ICCJ. Decizia nr. 4586/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4586/2013
Dosar nr. 7872/107/2011
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 7 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 7872/107/2011 reclamanta B.I. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata următoarelor sume de bani:
- 151.989,6 RON cu titlu de despăgubiri civile aferente imobilului înscris în C.F. nr. x, top x, y, z, a situat în Câmpeni, DN 75 în suprafaţă de 1.660 mp;
- 158.920 euro cu titlu de despăgubiri pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafaţă de 3.973 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 291 din 15 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a prematurităţii acţiunii şi a necompetenţei materiale a tribunalului şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta B.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii să plătească în solidar reclamantei suma de 151.989,63 RON cu titlu despăgubiri civile aferente imobilului înscris în C.F. nr. x, top x, y, z, a situat în Câmpeni DN 75 în suprafaţă de 1.660 mp, suma de 158.920 euro pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafaţă de 3.973 mp, precum şi suma de 400 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Decizia civilă nr. 153/A/2007, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3288/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Sentinţei civile nr. 1350/2006 a Tribunalului Alba şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanta B.I. Drept consecinţă, pârâta SC M. SA a fost obligată să transmită în favoarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, notificarea reclamantei în vederea emiterii unei dispoziţii motivate de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 3.973 mp înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a. De asemenea, pârâta Primăria Câmpeni a fost obligată să transmită unităţii deţinătoare notificarea reclamantei, cu privire la terenul înscris în C.F. nr. x în suprafaţă de 1.660 mp.
În justificarea acţiunii s-a arătat că, în scopul îndeplinirii dispoziţiilor instituite prin aceste hotărâri judecătoreşti Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj a emis Decizia nr. 26763/2009 prin care s-a stabilit dreptul reclamantei de a primi despăgubiri în sumă de 151.989,6 RON cu privire la terenul înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafaţă de 1.660 mp, decizie care a rămas definitivă prin neatacare, fiind comunicată la data de 14 septembrie 2009 Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care - deşi notificată de mai multe ori - nu a pus în executare respectiva decizie, astfel încât reclamanta nu a intrat în posesia despăgubirilor stabilite.
Se reţine totodată că, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 227/2011 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a în suprafaţă de 3.973 mp.
Întrucât reclamanta nu a intrat în posesia despăgubirilor până în prezent a formulat acţiunea de faţă fundamentată pe dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 20 din Constituţie, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Prealabil analizării pe fond a acţiunii, instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de către pârâte prin întâmpinările formulate.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat excepţia a fi neîntemeiată. S-a avut în vedere art. 3 lit. a), h), art. 7 şi 71, art. 141 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 ce conferă statului atribuţii directe în ce priveşte procedura de restituire şi asigurarea fondurilor necesare până la listarea la bursă a Fondului Proprietatea, titlurile fiind emise în numele şi pe seama Statului Român. Prin urmare, s-a reţinut că, Ministerul Finanţelor Publice este chemat în judecată în calitate de reprezentant al Statului căruia îi revin atribuţii precise, apreciindu-se că poate sta în judecată în cadrul acţiunii formulată, având deci calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă şi excepţia lipsei necompetenţei materiale a tribunalului faţă de împrejurarea că obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantei în procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001. S-a avut în vedere că doar în situaţia în care s-ar fi fost atacate deciziile emise de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, competenţa de soluţionare ar fi revenit Curţii de Apel, secţia de contencios administrativ.
Nici excepţia prematurităţii acţiunii nu a fost reţinută raportat la faptul că, în speţă, nu s-a emis o decizie de către Comisia Centrală, acţiunea fiind fundamentată pe dreptul comun, în contextul în care mai mult de 3 ani Comisia nu a înţeles să emită o decizie prin care să dea eficienţă dispoziţiilor legilor de reparaţie, fiind încălcat astfel dreptul de proprietate al reclamantei astfel cum acesta este consfinţit de Constituţia României şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent a fost stabilit în mod irevocabil, precum şi cuantumul despăgubirilor ce urmează a-i fi acordate pentru imobilele preluate abuziv şi imposibil de restituit în materialitatea lor.
Raportat la succesiunea etapelor parcurse de către reclamantă şi încercarea de a restabili legalitatea în privinţa proprietăţii sale, instanţa de fond a apreciat că, în cauza de faţă, procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu garantează reclamantei certitudinea încasării sumei stabilite cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat.
