teren, iar în condiţiile în care apelul a fost declarat doar de reclamanţi, prin soluţia pronunţată, acestora li s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac.
Pentru cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că recursul declarat de reclamant este fondat, motiv pentru care, urmare a admiterii acestuia, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru a avea în vedere că reclamanţilor li se cuvin măsuri reparatorii şi pentru construcţia ce a fost edificată pe teren.
Fondat s-a apreciat şi recursul declarat de Primăria municipiului Moreni, reţinându-se că instanţa de rejudecare în apel a obligat pârâta să achite reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 46.890 RON, dar aceasta reprezintă atât o încălcare a îndrumărilor deciziei de casare, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin Decizia nr. 4202 din 2 iulie 2010, s-a statuat că, dispoziţia atacată fiind emisă anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 247/2005, în speţă, art. 16 din Titlul VII al acestei legi nu este aplicabil, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis prin recursul în interesul Legii nr. 52/2007.
Semnificaţia deciziei pronunţate în interesul legii nu este aceea că unitatea deţinătoare va fi obligată direct la despăgubiri, ci aceea că, urmând regimul juridic al unei notificări soluţionate, astfel cum era reglementat de Legea nr. 10/2001, anterior modificării şi republicării acesteia, instanţa de judecată are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor, a căror plată se efectuează în condiţiile legii speciale, prin convertirea în titluri de despăgubiri.
Pentru motivele arătate în precedent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtă, cu aceeaşi consecinţă, a casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, dispunând ca la rejudecare să se aibă în vedere îndrumările date prin prezenta decizie de casare, dar şi cele din decizia de casare anterioară, precum şi toate susţinerile şi apărările părţilor, inclusiv cele referitoare la eroarea materială privind valoarea reală a despăgubirilor.
Cât priveşte criticile reclamantului-recurent referitoare la greşita interpretare a contractului de concesiune şi arendare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că acestea nu se mai impun a fi analizate din moment ce s-a stabilit că, potrivit primei decizii de casare, reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul alcătuit din teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin lucrări tehnice de specialitate.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 8 din 13 februarie 2013, a admis apelul formulat de reclamanţii T.C. şi T.I. împotriva Sentinţei civile nr. 1147 pronunţată la 18 mai 2009 de Tribunalul Dâmboviţa; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, reprezentând despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în oraşul Moreni, punctul "Î.L.", judeţul Dâmboviţa, respectiv pentru terenul de 3.126 mp, despăgubiri în cuantum de 46.890 euro, iar pentru construcţie, contravaloarea acesteia, avându-se în vedere configuraţia tehnico-constructivă existentă la momentul preluării sale abuzive, şi a înlăturat menţiunea privind trimiterea dosarului Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Imobilelor, reţinând, în esenţă, următoarele:
La termenul de judecată din 31 februarie 2013, Curtea, având în vedere Decizia nr. 3448 pronunţată la 17 mai 2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a pus în discuţie necesitatea efectuării unui nou raport de expertiză pentru a se stabili valoarea construcţiei ţinând cont de configuraţia tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării, iar reclamanţii au susţinut că nu sunt de acord cu efectuarea unui nou raport de expertiză, solicitând a se ţine cont de expertizele efectuate în cauză la prima instanţă.
Curtea, având în vedere faptul că prin concluziile scrise depuse de către apelanţii reclamanţi, Dosar apel nr. 2970/120/2008 al Curţii de Apel Ploieşti, aceştia au indicat că înţeleg să renunţe a mai pretinde compensarea valorii imobilului confiscat cu bunuri imobile aflate în patrimoniul Primăriei Moreni, întrucât din conţinutul expertizei tehnice administrate în faţa instanţei de apel reiese fără putinţă de tăgadă că o asemenea măsură reparatorie este imposibilă, că prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei civile pronunţate în apel în al doilea ciclu procesual s-au formulat critici numai cu privire la cuantumul despăgubirilor, ţinând cont şi de îndrumările Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie făcute prin decizia de casare, a apreciat că nu se mai impune efectuarea unei adrese către intimată referitor la acordarea unor bunuri în compensare.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că nemulţumirile apelanţilor vizează împrejurarea că în mod greşit s-a respins solicitarea lor de a primi în compensare un imobil teren în suprafaţă de 1.317 mp, situat în intravilanul localităţii Moreni şi că instanţa trebuia să dispună obligarea primăriei la plata diferenţei dintre valoarea imobilului preluat abuziv şi valoarea terenului identificat în domeniul privat al Municipiului Moreni.
