ICCJ. Decizia nr. 4588/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4588/2013
Dosar nr. 1918/1/2013
Şedinţa publică din 17 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3138 din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului Tulcea (Dosar nr. 1922/2001) au fost respinse ca nefondate cererile conexe ale reclamanţilor, formulate în contradictoriu cu societăţile comerciale, cât şi faţă de Primăria Municipiului Tulcea şi Consiliul Local Tulcea. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere că, urmare ataşării Dosarului nr. 3115/2001, s-a constatat că reclamanţii F.A. şi F.H. formulaseră anterior o altă acţiune în revendicare, soluţionată conform Sentinţei civile nr. 902 din 19 mai 2004 definitivă şi irevocabilă şi că în aceste condiţii operează autoritatea de lucru judecat.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia civilă nr. 95/C din 19 martie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 24/36/2007, sentinţa fiind desfiinţată, cu trimitere spre rejudecare. Instanţa de apel a negat existenţa triplei identităţi prevăzute de art. 1201 C. civ., câtă vreme în Dosarul nr. 3115/2001 calitate procesuală pasivă a avut doar Primăria Municipiului Tulcea, nu şi societăţile comerciale, iar temeiul în drept al cererilor conexe îl constituie legea specială, iar nu art. 480 C. civ.
Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Tulcea sub nr. 1255(RJ)/88/2007, la termenul din 3 octombrie 2007 reiterându-se temeiul în drept al cererii ca fiind fondat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că, deşi notificate, entităţile nu au răspuns reclamanţilor prin restituirea în natură a terenurilor deţinute de fiecare în parte, sau prin propunere de despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 513 din 3 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 1255/88/2007 instanţa a admis în parte plângerea formulată de reclamanţi şi a anulat Dispoziţia din 13 martie 2003 a Primarului Municipiului Tulcea, obligând pe pârâţii autorităţi locale să restituie reclamanţilor, în natură, terenul de 13.648 mp situat în Tulcea, str. E. - astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert Ş.P. A fost respinsă cererea vizând anularea Dispoziţiei din 13 martie 2003, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primăria Municipiului Tulcea şi Consiliul Local Tulcea, iar prin Decizia civilă nr. 280/C din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis calea de atac astfel exercitată, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunilor conexe.
Prin Decizia civilă nr. 4994 din 28 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii F.H. şi F.A., casând decizia Curţii de Apel Constanţa şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de recurs a reţinut că, în rejudecare, curtea de apel a soluţionat cauza cu evocarea aceleiaşi excepţii a autorităţii lucrului judecat, cu toate că prin Decizia anterioară, nr. 95/C din 19 martie 2007, această excepţie dirimantă a fost înlăturată, apreciindu-se că în judecata prezentului litigiu nu se poate evoca identitatea de părţi, obiect sau cauză faţă de Dosarul nr. 3115/2001 al Tribunalului Tulcea.
Cum hotărârile instanţei de casare sunt obligatorii asupra problemelor de drept analizate, neputând fi modificate nici cu ocazia unui nou control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis în sensul că problema de drept dezlegată prin Decizia de casare nr. 95/C din 19 martie 2007 a Curţii de Apel Constanţa vizând inexistenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa nr. 902 din 19 mai 2004 a Tribunalului Tulcea nu mai putea fi reanalizată de instanţa de apel, în rejudecarea litigiului.
Prin Decizia nr. 18/C din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a admis apelul pârâţilor Primăria Municipiului Tulcea, Municipiul Tulcea prin Primar şi Consiliul Local Tulcea şi a fost schimbată în tot Sentinţa civilă nr. 513 din 3 martie 2010 a Tribunalului Tulcea, cu consecinţa respingerii ca nefondate a acţiunilor conexe formulate de reclamanţi.
Au fost respinse ca inadmisibile cererile de acordare a daunelor materiale şi morale, formulate în apel de intimaţii-reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, instanţele au fost sesizate cu judecata unor cereri conexe, formulate de către F.A. şi F.H. (în nume propriu şi ca succesori legali ai fratelui lor, F.G.) fondate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi justificate - potrivit susţinerilor reclamanţilor - de inexistenţa unor decizii/dispoziţii ale societăţilor chemate în judecată faţă de notificările transmise acestora pentru terenurile deţinute.
Acest aspect reiese din cererile formulate de reclamanţi în cursul judecăţii şi care au prilejuit declinarea competenţei de soluţionare a cauzelor la Tribunalul Tulcea, dar şi din precizarea explicită a temeiului în drept al acestui demers, conform încheierii din 18 noiembrie 2009.
