ICCJ. Decizia nr. 4587/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4587/2013
Dosar nr. 52055/3/2011
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantele I.L. şi I.A.V. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la restituirea preţului de piaţă al imobilului (apartamentul nr. x cu dependinţe şi teren aferent) situat în Bucureşti, sectorul 2, I.S.P.I.
În vederea stabilirii competenţei materiale a instanţei de judecată, reclamantele au apreciat că valoarea de piaţă a imobilului este de 200.000 euro.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin Sentinţa nr. 1749 din 12 octombrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi cererea formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, că pârâtului Ministerul Finanţelor Publice i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desfiinţat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare şi care nu derivă din această convenţie, ci dintr-o prevedere expresă şi specială a unui act normativ reparator.
În acest context, s-a apreciat că dispoziţiile legale indicate consacră, în mod derogator de la dreptul comun şi de la regulile evicţiunii, legitimarea procesuală pasivă, precum şi responsabilitatea pe fond a unei instituţii care nu a fost parte în contractul desfiinţat, astfel că tribunalul a constatat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fond, tribunalul a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1997 reclamanţii au achiziţionat prin cumpărare de la Stat prin SC F. SA imobilul (apartamentul nr. x cu dependinţe şi teren aferent) situat în Bucureşti, sectorul 2, I.S.P.I.
În luna august 1999, soţul I.M. a decedat, astfel că moştenitoare a sa, alături de I.L., este şi fiica I.A.V., reclamantă în cauza de faţă.
Prin Decizia nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunţată în recurs în Dosarul nr. 6573/1/2005 s-a admis acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997 şi s-a hotărât anularea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a încălcării unor dispoziţii imperative a Legii nr. 112/1995.
Astfel, s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra nerespectării prevederilor legale ale Legii nr. 112/1995 prin decizia irevocabilă sus-menţionată, în special având în vedere preluarea nevalabilă de către stat a acestui bun, reaua-credinţă a vânzătorului, lipsa diligenţelor din partea cumpărătorilor la dobândirea acestui imobil.
Prin raportare la prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că acţiunea nu este întemeiată.
Din dispoziţiile legale pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţia reprezentată de restituirea preţului de piaţă al imobilului, tribunalul a reţinut că au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului numai foşti chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu statul cu respectarea dispoziţiilor legii menţionate. Dimpotrivă, foştii chiriaşi care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cu consecinţa că aceste contracte au fost anulate nu pot solicita acordarea preţului de piaţă al imobilului. Aceştia au dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare anulat. Soluţia rezultă în mod evident din coroborarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu cele ale art. 50 alin. (2) şi (21) din acelaşi act normativ.
În speţa de faţă, prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece s-a hotărât anularea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a încălcării unor dispoziţii imperative a Legii nr. 112/1995
Tribunalul a apreciat că aceeaşi concluzie de respingere a acţiunii se impune şi analizând prezenta cerere din prisma prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care, reclamanţii beneficiau la momentul admiterii acţiunii în constatarea nulităţii absolute de un bun actual în sensul acestui text, constând în contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, având ca obiect apartamentul nr. x cu dependinţe şi teren aferent situat în Bucureşti, sectorul 2, I.S.P.I., astfel încât prin efectul Deciziei nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunţată în recurs în Dosarul nr. 6573/1/2005, în planul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamanţii ar fi fost privaţi de acest bun în sensul frazei a doua din primul alineat al art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Velikovi şi alţii c. Bulgariei din 15 martie 2007).
Tribunalul a constatat că sunt deplin aplicabile în prezenta cauză considerentele şi principiile Deciziei Costescu c. României din 3 martie 2009 şi Tudor Tudor c. României din 24 martie 2009, sub aspectul posibilităţii reclamanţilor de a obţine în dreptul intern o despăgubire pentru privarea de proprietate suferită ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 50A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante, reţinându-se că sentinţa apelată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie.
Astfel, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
În cauza de faţă, prin Sentinţa civilă nr. 7911/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea apelurilor şi a recursurilor declarate, a fost admisă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, drept urmare a constatării încălcării unor dispoziţii imperative ale Legii nr. 112/1995.
Prin aceste hotărâri, s-a stabilit astfel cu putere de lucru judecat că, în speţă, contractul a cărui nulitate se solicită a se constata, a fost încheiat la începutul anului 1997, înainte de soluţionarea cererii formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că, pârâtele ar fi putut afla situaţia exactă a solicitării reclamantei printr-o simplă verificare, prin intermediul vânzătorului, ele cunoscând chiar situaţia formulării unei astfel de cereri.