S-a avut în vedere în acest sens, că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Radu împotriva României referitoare la problema despăgubirilor, constatând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 care garantează dreptul de proprietate. Astfel, instanţa de la Strasbourg nu a contestat modalitatea de indemnizare prin procedura stabilită prin Legea nr. 247/2005, dar a observat că funcţionarea efectivă a Fondului Proprietatea implică parcurgerea prealabilă a unor operaţiuni ce nu au fost finalizate, concluzionând că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod efectiv. Această concluzie are în vedere faptul că potrivit calendarului prognozat de Fondul Proprietatea listarea efectivă la bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006. Or, până în prezent, nu s-a reuşit listarea la bursă a fondului, procedura fiind suspendată, iar în contextul economic actual s-a apreciat că ar exista o probabilitate redusă ca Fondul să poată fi listat la bursă într-un viitor apropiat.
Pe de altă parte, chiar dacă în urma pronunţării hotărârii în cauza Radu contra României procedura de acordare a despăgubirilor băneşti a devenit efectivă, modul în care aceasta a fost concepută, respectiv de a achita în tranşe şi în numerar o sumă limitată de bani, face ca despăgubirile în acest context să fie supuse riscului economic de devalorizare a monedei şi oscilaţiei pieţei imobiliare, instanţa de fond concluzionând că şi în atare condiţii Fondul Proprietatea nu funcţionează efectiv.
Drept consecinţă, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 11, art. 20 din Constituţie, dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România este parte, care au prioritate faţă de dreptul intern, în baza cărora judecătorul naţional are posibilitatea de a da eficienţă Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, lăsând neaplicate dispoziţiile de drept intern, referitoare la modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor. Astfel, pentru evitarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 şi pentru a da satisfacţie celor îndreptăţiţi la restituirea imobilelor naţionalizate s-a apreciat că se impune atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin organele sale cu atribuţii directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru restituirea Imobilelor. Raportat considerentelor expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României precum şi dispoziţiile Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instanţa a apreciat întemeiată acţiunea, aceasta fiind admisă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile litigante, respectiv pentru reclamanta decedată B.I., moştenitoarele C.S.I. şi I.D.S., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin Decizia civilă nr. 67 din 15 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au fost admise apelurile declarate de către pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei civile nr. 291/2012 pronunţată de Tribunalul Alba pe care a schimbat-o în parte, numai sub aspectul soluţionării acţiunii civile şi a cheltuielilor de judecată. În consecinţă, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de către reclamanta defunctă B.I. împotriva pârâţilor Statul Român şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind înlătură obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată instituită în sarcina pârâţilor.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitor la soluţionarea excepţiilor şi a fost respins apelul declarat de către succesorii reclamantei defuncte, C.S.I. şi I.D.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Acţiunea reclamantei a fost calificată de tribunal drept o acţiune provocatoare, prin care se urmăreşte obligarea pârâtelor de a accelera procedurile prevăzute de lege în vederea plăţii sumelor care se cuvin acesteia cu titlu de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a avut în vedere de către instanţa de apel că, prin admiterea acţiunii de drept comun formulată de reclamantă s-ar constitui încă un titlu în favoarea acesteia, în condiţiile în care prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziţie motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul de 3.973 mp din C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a, iar pentru terenul în suprafaţă de 1.660 mp, pârâta Primăria Câmpeni a fost obligată să trimită notificarea unităţii deţinătoare.
Faptul că reclamantei nu i-au fost încă plătite despăgubirile, deşi formalităţile sunt în curs de desfăşurare, nu o îndreptăţeşte la obţinerea unui nou titlu executor pentru despăgubiri vizând aceleaşi imobile care au făcut obiectul Dosarului nr. 73/107/2005 în care s-a pronunţat Decizia nr. 153/A/2007 de Curtea de Apel Alba Iulia. Ca urmare, a fost schimbată sentinţa instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei, instanţa de apel a constat că în mod corect a fost rezolvată de tribunal. Astfel, acţiunea reclamantei a fost formulată ca o acţiune de drept comun, în despăgubiri şi faţă de cuantumul pretenţiilor şi de prevederile art. 2 pct. a lit. a) C. proc. civ., competenţa în soluţionarea acţiunii revine tribunalului în primă instanţă. Nu s-a apreciat că cererea ar fi o acţiune de contencios administrativ, căci motivul pentru care reclamanta a formulat acţiunea nu priveşte în mod special activitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ci vizează întreaga procedură de despăgubire care se desfăşoară prea încet, astfel că reclamanta încearcă valorificarea drepturilor sale pe calea dreptului comun. În acest context acţiunea acesteia este reglementată de dispoziţiile C. proc. civ. în ce priveşte competenţa materială de soluţionarea a pricinii şi, mai mult, s-a reţinut că acţiunea reclamantei nu vizează un act al autorităţii publice, respectiv al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care ar fi atras o altă competenţă de soluţionare a acţiunii.