Sub un prim aspect, s-a reţinut că este de necontestat faptul că, soluţionând cauza în rejudecare prin Sentinţa civilă nr. 513 din 3 martie 2010, Tribunalul Tulcea s-a aflat într-o gravă eroare cu privire la obiectul cererii cu care a fost sesizat, întrucât reclamanţii nu au susţinut niciodată că obiectul acţiunii îl reprezintă controlul de legalitate asupra Dispoziţiilor x şi y din 13 martie 2003 emise de Primarul Municipiului Tulcea, cu atât mai mult cu cât aceste acte făcuseră obiectul controlului judiciar în Dosarul civil nr. 3115/2001.
Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 902 din 19 mai 2004 a Tribunalului Tulcea, pronunţată în dosarul sus-menţionat, s-a respins ca nefondată contestaţia reclamanţilor împotriva Dispoziţiilor nr. x şi y din 13 martie 2003 emise de Primarul Municipiului Tulcea, reţinându-se, în esenţă, că tatăl acestora a cumpărat de la Statul Român o suprafaţă de 10,37 ha conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1948, iar suprafaţa pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 este de 10 ha; că au fost emise astfel titlurile de proprietate din 1 august 1994 şi respectiv din 8 iunie 2000. Aceeaşi instanţă a mai stabilit că suprafaţa pretinsă de reclamanţii F. în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu intră sub incidenţa acestui act normativ, de vreme ce regimul ei juridic o supune, potrivit art. 8 alin. (1), prevederilor legii fondului funciar.
Această hotărâre a rămas definitivă, prin respingerea apelului reclamanţilor F.A. şi F.H., conform Deciziei nr. 1042/C din 6 octombrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin respingerea recursului conform Deciziei nr. 760 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală (Dosar nr. 42975/1/2004).
În consecinţă, s-a reţinut că soluţia în rejudecare a Tribunalului Tulcea este vădit greşită, instanţa fiind obligată în realitate să analizeze - din perspectiva statuărilor irevocabile anterioare din dosarul ataşat - dacă pretenţiile reclamanţilor se raportează la acelaşi imobil şi dacă parcelele de teren deţinute de societăţile chemate în judecată sunt supuse sau nu aceluiaşi regim juridic consfinţit în Dosarul nr. 3115/2001.
Doar în măsura în care se proba faptul că imobilul este distinct de cel vizat prin cele două titluri de proprietate, fiind intravilan (cum au susţinut reclamanţii) şi prin urmare supus procedurii Legii nr. 10/2001, se putea trece la verificarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi, în mod corelativ, la cea de entitate deţinătoare a persoanelor juridice chemate în judecată.
Din această perspectivă, instanţa de apel a avut în vedere că raportarea la sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 3115/2001, irevocabilă, nu se putea realiza prin invocarea autorităţii de lucru judecat (cum s-a statuat şi prin decizia de casare), lipsind cel puţin identitatea de părţi, ci eventual a excepţiei puterii lucrului judecat - în condiţiile în care se stabilea fără echivoc că regimul juridic al terenului pentru care s-au iniţiat cererile conexe a fost tranşat în controlul judiciar anterior.
Or, în speţă, chiar reclamanţii au susţinut că toate persoanele juridice chemate în judecată ocupă fără drept parcela x în suprafaţă de 1,35 ha, ca parte integrantă din ",terenul de cultură de 10,37 ha" dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1948 între Statul Român, prin Oficiul Naţional al Colonizărilor şi colonistul F.M.I.
Toate notificările adresate acestor persoane juridice se raportează la titlul autorului lor, iar expertiza tehnică efectuată în cauză de expert P.Ş. a identificat un areal de 13.648 mp, incluzând suprafeţele de 800 mp + 854 mp înstrăinate de autorii reclamanţilor unor terţe persoane (B., P. şi V.), cea de 564 mp deţinută de F.H. şi cea de 363 mp deţinută de F.A., suprafaţa de 363 mp fiind ocupată de trotuarul str. E.; o suprafaţă de 10.704 mp este deţinută de Primăria Municipiului Tulcea, pe ea fiind construcţii ale entităţilor juridice chemate în judecată.
Însă, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1948 la Tribunalul Judeţului Tulcea au fost emise în temeiul Legii nr. 18/1991, la cererea numitei F.P., mama apelanţilor reclamanţi două titluri de proprietate: din 1 august 1994 pentru 1 ha şi 2.000 mp în extravilan şi respectiv, din 8 iunie 2000 pentru 8 ha şi 8.000 mp în extravilan.
