ICCJ. Decizia nr. 4629/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4629/2013
Dosar nr. 10447/2/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 04 aprilie 2005, reclamanta L.S.D.M., prin mandatar S.G., a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând anularea Deciziei nr. 93 din 18 februarie 2005 emisă de pârâtă, restituirea în natură a imobilelor Timişoara, judeţul Timiş, înscrise în C.F., iar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii ori acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 2002 a solicitat restituirea în natură a imobilelor de mai sus, iar, prin Dispoziţia din 2002, Primarul municipiului Timişoara a dispus trimiterea cererii spre competentă soluţionare A.V.A.S., deoarece imobilele au trecut în proprietatea statului de la B.F., în baza Decretului nr. 119/1948, apoi, în proprietatea SC B.T. SA Timişoara, potrivit H.G. nr. 834/1991.
Reclamanta a mai arătat că A.V.A.S. a luat în mod greşit decizia de respingere a notificării, cât timp a făcut dovada calităţii de moştenitoare a proprietarului tabular B.F.
Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare, învederând că la notificare nu au fost ataşate actele doveditoare ale calităţii de moştenitor.
Prin sentinţa civilă nr. 677 din 13 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia ca nefondată, reţinând că reclamanta nu a depus în termen actele de proprietate ale lui B.ancisc şi certificatele de moştenitor care să ateste că i-a succedat la moştenire adoptatoarei Lovag Matilda Ghizela şi că aceasta, la rândul ei, este moştenitoarea lui B.
Apelul declarat de contestatoare împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 63/ A din 06 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9644 din 24 noiembrie 2006 a admis recursul declarat în cauză, a casat ambele hotărâri şi a trimis dosarul spre rejudecare la instanţa de fond, constatând că, prin depunerea certificatelor de calitate de moştenitor după defuncta L.M.G. şi după defunctul B.F., a fost dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale şi că se impune soluţionarea cererii pe fond.
Prin sentinţa civilă nr. 1063/ F din 06 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte contestaţia, a anulat Decizia nr. 93 din 18 februarie 2005 emisă de A.V.A.S., a respins cererea de restituire în natură a imobilelor din Timişoara, judeţul Timiş şi a obligat pârâta să emită în favoarea contestatoarei propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale.
Tribunalul a reţinut că imobilele revendicate sunt în patrimoniul SC B.T. SA Timişoara, conform H.G. nr. 834/1991, că sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că reclamanta este îndreptăţită numai la despăgubiri prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile în cauză.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că, în calitate succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular al bunurilor imobiliare indicate, este îndreptăţită la restituirea în natură, deoarece trecerea în proprietatea statului în baza Decretului nr. 119/1948 s-a făcut fără titlu valabil - posesia statului nu a fost netulburată, ci a fost fondată şi conservată prin violenţă. Întrucât statul nu a dobândit proprietatea cu titlu valabil, nu putea nici să-l transmită în proprietatea unei societăţi comerciale în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 835/1991. În acest sens, reclamanta a făcut trimitere la decizia) din Legea nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile art. 29 din aceeaşi Lege. A invocat şi considerentele Deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, cu referire la încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanta a solicitat, pe fond, admiterea cererii de restituire în natură şi, în subsidiar, în cazul în care se va respinge acest capăt de cerere, restituirea prin echivalent bănesc, potrivit expertizei de evaluare ce se va efectua în apel, cu plata în monedă şi nu prin acţiuni la Fondul Proprietatea.
Pârâta A.V.A.S. a învederat că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii şi a analizat superficial fondul contestaţiei, în sensul că s-a rezumat la a constata că, potrivit deciziei de casare, reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor, fără a mai cerceta aspectele referitoare la proprietatea asupra imobilelor pentru care s-au solicitat despăgubiri.
Prin notificare s-a cerut a se restitui un imobil compus din teren şi construcţii, fără a se face dovada evidenţierii acestui imobil în patrimoniul unei societăţi privatizate de A.V.A.S. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul - construcţii exista fizic la momentul notificării.