Totodată, apelanţii şi-au exprimat nemulţumirea în ceea ce priveşte trimiterea dosarului la Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru evaluarea şi stabilirea despăgubirilor, considerând că o atare măsură este contrară dispoziţiilor art. 26 pct. 1 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor din prezenta acţiune, s-a reţinut că este cert că, prin Decizia nr. 3448 pronunţată la 17 mai 2012, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de ambele părţi de către instanţa supremă în al doilea ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru teren, cât şi pentru construcţia aflată pe acesta, al căror cuantum va fi stabilit de instanţă, urmând a se avea în vedere şi susţinerile părţilor referitoare la eroarea materială privind valoarea despăgubirilor pentru teren.
Potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Acest text consacră caracterul devolutiv al apelului care readuce în faţa instanţei de control judiciar problemele de fapt şi de drept dezbătute la prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului şi dând posibilitatea instanţei de apel de a verifica atât legalitatea sentinţei, cât şi temeinicia sa.
O atare dispoziţie legală semnifică faptul că, expresie a principiului disponibilităţii, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate de apelant, având însă în vedere manifestările de voinţă neechivoce ale acestora formulate pe parcursul desfăşurării procesului cu privire la pretenţiile ce fac obiectul judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Jurisprudenţa a menţionat că, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat.
În condiţiile în care, cu ocazia soluţionării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanţii şi-au manifestat expres voinţa în sensul că solicită doar despăgubiri băneşti pentru imobilul care a făcut obiectul notificării şi că nu mai înţeleg să solicite bunuri în compensare, prin Decizia nr. 117/2011 a Curţii de Apel Ploieşti li s-a stabilit dreptul doar la despăgubiri.
Nemulţumirea exprimată prin calea de atac formulată împotriva acestei decizii a vizat doar cuantumul despăgubirilor, în sensul că nu le-au fost acordate şi pentru construcţie, şi că, pentru teren, valoarea lor a fost greşit menţionată.
Ori, o atare manifestare de voinţă şi-a produs efectele de ordin procedural, în sensul că în această situaţie reclamanţii nu mai pot reveni asupra ei în apel după casare, respectiv, nu mai pot solicita acordarea de bunuri în compensare.
Pe de altă parte, câtă vreme în faţa instanţei de recurs s-au avut în vedere doar nemulţumirile legate de cuantumul acestor despăgubiri şi instituţia în sarcina căreia se stabileşte obligaţia plăţii acestora, Curtea, având în vedere situaţia expusă anterior, prevederile art. 315 C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil, a apreciat că, în speţă, în privinţa naturii măsurilor reparatorii, se impune doar analizarea apelului sub aspectul despăgubirilor băneşti.
În ceea ce priveşte cuantumul măsurilor reparatorii, s-a reţinut că, din cuprinsul raportului de expertiză G.V., a rezultat că valoarea suprafeţei de teren de 3.126 mp, care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi a fost preluată în proprietatea statului, este de 46.890 euro.
Referitor la construcţie, s-a constatat că în privinţa stabilirii valorii acesteia de 63.870 euro, expertul constructor P.L. a apreciat că aceasta are o suprafaţă construită de 377 mp, că identificarea acesteia s-a realizat doar pe baza actelor de la cadastru, a contractelor de vânzare-cumpărare puse la dispoziţie de primărie, a fotografiilor exterioare ale imobilului şi ţinând cont de vechimea sa, de 87 ani.
Cert este că la stabilirea acestei valori s-a avut în vedere configuraţia tehnico-constructivă actuală a imobilului, atât sub aspectul existenţei instalaţiilor de electricitate, gaze şi sanitare, cât şi compartimentarea acestuia, ca având subsol, parter şi parţial mansardă, deşi nu reiese de nicăieri că imobilul avea asemenea dotări sau o atare compartimentare la momentul preluării, dotări care există în prezent şi care, în mod evident, îi conferă un spor de valoare.
Deşi în apel, după casare, instanţa a pus în discuţia reclamanţilor necesitatea efectuării unei expertize pentru a stabili valoarea construcţiei, ţinând cont de configuraţia tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării în proprietatea statului, aceştia au precizat că nu doresc efectuarea unei alte lucrări de expertiză.