Însumând, reiese că pe baza aceluiaşi titlu invocat şi de reclamanţi în prezenta cauză, numitei F.P. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru 10 ha, restul suprafeţei fiind cea rămasă în deţinerea foştilor proprietari, care au înţeles ulterior să înstrăineze părţi ale acestuia, către terţe persoane - în 1966 un teren de 408 mp, în 1975 suprafaţa de 593 mp şi cea de 407 mp - restul fiind şi în prezent în proprietatea intimaţilor reclamanţi.
Cum potrivit H.C.M. nr. 308/1953 autorului apelanţilor, F.I., i se preluase la stat o suprafaţă de 9,75 ha (restul de 6.200 mp rămânând în proprietatea fostului colonist), iar reconstituirea dreptului potrivit Legii nr. 18/1991 a vizat suprafaţa de 10 ha, conform celor două titluri de proprietate, instanţa reţine că intimaţii reclamanţi nu mai puteau pretinde, în procedura Legii nr. 10/2001, suprafaţa de 1,35 ha doar în considerarea faptului că nu au fost de acord cu emiterea titlului de proprietate în condiţiile legii fondului funciar, vizând suprafaţa de 1,20 ha în extravilan.
În concret, cum titlul autorului F.I. viza o suprafaţă totală de 10,37 ha, iar după anul 1989 s-au retrocedat în baza celor două titluri emise în 1994 şi 2000 prin efectul Legii nr. 18/1991, 10 ha, reiese că - prin cumulare cu suprafeţele rămase în prezent în posesia reclamanţilor şi a celor înstrăinate în timpul vieţii de autorii lor şi care potrivit calculelor expertizei însumează cca. 3.000 mp - intimaţii nu mai pot pretinde alte măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
De altfel, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia civilă nr. 760 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 42975/1/2004, deşi reclamanţii au arătat că titlul emis în anul 1994 pentru 1,20 ha este "lovit de nulitate" - susţinere menţinută în concluziile scrise depuse în această cauză - pe argumentul că ar fi "fals şi refuzat de moştenitori", aceştia nu au contestat niciodată în instanţă actul emis, pentru a se prevala de o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nelegalităţii lui şi implicit, de recunoaştere a dreptului de a li se atribui terenul pe un alt amplasament, pretins a fi în intravilan.
Doar în acest ultim caz, stabilindu-se că aplicarea Legii nr. 18/1991 ar fi fost greşită, reconstituirea dreptului de proprietate în extravilan pierzându-şi valabilitatea, reclamanţii ar fi putut pretinde în condiţiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii pentru imobilul preluat.
Instanţa de apel a reţinut că sunt astfel irelevante susţinerile intimaţilor reclamanţi în legătură cu ocuparea abuzivă, de către societăţile notificate, a unor părţi din terenul reprezentând parcela x, cu suprafaţă de 1,35 ha şi pentru care acestea ar fi obligate să răspundă notificărilor, prin propunere de măsuri reparatorii, în condiţiile legii. Pe de altă parte, s-a constatat că sunt nefondate susţinerile vizând existenţa unui alt teren de 1,50 ha teren arabil, cu care autorul lor s-a înscris ulterior în G.A.C., câtă vreme nu s-a exhibat alt titlu decât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1948 la Tribunalul Judeţului Tulcea - pentru a pretinde că în realitate tatăl reclamanţilor ar fi deţinut mai mult decât cele 10,37 ha atribuite de Stat prin Oficiul Naţional al Colonizărilor, iar cel cerut în prezenta cauză nu a făcut obiectul procedurii Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii F.H. şi F.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că au făcut dovada proprietăţii terenului a cărui restituire o solicită.
Recurenţii au prezentat situaţia de fapt şi demersurile făcute în cursul procesului, arătând că imobilul casă de locuit se află situat pe terenul intravilan, astfel că terenul intravilan nu poate avea aceeaşi valoare ca şi terenul extravilan.
Au susţinut recurenţii că Primăria nu cedează acest teren deoarece are profit din închirieri, deşi nu deţine acte doveditoare că terenul i-ar fi aparţinut vreodată.
De asemenea, au arătat că sunt singurii moştenitori şi că au dreptul la reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului solicitat.
La termenul de judecată din data de 17 octombrie 2013 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) din C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3021lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.
Or, în speţă, nu numai că recurenţii F.H. şi F.A. nu s-au conformat exigenţelor art. 3021alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 din C. proc. civ., pe care şi-au întemeiat recursul, dar nu au formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurenţi constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii şi susţineri referitoare la aspecte care privesc situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului, fiind imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.
De asemenea, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii F.H. şi F.A. împotriva Deciziei nr. 18/C din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4587/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 4314/2013. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