Or, aceasta distincţie era necesară, întrucât, dacă imobilul nu mai există sau a fost demolat, competenţa de soluţionare a notificării, sub acest aspect, aparţine primăriei din raza teritorială unde se afla imobilul şi nu A.V.A.S., potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Apelanta A.V.A.S. a mai arătat că are competenţa de a propune măsuri reparatorii pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate de aceasta până la data de 14 februarie 2001, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, în speţă, însă, imobilul revendicat nu se afla în proprietatea SC B.T. SA la data intrării in vigoare a acestei legi.
Prin Decizia civilă nr. 109 din 13 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, instanţa de apel a reţinut că, deşi preluarea imobilelor s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, respectiv Legea nr. 119/1948, prin Legea nr. 15/1990 şi prin H.G. nr. 834/1991 dobândirea dreptului de proprietate de către SC B.T. SA Timişoara s-a făcut cu titlu valabil, oneros, deoarece echivalentul valoric al bunurilor a fost convertit în acţiuni obţinute de stat, care au putut fi înstrăinate, şi, de asemenea, că în mod corect s-a reţinut incidenţa art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la apelul pârâtei, curtea a constatat că nu există un text legal în sensul că sarcina probării persoanei implicate în privatizare revine reclamantei, că pârâta, soluţionând notificarea, a creat prezumţia că este persoana implicată în privatizare, că dovedirea existenţei fizice a construcţiei revine persoanei notificate şi că din extrasele de carte funciară rezultă că imobilele construcţii s-au aflat în patrimoniul societăţii privatizate.
În termen legal au declarat recurs reclamanta I. (L.S.) D.M. şi pârâta A.V.A.S.
Reclamanta a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 cât priveşte imobilele preluate în mod abuziv prin Legea nr. 119/1948 şi a arătat că se poate dispune restituirea în natură.
La rândul său, pârâta a precizat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilele revendicare nu se aflau în patrimoniul SC B.T. SA Timişoara, iar A.V.A.S. nu mai avea competenţa prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, că din actele dosarului nu rezultă dacă imobilele există în patrimoniul acestei societăţi comerciale; de asemenea, nu reiese existenţa fizică a imobilelor - construcţii la data notificării ori dacă acestea au fost demolate, în funcţie de care se stabileşte şi instituţia competentă să soluţioneze notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 3467/03 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care a casat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că situaţia imobilelor preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul unei societăţi privatizate este reglementară în continuare de dispoziţiile art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001 în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60. Aşa fiind, instanţele învestite cu soluţionarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica şi stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel încât, în raport de această situaţie, urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii.
Or, instanţa de apel a avut în vedere aceste aspecte raportat la Legea naţionalizării nr. 119/1948, fără a verifica însă dacă aceasta a fost sau nu corect aplicată proprietarului imobilelor din prezentul litigiu.
Pe de altă parte, A.V.A.S. are competenţa de a propune stabilirea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă la data apariţiei acestei legi imobilele revendicate se aflau în patrimoniul societăţii privatizate.
Art. 29 din legea specială se referă la imobile evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), stabilind că, în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea”.
Prin urmare, interesează, sub aspectul stabilirii modalităţii de restituire a bunului şi al titularului obligaţiei de a propune acordarea măsurilor reparatorii, dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 societatea comercială în al cărei patrimoniu era evidenţiat imobilul solicitat era sau nu integral privatizată; dacă statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţionar ori asociat (după distincţiile făcute sub aspectul cotei de participaţie prin alin. (1) şi (2) al art. 21 din Lege), în funcţie de care decizia/dispoziţia de soluţionare a notificării va fi emisă de unitatea deţinătoare şi va cuprinde măsura de restituire în natură a imobilului solicitat, iar, dacă, la aceeaşi dată, societatea comercială în al cărei patrimoniu era evidenţiat imobilul era integral privatizată, măsurile reparatorii vor fi acordate în echivalent şi vor fi propuse de instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Ca atare, pentru a stabili această competenţă era necesar a se stabili dacă SC B.T. SA Timişoara era integral privatizată la data apariţiei legii speciale.
Înalta Curte a mai reţinut că la dosar nu există relaţii privind situaţia juridică a imobilelor litigioase, fiind necesară administrarea tuturor probelor pentru identificarea corectă a acestora, atât sub aspectul existenţei, cât şi al componenţei acestora la momentul preluării de către stat, la data notificării, precum şi la momentul actual sub aspectul stării în care se află.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 10447/2/2010.