S-a argumentat că, acţiunea nu poate fi calificată ca formulată în cadrul Legii nr. 10/2001, pentru că art. 26 alin. (3) din lege stabileşte expres situaţiile în care se poate formula plângere împotriva dispoziţiei/deciziei de respingere a notificării formulată de persoana îndreptăţită, iar această procedură a fost deja urmată în Dosarul nr. 73/107/2005.
S-a apreciat că în mod corect, tribunalul a respins şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care Statul Român are atribuţii directe în ce priveşte acordarea despăgubirilor, iar reprezentarea sa este asigurată în litigiile patrimoniale de Ministerul Finanţelor Publice. În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, s-a apreciat ca fiind corect respinsă de către tribunal, având în vedere că deşi reclamanta are un titlu executor, nu a reuşit să îl valorifice, cu toate că a trecut mai mult timp de la obţinerea acestuia, procedurile fiind în curs de desfăşurare.
Pe fondul cauzei, s-a concluzionat, în primul rând, că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, câtă vreme prin hotărâre judecătorească i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri şi s-a dispus asupra modului de soluţionare a notificării. În baza acestei hotărâri deja au fost demarate procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru un imobil a fost deja emisă decizia, iar procedura privind celălalt imobil se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind deci în curs de desfăşurare.
Chiar dacă, prin Legea nr. 117/2012 legiuitorul a suspendat plăţile acestor drepturi obţinute în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a avut în vedere că scopul acestei măsuri este tocmai de a crea un mecanism efectiv şi eficient de despăgubire a persoanelor îndreptăţite, situaţie impusă prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere că, pârâţii nu pot fi obligaţi în solidar la plata sumelor de bani stabilite de tribunal în lipsa unui temei de drept. În condiţiile în care nu pot fi obligaţi în baza Legii nr. 10/2001 - care stabileşte o anume procedură pentru cuantificarea despăgubirilor - ar fi aplicabil dreptul comun. Însă din probele administrate nu rezultă că pârâţii ar fi culpabili în vreun fel de neplata sumelor de bani cuvenite reclamantei, astfel încât s-a concluzionat că nici sub acest aspect acţiunea reclamantei nu este fondată.
În condiţiile în care s-a apreciat că nu se justifică obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în nume propriu, instanţa de apel a opinat ca fiind inutilă analizarea criticilor referitoare la cuantumul acestora. Cu toate acestea, s-a constat că - potrivit susţinerilor formulate de pârâtă în cererea de apel - în Dosarul nr. 7872/107/2011 nu a fost efectuată nicio lucrare de expertiză şi nici în dosarul în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 153/A/2007, astfel că suma acordată nu are la bază o valoare de piaţă a imobilului pentru care se cer despăgubiri.
Având în vedere argumentele reţinute, curtea de apel în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Sentinţei civile nr. 291/2012 pronunţată de Tribunalul Alba şi în consecinţă a fi schimbat sentinţa în sensul respingerii, ca nefondată, a acţiunii în despăgubiri promovată de reclamanta B.I. - în prezent decedată, acţiune continuată de succesoarele sale, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei atacate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor invocate.
Ca o consecinţă a schimbării sentinţei în ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, a fost respins apelul declarat de către succesorii reclamantei defuncte, C.S.I. şi I.D.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele C.S.I. şi B. (fostă I.) D.S., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, reclamantele au arătat că decizia pronunţata de Curtea de Apel Alba Iulia a fost dată cu încălcarea legii, instanţa interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecaţii, schimbând natura acestuia. Se argumentează că, instanţa de apel a apreciat eronat asupra faptului că prin acţiunea formulată s-ar tinde la obţinerea unui nou titlu executoriu pentru acordarea despăgubirilor în privinţa imobilelor care nu au fost restituite în natură. Susţin recurentele că, acţiunea pendinte are ca obiect obligarea entităţilor ce au atribuţii directe în procedura de restituire la plata despăgubirilor pentru imobilele nerestituite în natură, acţiune întemeiată pe dispoziţiile constituţionale şi pe dispoziţiile Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Arată totodată recurentele că, acţiunea este şi consecinţa directă a faptului că măsurile reparatorii stabilite în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/3005 sunt vădit ineficiente, astfel încât posibilitatea de a beneficia în mod real de acordarea despăgubirilor este inexistentă. Invocă recurentele faptul că în numeroasele cauze pe care le-a admis împotriva României, Curtea Europeană a constatat caracterul incert al despăgubirilor datorate foştilor proprietari prin intermediul procedurii stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, statuând că procedura prevăzută de aceste dispoziţii legale este imprevizibilă şi nesigură, atât în privinţa termenului de achitare, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea şi cuantumul despăgubirilor. În aceste condiţii, s-a decis, cu valoare de principiu, că singura modalitate de a obţine o reparaţie echitabilă pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură este obligarea directă a entităţilor cu atribuţii în procedura de restituire la plata despăgubirilor.