De asemenea, prin Decizia nr. 53/2007 de respingere a recursurilor declarate cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în cauză, s-a reţinut că, înstrăinând apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost încălcate prevederile acestei legi, şi că recurentele nu pot fi considerate dobânditori de bună-credinţă.
Aşadar, reclamanţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de vânzare-cumpărare asupra apartamentului în cauză a fost constatat nul, drept urmare a încălcării dispoziţiilor imperative din Legea nr. 112/1995.
Instanţa de apel a reţinut că, prin criticile formulate, practic apelantele au invocat nelegalitatea hotărârii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce în fapt, nu este posibil, nemaiputându-se analiza aspectele reţinute deja, cu putere de lucru judecat.
Curtea de apel a mai reţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, aşa cum se pretinde de către apelante. Astfel, s-a arătat că reclamantele se încadrează în dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea având dreptul să primească preţul actualizat pentru imobilul în cauză, iar în ceea ce priveşte acest preţ, aşa cum acestea au arătat chiar în şedinţa publică de la 14 februarie 2013, o parte din preţul actualizat a fost şi primit de către reclamante, în baza unei alte hotărâri judecătoreşti.
A mai reţinut curtea de apel că instanţa europeană a stabilit în Cauza Turcu contra României, că o persoană aflată în situaţia reclamantelor, poate să solicite despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul C. civ. pentru evicţiune, ori chemând în garanţie Statul în procesul intentat împotriva sa, ori prin introducerea unei acţiuni separate în acest sens, această cale de atac fiind disponibilă atât în teorie, cât şi în practică, potrivit jurisprudenţei naţionale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele I.A.V. şi I.L., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele au susţinut că decizia recurată este lipsită de fundament juridic, fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea legii, faţă de dispoziţiile imperative din Legea nr. 1/2009 care reglementează evicţiunea.
Recurentele au arătat că soţii I. au respectat Legea nr. 112/1995 la momentul cumpărării apartamentului de la Statul Român, iar desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă o naţionalizare, în lipsa unei despăgubiri reale, fiind contrară întregii legislaţii şi practici a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
S-a arătat că soţii I. au avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel că le este aplicabilă legea reparatorie - Legea nr. 1/2009, având dreptul la despăgubiri, la valoarea stabilită prin expertiză.
Recurentele au susţinut că instanţele nu au analizat un aspect determinant în ceea ce priveşte legalitatea cumpărării apartamentului, faţă de ceea ce practica instanţelor a statuat cu privire la buna-credinţă, anume data cumpărării, faţă de legislaţia aplicabilă.
Au arătat că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21 ianuarie 1997, anterior datei de 4 februarie 1997, data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997, astfel că soţii I. au cumpărat în mod legal şi cu bună-credinţă apartamentul.
Al doilea motiv de recurs invocat de recurente se referă la faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, cu toate că se recunoaşte dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru bunul pierdut, le-a fost respinsă acţiunea, precum şi calea de atac a apelului, fără a exista o coerenţă între argumentele care justifică soluţia.
Instanţa de apel a făcut o interpretare a dispoziţiilor legale şi a motivelor de apel în afara contextului acţiunii şi a cererii de apel, fără a analiza cauza în concret, în succesiunea actelor normative care s-au succedat, fără să aibă în vedere că reclamantele au dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 1/2009.
Prin al treilea motiv de recurs formulat, recurentele au arătat că decizia pronunţată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind interpretate greşit înscrisurile deduse judecăţii, anume hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză, fiindcă nu se reţine în niciun dispozitiv al niciunei hotărâri reaua-credinţă.
Al patrulea motiv de recurs se referă la faptul că instanţele anterioare, respingând cererea reclamantelor, au încălcat dreptul acestora la despăgubiri pentru pierderea bunului pe care l-au avut în proprietate - bun în sensul Convenţiei - fiindcă au fost proprietari prin cumpărare de la Statul Român.
Recurentele au arătat că au fost cumpărători de bună-credinţă, respectând legea în vigoare de la momentul cumpărării apartamentului, iar titlul lor de proprietate s-a consolidat şi prin neatacarea acestuia cu acţiunea prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că actul lor de vânzare-cumpărare are forţa prevăzută de art. 45 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009.
Instanţa de apel trebuia să admită apelul, iar pe fond cererea de chemare în judecată şi reclamantele să fie despăgubite integral, pentru bunul imobil de a cărui proprietate au fost private.