Prin Decizia civilă nr. 156/ A din 06 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate, în considerentele hotărârii reţinând următoarele:
Împotriva Deciziei nr. 93 din 18 februarie 2005, contestatoarea a chemat în judecată pe intimata A.V.A.S. pentru a i se constata dreptul la restituirea în natură a imobilelor notificate sau, în subsidiar, la obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent. Contestaţia nu a fost formulată şi în contradictoriu cu SC B.T. SA - societatea comercială despre care contestatoarea a afirmat că este deţinătoarea imobilelor notificate.
Reclamanta a mai formulat o notificare, înregistrată din 12 februarie 2002, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor, cu numerele de C.F., preluate prin Legea nr. 119/1948, notificare ce a fost soluţionată de A.V.A.S. prin Decizia nr. 91 din 18 februarie 2005, în sensul respingerii.
Această decizie a fost la rândul ei contestată de reclamantă, formând obiectul Dosarului nr. 1394/2005 al Tribunalului Bucureşti.
Solicitarea contestatoarei de conexare a acestui dosar la dosarul de faţă a fost respinsă prin încheierea din data de 06 iunie 2005, necontestată.
Din evidenţele E. cu privire la Dosarul nr. 9445/3/2005 (nr. vechi 1394/2005), reiese că, la 28 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 91/2005 emisă de A.V.A.S., că, prin Decizia civilă nr. 119/ A din 15 februarie 2008, Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de contestatoare, iar, prin încheierea din 25 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă şi de proprietate intelectuală, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea recursului declarat de contestatoare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii din cauza de faţă.
În aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pornit de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin deciziile de casare, respectiv prima Decizie de casare, nr. 9644 din 24 noiembrie 2006 (prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de succesoare a proprietarului tabular F.B.) şi a doua Decizie de casare, nr. 3467 din 03 iunie 2010 (prin care instanţa supremă a statuat că pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să verifice valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, în concret dacă Legea nr. 119/1948 a fost corect aplicată proprietarului imobilelor; că A.V.A.S. are competenţa de a propune despăgubiri în condiţiile legii speciale, conform art. 2 alin. (3), dacă la data apariţiei legii imobilele revendicate se aflau în patrimoniul societăţii privatizate; că pentru stabilirea modalităţii de restituire a bunului şi a titularului obligaţiei de a propune acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce interesează este faptul dacă la data intrării în vigoare a legii societatea comercială în al cărei patrimoniu este evidenţiat imobilul solicitat era sau nu integral privatizată - dacă era integral privatizată, măsurile reparatorii se propun în echivalent de instituţia care a efectuat privatizarea, iar dacă statul sau o autoritate a administraţiei publice locale sau centrale erau la data intrării în vigoare a legii acţionar sau asociat, după distincţiile făcute sub aspectul cotei de participare la art. 21 alin. (1) şi (2), atunci decizia se emite de unitatea deţinătoare şi va cuprinde măsura de restituire în natură a imobilului).
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că la data formulării contestaţiei erau în vigoare dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma înainte de prima republicare a legii, în M. Of. nr. 279 din 04 aprilie 2005), potrivit cărora „1) Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent (.). (2) Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea (...)”.
Rezultă că dispoziţia legală menţionată (privind restituirea prin echivalent) nu era incidentă în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societăţile deţinătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispoziţiile legale, situaţie în care se putea dispune restituirea în natură.
Dispoziţia art. 27 alin. (1) a fost modificată prin art. 1 pct. 60 din titlul 1 al Legii nr. 247/2001 (devenind art. 29, după cea de-a doua republicare a legii, în M. Of. nr. 798 din 02 septembrie 2005), în sensul că legiuitorul a suprimat distincţia referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul doar la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Ca urmare a faptului că, dispoziţia art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, Curtea a apreciat că cererea formulată de către contestatoare, referitoare la un imobil preluat de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, se afla în continuare sub incidenţa dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27), în redactarea avută anterior modificării.