Având în vedere faptul că reclamanţii nu au înţeles să efectueze o expertiză prin care să se stabilească contravaloarea construcţiei, raportat la configuraţia tehnico-constructivă a acesteia la momentul preluării, instanţa a apreciat că nu poate dispune acordarea sumei de 63.870 euro, stabilită de expertul constructor, întrucât aceasta reprezintă valoarea imobilului la ora actuală, potrivit compartimentărilor existente în prezent şi cu toate dotările aferente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Moreni, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente;
Decizia recurată este netemeinică şi nelegală, deoarece anularea menţiunii privind trimiterea dosarului la Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor este greşită, aşa cum reiese şi din Decizia nr. 3448 din 17 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia obligarea pârâtei de a achita reclamanţilor despăgubiri reprezintă o încălcare a îndrumărilor date în decizia de casare şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrate învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale".
Potrivit legii, despăgubirile se stabilesc de către un evaluator sau o societate de evaluatori, desemnată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale Pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, care emite decizia privind despăgubirea.
Având în vedere aceste dispoziţii finale, entitate învestită cu soluţionarea notificării, în speţă Primăria municipiului Moreni, are obligaţia să înainteze dosarul aferent notificării către Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor - Secretariatul Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nicidecum să fie obligată la plata despăgubirilor stabilite de instanţa de apel.
Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, instanţa constată următoarele:
Recurenta pârâtă, prin criticile formulate, susţine că greşit a fost obligată la plata despăgubirilor stabilite de instanţa de apel către reclamanţi, deşi în speţă sunt incidente prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de stat de la autorul lor, se face de către un evaluator sau o societate de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În speţă, se constată că decizia recurată a fost pronunţată în cel de-al treilea ciclu procesual, iar apelul a avut ca obiect stabilirea măsurilor reparatorii ce li se cuvin reclamanţilor pentru imobilele în litigiu, respectiv stabilirea cuantumului acestora, avându-se în vedere, cu respectarea principiului disponibilităţii, poziţia reclamanţilor care, cu ocazia soluţionării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, şi-au manifestat expres voinţa în sensul că solicită doar "despăgubiri băneşti" pentru imobilele în litigiu şi nu mai înţeleg să solicite bunuri în compensare, iar prin recursul declarat împotriva acestei decizii nu au formulat critici pe acest aspect.
Prin urmare, reclamanţii nu mai pot reveni asupra manifestării de voinţă exprimată în ciclul procesual anterior, în sensul arătat.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtă în sensul că în speţă sunt incidente prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor pentru imobilul în litigiu, nu va fi primită şi analizată, deoarece prin decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, din 2 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar art. 16 din Titlul VII din acest act normativ nu este aplicabil, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 52/2007.
Or, această problemă de drept dezlegată de instanţa de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ., şi nu mai poate face obiectul controlului judiciar în fazele procesuale subsecvente.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtă potrivit căreia greşit a fost obligată de instanţa de apel la plata despăgubirilor, se constată că, deşi nu se arată expres, se critică decizia civilă recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, în ceea ce priveşte "constatarea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii, reprezentând despăgubiri băneşti", pentru imobilul teren în suprafaţă de 3.126 mp, în cuantum de 46.890 euro.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, "Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 26 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului".
În speţă, restituirea în natură a imobilului teren nu este posibilă, iar în ceea ce priveşte măsurile compensatorii în echivalent, reclamanţii nu au solicitat compensarea cu alte bunuri oferite în echivalent de către unitatea deţinătoare, ci au solicitat măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri.
În atare situaţie, se constată că unitatea deţinătoare, în cadrul soluţionării notificării formulată de intimaţii reclamanţi, în temeiul Legii nr. 10/2001, era obligată să facă acestora o ofertă de restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului în litigiu-teren în suprafaţă de 3.126 mp, imposibil de restituit în natură, în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, potrivit raportul de expertiză întocmit în cauză, iar, cu respectarea dispoziţiilor Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în cadrul contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva Dispoziţiei nr. 108/2002 emisă de Primăria municipiului Moreni, instanţa de judecată are plenitudinea de competenţă de a stabili cuantumul dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Moreni, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că stabileşte dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, pentru imobilul teren de 3.126 mp, situat în oraşul Moreni, în pct. "Î.L.", judeţul Dâmboviţa şi se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Moreni împotriva Deciziei nr. 8 din 13 februarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Stabileşte dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în cuantum de 46.890 euro, echivalent în RON, pentru imobilul teren de 3.126 mp situat în oraşul Moreni, în pct. "Î.L.", judeţul Dâmboviţa.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4314/2013. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 4310/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