Prin motivul cinci de recurs, recurentele au arătat că acţiunea formulată în prezenta cauză este perfect legală, temeinică şi fundamentată juridic, iar instanţa de fond trebuia să o admită şi să oblige pârâta la plata sumelor stabilite prin expertiza încuviinţată de instanţă. Instanţa de apel a preluat opinia instanţei de fond, pronunţând o hotărâre nelegală.
Singura concluzie cu fundament juridic în prezenta cauză este aceea că recurentele-reclamante au fost de totală bună-credinţă la cumpărarea apartamentului şi trebuie să fie despăgubite integral.
Al şaselea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel nu a analizat aspectele invocate de reclamante privind împrejurarea că instanţa de fond, cu toate că citează jurisprudenţa, se abate de la dispoziţiile imperative ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, precizate de Protocolul nr. 11, Protocolul adiţional şi Protocoalele nr. 4, nr. 6, nr. 7, nr. 12 şi nr. 13.
Astfel, în condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, recurentele susţin că au fost private de Statul Român de un bun, astfel că se impune ca prin remediile propuse de stat să fie despăgubite integral.
Al şaptelea motiv de recurs se referă la nesocotirea dreptului european, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate, care este constantă în sensul celor solicitate de reclamante în prezenta cauză, sens în care a fost invocată Hotărârea din 22 iunie 2004 a Curţii Europene în cauza Braniowski contra Poloniei.
De asemenea, recurentele au susţinut că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 1/2009 de către ambele instanţe, dispoziţii care le îndreptăţesc la o despăgubire la preţul pieţei, după standarde internaţionale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, se constată că, deşi recurentele-reclamante se prevalează de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii - un atare motiv de recurs nu poate fi reţinut ca incident, faţă de petitul din acţiunea introductivă.
Criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurente referitoare la faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, din considerentele instanţei de apel rezultă că motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţă sunt coerente şi în contextul acţiunii şi al cererii de apel, justificând şi argumentând soluţia pronunţată.
Celelalte critici formulate prin cererea de recurs permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., însă sunt nefondate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "(1)Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor.
Există aşadar o diferenţă de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi cele care nu au fost anulate.
În speţă, prin acţiunea formulată s-a solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a fost dobândit de reclamanţi prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin Sentinţa civilă nr. 7911 din 17 decembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2477A din 19 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie şi irevocabilă, prin Decizia nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Prin urmare, în condiţiile în care împotriva Sentinţei civile nr. 7911/2003 au fost exercitate căile de atac, care au fost respinse, considerentele hotărârilor pronunţate de instanţele de control judiciar nu puteau fi ignorate în prezenta cauză.
În cuprinsul acestor hotărâri s-a reţinut că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor preluate cu titlu de către stat şi, prin urmare, nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanţele au constatat, de asemenea, pe baza probelor administrate, că recurentele din prezenta cauză nu se pot prevala de buna lor credinţă pentru a salva actul juridic de la sancţiunea nulităţii.
De aceea, în mod corect, în fundamentarea soluţiei din prezenta cauză, instanţele anterioare s-au raportat şi la statuările cu putere de lucru judecat din procesul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Preluând constatările jurisdicţionale din Decizia nr. 53/2007 pronunţată în recurs, referitoare la reaua-credinţă a chiriaşilor-cumpărători şi nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului, curtea de apel a dat în mod corect eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
Efectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumţie, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.
Este ceea ce în mod corect a făcut şi curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunţate în recurs, în litigiul de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză, a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor şi a poziţiei subiective a acestora la momentul contractării.
Cum, în litigiul anterior, în care reclamanţii din prezenta cauză au fost părţi, s-a statuat în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cu rea-credinţă, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamanţi.
Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reţinut reaua lor credinţă la contractare şi încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, recurentele-reclamante nu sunt îndreptăţite la restituirea preţului de piaţă al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în acest sens de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Din perspectiva prevederilor din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei în contextul cauzei pendinte, se constată că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală şi că principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile.
S-a constatat astfel, drept premisă a propriului raţionament juridic, că ingerinţa în dreptul de proprietate al recurentelor-reclamante este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată cu respectarea normelor procedurale instituite de către legiuitorul român. Instanţa de apel a reţinut corect că pentru privarea bunului, partea poate obţine o despăgubire, care este prevăzută de lege, respectiv că reclamantele au dreptul să primească preţul actualizat pentru imobilul în litigiu şi că, de altfel, acestea au şi primit o parte din preţul actualizat, în baza unei alte hotărâri judecătoreşti.
Având în vedere considerentele expuse, recursul reclamantelor apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I.A.V. şi I.L. împotriva Deciziei nr. 50A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4586/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4588/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