În speţă, condiţia referitoare la privatizarea societăţii deţinătoare a bunurilor notificate în conformitate cu dispoziţiile legale nu a fost contestată de către contestatoare, aceasta neformulând în condiţiile de procedură prevăzute de C. proc. civ. vreo cerere referitoare la constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii contractului de privatizare.
Instanţa de apel a mai constatat că preluarea imobilului notificat a avut loc în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, şi nu ca efect al posesiei exercitate de stat. Cum apelanta nu a invocat alte motive de nulitate a titlului statului, Curtea a apreciat că imobilul notificat a fost preluat în mod abuziv, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Mai mult, în cadrul procesual stabilit de contestatoare prin contestaţiei de faţă, instanţa de apel a considerat că nu putea dispune măsura restituirii în natură, deoarece societatea comercială în al cărei patrimoniu sunt evidenţiate imobilele notificate nu a fost atrasă în proces.
Cu privire la apelul declarat de pârâta A.V.A.S., referitor la prima critică, conform căreia nu se face dovada că imobilele ce fac obiectul notificării se află în patrimoniul unei societăţi privatizate de A.V.A.S. la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a achiesat la cele constate de prima instanţă de fond, în sensul că îndeplinirea acestei condiţii reiese chiar din Decizia nr. 93/2005, contestată, în care autoritatea emitentă a consemnat faptul că „imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul SC B.T. SA Timişoara”, iar, din extrasul de C.F. Timişoara reiese că la data de 15 martie 1991 a fost intabulat dreptul de proprietate, în baza H.G. nr. 834/1991, asupra imobilelor notificate, în favoarea SC B.T. SA.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele notificate erau evidenţiate în patrimoniul SC B.T. SA Timişoara, acest aspect neconstituind motivul respingerii notificării de către A.V.A.S., ci faptul că reclamanta nu îşi dovedise calitatea de succesoare de pe urma proprietarului tabular F.B.
În plus, instanţa de rejudecare a dispus suplimentarea probatoriilor pe acest aspect, iar, prin adresa din 20 ianuarie 2011, SC B.T. SA Timişoara a comunicat faptul că, la 14 februarie 2001, în patrimoniul său erau cuprinse imobilele din Timişoara, constând în teren şi clădiri, şi a anexat copie de C.F. La dosar a fost depus şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 iulie 1994 eliberat acestei societăţii comerciale.
De asemenea, la obiectivul stabilit în rejudecare, privind identitatea dintre imobilele notificate şi cel menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC B.T. SA, prin completarea la raportul de expertiză efectuat de expert A.C. s-a concluzionat în sensul că terenul aferent parcelelor, se suprapune peste terenul menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate indicat mai sus.
În legătură cu cea de-a doua critică susţinută de A.V.A.S., potrivit căreia nu are competenţa de a propune măsuri reparatorii în condiţiile art. 29 din Lege decât în situaţia în care societatea comercială în patrimoniul căreia este evidenţiat imobilul notificat era integral privatizată la data intrării în vigoare a legii, la solicitarea instanţei, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a comunicat istoricul firmei începând din anul 2000, iar, prin adresa din 20 ianuarie 2011, SC B.T. SA Timişoara a arătat faptul că la 14 februarie 2001 era integral privatizată şi a ataşat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 05 mai 2000. Din analiza acestui contract, Curtea a constatat că de la data de 5 mai 2000 F.P.S. a vândut un număr de 910.666 de acţiuni, reprezentând 69,97% din valoarea capitalului social al SC B.T. SA Timişoara către SC G. SA.
Potrivit Actului adiţional la Statutul SC T. SA autentificat din 31 august 2000, înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului în data de 12 iulie 2002, capitalul social al acestei societăţi comerciale este împărţit în acţiuni nominative şi este deţinut în proporţie de 69,97% (în valoare de 22.766.650 lei) de către SC G. SRL, 12,89% (în valoare de 4.195.225 lei) de S.I.F. Banat-Crişana şi restul de acţionari persoane fizice.
Faţă de aceste menţiuni, instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece statul nu este acţionat majoritar, şi nici cele ale alin. 2, deoarece - chiar dacă S.I.F. Banat-Crişana este acţionar minoritar -valoarea acţiunilor deţinute de stat ( 4.195.225 lei) nu este mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură se cere (13.139.711,20 lei, care este numai valoarea terenului aferent parcelelor, conform raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.C.).