Apreciază recurentele că, instanţa de fond a găsit soluţia optimă pentru rezolvarea acţiunii, dând eficienţă Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţia României, în sensul că a lăsat neaplicate dispoziţiile de drept intern referitoare la modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor, obligând Statul Român, prin organele sale cu atribuţii directe în procedura de restituire la plata despăgubirilor pentru imobilele naţionalitate ce nu mai pot fi restituite în natură.
Recurentele semnalează faptul că, valoarea despăgubirilor a fost stabilită în raport de evaluările dispuse de către entităţile cu atribuţii în procedura specială, rapoartele de evaluare fiind întocmite de către experţi evaluatori stabiliţi şi agreaţi de către aceste entităţi. Invocă faptul că, rapoartele de evaluare nu au fost contestate, valoarea astfel stabilită reflectând preţul de piaţă al imobilelor pentru care se cer despăgubiri.
Cu privire la acordarea cheltuirilor de judecată - onorariul avocatului, solicită a se avea în vedere faptul că dovada efectuării plăţii a fost depusă în dosarul de fond, însă instanţa, din eroare, a omis să acorde cheltuielile efectuate.
Recurentele solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului şi a modificării în parte a Sentinţei civile nr. 201 din 15 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba, doar în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, menţinând ca temeinice şi legale toate celelalte dispoziţii ale Sentinţei nr. 291 din 15 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 7872/107/2011.
Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a formulat în termen legal întâmpinare la recursul reclamantelor prin care a solicitat respingerea acestuia întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că, prin acţiunea de drept comun promovată, reclamantele - în raport de dispoziţiile Deciziei civile nr. 153/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia - şi-ar constitui un nou titlu, procedeu care nu ar fi admisibil.
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a formulat întâmpinare în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 308 C. proc. civ., memoriul fiind primit la dosar spre a fi avut în vedere drept concluzii scrise.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate, apărările formulate în cauză şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al recursului având în vedere următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel este legală, fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale. Judicios a fost constatată inadmisibilitatea acţiunii directe promovată, iniţial, de autoarea reclamantelor împotriva Statului Român - întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană şi dispoziţiile constituţionale - prin care s-a solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv, reţinându-se corect că acţiunea astfel formulată ignoră principiul specialia generalibus derogat, în sensul că nesocoteşte prevederile legii speciale în cadrul căreia pot fi valorificate pretenţiile persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Este de remarcat că, problema de drept ce se ridică în speţă, respectiv cea a analizării posibilităţii de a solicita despăgubiri băneşti în justiţie în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, decizie care, sub aspect intertemporal, îşi găseşte incidenţă în procesul în curs de desfăşurare. Referitor la chestiunea de drept analizată, instanţa supremă a statuat că "acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile."
Se constată din demersul judiciar al autoarei reclamantelor-recurente că, pretenţiile acesteia au fost valorificate în condiţiile şi procedura legii speciale, respectiv cea reglementată de Legea nr. 10/2001. În acest context normativ, prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 73/107/2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziţie motivată de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 3.973 mp din C.F. nr. x Câmpeni, iar pentru imobilul-teren în suprafaţă de 1.660 mp situat în C.F. nr. x Câmpeni, Primăria Câmpeni a fost obligată să trimită notificarea unităţii deţinătoare.