În privinţa celei cauză de-a treia critici susţinute de către pârâtă, potrivit căreia din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul-construcţii exista fizic la momentul notificării, a fost dispusă o expertiză specialitatea construcţii, care a identificat componenţa imobilului-construcţii conform celor înscrise în C.F. Timişoara, respectiv: 1. uzine şi curte, cu amplasament în parcela, cu suprafaţă de 4.434 mp; 2. casă şi curte cu amplasament în parcela, cu suprafaţă de 788 mp; 3. grădină cu amplasament în parcela, cu suprafaţă de 938 mp. Împotriva concluziilor raportului de expertiză construcţii pârâta nu a formulat obiecţiuni.
Cu privire la situaţia actuală a construcţiilor notificate expertul specialitatea construcţii a arătat că cele trei parcele sunt înglobate într-o incintă industrială mai mare, care este proprietatea a două societăţi comerciale, SC B.T. SA şi SC M.P. SRL.
Ca atare, instanţa de apel a concluzionat că nu sunt fondate criticile de mai sus.
În termen legal au declarat recurs reclamanta I. (L.S.) D.M. şi pârâta A.V.A.S.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanta a solicitat casarea sentinţei civile nr. 1063 din 06 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti şi a Deciziei civile nr. 156/ A din 06 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi trimiterea dosarului în vederea judecării contestaţiei la fond pentru introducerea în cauză a entităţii care deţine imobilul solicitat în natură, şi anume SC B.T. SA, aspect constatat în apel, în urma administrării probei cu expertiză tehnică topografică, precum şi pentru administrarea unor noi probe - expertiză în construcţii şi topografică, ţinând cont de toate înscrisurile comunicate de Arhivele Naţionale. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecări în apel la Curtea de Apel Bucureşti, pentru administrarea probei cu contraexpertiză în construcţii, întrucât instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile date de instanţa de control judiciar în recurs prin Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010.
Reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a dat dovada de rol activ, în sensul că nu a dispus desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea dosarului în vederea extinderii cadrului procesual pasiv şi în ce priveşte introducerea în cauză a SC B.T. SA, respectiv a SC M. SRL.
Astfel, în situaţia în care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor indicate prin notificarea din 3 februarie 2002 transmisă către Primăria Timişoara, unitatea deţinătoare, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, este SC B.T. SA şi, respectiv, SC M. SRL (în sensul legii speciale, „unitate deţinătoare” este şi entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii - regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste). Prin urmare, se impunea ca această entitate ce deţine bunul solicitat să aibă obligaţia de a stabili măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
În cauză, pentru a determina obligaţia legală de restituire, instanţa, în rejudecare, trebuia să analizeze dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 (art. 22, după republicarea) sau ale art. 27 (art. 29, după republicare) din legea specială. Î n sistemul Legii nr. 10/2001, unitatea obligată să răspundă unei notificări şi natura măsurilor reparatorii care se cuvin se determină în funcţie şi de faptul dacă aceasta este privatizată, distingându-se două situaţii - atunci când entitatea deţinătoare a bunului este integral privatizată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar, când bunul se afla în patrimoniul unei societăţi la care statul este acţionar, devin aplicabile dispoziţiile art. 20 din acelaşi act normativ.
În speţă, este de necontestat faptul că o parte din imobilul solicitat este deţinut de SC Bega Tehnomet SA, iar, o altă parte se află în deţinerea unei alte societăţi - SC M. SRL, conform celor constatate de expertul B.M., în condiţiile în care cele trei parcele, sunt înglobate într-o incintă industrială mai mare.
Totodată, este incertă situaţia juridică a unei alte componente a Fostelor Uzine B. - nr. cadastral, pentru care nu s-a administrat nicio probă, în sensul stabilirii unităţii deţinătoare pentru ipoteza restituirii în natură.
Recurenta reclamantă a precizat că cele două expertize efectuate în cauză nu au ţinut cont de întreaga documentaţie obţinută de la Arhivele Naţionale, aceasta deoarece din planurile Uzinelor B., coroborate cu planurile cadastrale anexate la expertiza topografică, rezultă că din amplasamentul Uzinelor B. a făcut parte şi nr. cadastral X.
Astfel, s-a solicitat instanţei de apel administrarea unei probe cu contraexpertiză în specialitatea construcţii şi topo, tocmai pentru a se clarifica şi a se stabili situaţia juridică reală.
Determinarea precisă a stării de fapt în care se află se circumscrie şi dispoziţiilor date de instanţa de control judiciar prin Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010, conform cărora este necesară administrarea tuturor probelor pentru identificarea corectă a imobilelor, atât sub aspectul existenţei, cât şi al componenţei acestora, la momentul preluării de către stat, la data notificării, precum şi la momentul actual.
Deşi cu ocazia rejudecării apelului instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize topo şi în construcţii, în mod nelegal şi netemeinic a fost respinsă cererea de efectuare a unor contraexpertize în specialitatea construcţii şi în materie topo.
În speţă, mai mult, expertiza topografică efectuată de expert A.C. a stabilit, chiar în lipsa tuturor elementelor şi înscrisurilor indicate, o suprafaţă de teren liberă ce poate fi restituită în natura, în raport cu care instanţa de apel nu a făcut niciun fel de analiză sau observaţie.
În privinţa construcţiilor, expertiza efectuată de expert B.M. nu se raportează la niciunul din momentele indicate de instanţa de control judiciar ca şi repere în efectuarea lucrării de specialitate - preluarea de către stat, data notificării, momentul actual sub aspectul stării în care se află, expertul invocând lipsa documentelor, deşi constată că în Inventarul edil - Anexa 36 la procesul-verbal de predare-primire încheiat în momentul naţionalizării la pct. 1 - 21 că sunt evidenţiate clădiri; expertul nu procedează la o noua deplasare pe teren în vederea identificării acestora, în funcţie de noile înscrisuri prezentate în răspunsul la obiecţiuni.
Or, prin contraexpertiza solicitată se impunea a fi analizată situaţia, istoricul, componenţa, destinaţia şi vechimea construcţiilor amplasate pe nr. cadastral, care, de asemenea, făcea parte din terenul aflat în proprietatea Uzinelor B., corespunzător, ce apar pe înscrisurile transmise de Arhivele Naţionale.
Reclamanta a mai arătat că din actele aflate la dosar nu rezultă că persoana juridică deţinătoare este unitate integral privatizată, că ar fi vorba de o singură unitate deţinătoare, câtă vreme expertul topo identifică mai mulţi proprietari actuali pe lângă SC B.T. SA, fără a mai fi luată în calcul şi situaţia nr. cadastral, care, de asemenea, făcea parte din terenul aflat în proprietatea Uzinelor B.
Totodată, reiese că, la data de 14 februarie 2001, un procent de 1.239% era deţinut de S.I.F. Banat Crişana, deci de Statul Român. Aceasta împrejurare trebuie obligatoriu coroborată şi cu contractul de privatizare încheiat de A.V.A.S., care conţine clauze şi condiţii pentru folosirea, deţinerea şi transmisiunea patrimoniului societăţii aflate în curs de privatizare, în raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevante pentru a se putea stabili incidenţa art. 21 alin. (1) sau (2) din Lege, fără a interesa doar structura acţionariatului, ci noţiunea de privatizare, mai largă decât aceea a transmisiunii de acţiuni, sub aspectul restituirii în natură a imobilului, dar şi a determinării corecte a unităţii deţinătoare.
Or, situaţia de excepţie prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 priveşte exclusiv societăţile comerciale privatizate anterior adoptării acestui act normativ, în condiţiile în care imobilele deţinute (la data intrării in vigoare) de societăţi comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură, art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege având şi semnificaţia indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (dispoziţie introdusă prin Legea nr. 247/2005); aceasta condiţie a indisponibilizării totale nu a fost dovedită în raport de data de 14 februarie 2001.