În scopul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor Deciziei civile nr. 153/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3288/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj a emis Decizia nr. 26763/2009 în privinţa imobilului teren în suprafaţă de 1.660 mp, decizie necontestată şi înaintată ulterior cu adresa nr. 28512/2009 Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Totodată, din actele dosarului rezultă că în privinţa terenului în suprafaţă de 3.973 mp înscris în C.F. nr. x Câmpeni, top x, y, z, a - în aplicarea aceleiaşi Decizii civile nr. 153/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia - a fost emisă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Decizia nr. 227/2011 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În speţă, înlăturând nepermis dispoziţiile legii speciale, instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, aspect judicios reţinut de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă recurată în cauză. Înalta Curte reţine că autoarea recurentelor-reclamante B.I. a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiindu-i recunoscută prin Decizia civilă nr. 153/A/2007 calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, context în care măsurile cuvenite nu pot fi stabilite decât în temeiul şi cadrul normativ configurat de legea specială.
Se are în vedere că, autorităţile statale implicate în aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor deciziei civile nr. 153/A/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia au întreprins formalităţile necesare derulării procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, sens în care - după cum s-a arătat - Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a emis Decizia nr. 26763/2009, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 227/2007.
Or, analiza pe fond a cererii autoarei recurentelor cu privire la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv şi oferirea unui remediu adecvat pentru bunurile acesteia constituie ceea ce, în jurisprudenţa sa bogată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului numeşte a fi "recursul efectiv" în sensul art. 13 din Convenţie.
În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, se constată că jurisprudenţa contenciosului european lasă la latitudinea statelor semnatare Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (aspect reţinut în cauza Păduraru contra României). În această materie, statul a decis ca restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii să aibă loc în condiţiile legii speciale, cu respectarea procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Obligativitatea parcurgerii unei proceduri speciale administrative în sarcina recurentelor nu este contrară limitelor acceptate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult neputând fi vorba nici de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene după pronunţarea Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din moment ce Statul Român s-a conformat obligaţiei impuse sub aspectul garantării protecţiei efective a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Considerentul instanţei de fond potrivit căruia datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea Europeană, nu este în măsură să justifice acordarea unor despăgubiri băneşti în afara cadrului normativ legal. Principiul legalităţii - ca parte a preeminenţei dreptului - căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţa sa, presupune existenţa unor norme accesibile şi plauzibile, exigenţă cărora nu le corespunde jurisprudenţa creată prin înlăturarea cadrului normativ special care guvernează domeniul. Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul ar putea fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitate a despăgubirilor stabilite prin legea specială, aspect tranşat prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, decizie cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti.
În acest context, în mod corect s-a concluzionat, prin decizia pronunţată de către instanţa de prim control judiciar, că soluţia tribunalului prin care s-a stabilit obligarea Statului Român la plata despăgubirilor băneşti este nelegală întrucât acţiunea astfel promovată este inadmisibilă, fiind lipsită de fundament juridic şi în afara cadrului normativ existent. În aceste circumstanţe se constată că în mod nelegal, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a suprimat procedura legală şi instituţională specială şi a instituit pe cale jurisdicţională noi măsuri reparatorii, constând în despăgubiri băneşti, procedeu a cărui finalitate ar conduce, în mod nepermis, la obţinerea unui nou titlu executoriu.
Trebuie subliniat faptul că, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu ar corespunde Convenţiei Europene, acesta fiind obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate. Cu atât mai mult nu se poate accepta nici ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale care prevede o procedură funcţională - uzitată de autoarea recurentelor - ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
În ceea ce priveşte apărarea intimatei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor referitoare la excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, apărare rezultată ca efect al noii proceduri de soluţionare a dosarelor constituite în temeiul legilor din domeniul restituirii proprietăţilor, astfel cum este în prezent reglementată de Legea nr. 165/2013, nu poate fi primită pe de o parte în raport de soluţia adoptată de instanţa de apel, respectiv cea de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în plata despăgubirilor băneşti, iar pe de altă parte, pentru considerentul ce are la bază finalizarea procedurii în cuprinsul căreia a fost stabilită calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, aspectele invocate în apărare referindu-se la o etapă care nu îşi găseşte incidenţă în cauză, ridicându-se eventual doar o problemă de executare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată se constată a fi lipsită de obiect, atâta timp cât dispoziţiile înscrise în art. 274 C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicare în raport cu soluţia dispusă în cauză, menţinută prin decizia de faţă.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura şi întinderea raportului juridic dintre părţile litigante, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţă, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.S.I. şi B. (fostă I.) D.S. împotriva Deciziei nr. 67 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.S.I. şi B. (fostă I.) D.S. împotriva Deciziei nr. 67 din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4585/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4587/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