În cauză, este lipsită de relevanţă motivarea instanţei de apel referitoare la necontestarea de către reclamantă a procesului de privatizare a societăţii deţinătoare a bunurilor SC B.T. SA, legiuitorul nereglementând o astfel de condiţie în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, la dosar nu se află nici contractul de privatizare în baza căruia a fost realizată privatizarea SC B.T. SA, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune nu numai o cesiune a acţiunilor, ci şi o vânzare a patrimoniului social, condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe, referitoare la patrimonial societăţii aflate în curs de privatizare, aspect care, de asemenea, nu a fost lămurit de instanţa de apel.
Neadministrând toate probele necesare cercetării raportul litigios, în legătură cu unitatea deţinătoare, instanţa de apel a închis recurentei reclamante accesul la lege, încălcând şi dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) C.E.D.O.
În subsidiar, reclamanta a susţinut că hotărârea atacată nu respectă caracterul devolutiv al apelului şi încălcă Decizia civilă nr. 3467 din 03 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, în mod eronat instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate, deşi instanţa de recurs a dispus rejudecarea apelului, aspect ce afectează hotărârea pronunţată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Or, din prevederile art. 295 C. proc. civ. rezultă multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziţia instanţei de apel, în sensul că aceasta poate soluţiona litigiul în baza probelor administrate de prima instanţă ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul prin administrarea de noi probe.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâta A.V.A.S. a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 23, 29 şi 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens a precizat că, în speţă, la data soluţionării notificării, care este data emiterii deciziei contestate, reclamanta nu depusese la dosarul administrativ înscrisuri care să dovedească calitatea acesteia de persoana îndreptăţită potrivit legii speciale. Astfel, singurele documente ce au fost anexate notificării nu pot fi considerate acte ce dovedesc calitatea de moştenitoare a contestatoarei, sens în care, la 11 august 2002, Primăria municipiului Timişoara a emis o adresă din care rezultă că a pus în vedere petentei să completeze dosarul aferent notificării cu certificat de moştenitor în original, acte de identitate (buletin sau paşaport în copie legalizată), împuternicire în original.
Ca atare, dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la momentul de faţă, prin depunerea actelor doveditoare în dosarul aflat pe rolul instanţei este inadmisibilă şi tardivă, fiind în afara termenului limită stabilit de Legea nr. 10/2001, respectiv momentul soluţionării notificării.
Nedepunerea actelor doveditoare în termenul legal, astfel cum a fost modificat, atrage drept sancţiune decăderea notificatoarei din dreptul de a le depune ulterior, chiar în instanţă, şi de a proba alte situaţii juridice decât cele invocate şi nedovedite în faţa instituţiei publice competente, emitentă a deciziei.
Prin urmare, instanţa de judecată trebuia să verifice legalitatea deciziei emise de A.V.A.S. numai prin analiza legalităţii, veridicităţii şi puterii doveditoare a actelor depuse de contestatoare la dosarul aferent notificării, fără a administra alte probe în completare.
Acest fapt este dictat nu numai de legea specială, care reglementează în mod absolut regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, termenele de formulare şi dovedire a acestor notificări, căile de atac, condiţiile în care operează restituirea sau acordarea unor despăgubiri, dar şi pe considerentul că a încuviinţa în instanţă administrarea altor probe presupune a transforma prezenta contestaţie la un act administrativ într-o veritabilă acţiune în revendicare, pe dreptul comun, ceea ce nu este permis, întrucât contravine scopului Legii nr. 10/2001.
La data de 10 iunie 2013, judecarea recursurilor a fost suspendată conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind repusă cauza pe rol la data de 07 octombrie 2013.
Părţile nu au depus întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
În şedinţa publică din 07 octombrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunţare şi pe următoarele aspecte: încadrarea criticilor ce vizează interpretarea probelor în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.; în ce măsură se pot formula în recurs critici cu privire la imobilul cu nr. cadastral, care a făcut parte din fosta uzină Bozsak, ce nu a făcut obiectul notificării din 2002 formulate de reclamantă şi soluţionată prin decizia contestată în prezentul litigiu; dacă sunt vizate argumentele reţinute de instanţa de apel în motivarea deciziei atacate în cauză.
Examinând recursurile în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul exercitat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a vizat anularea Deciziei A.V.A.S. nr. 93 din 18 februarie 2005, pentru a se constata în favoarea petentei dreptul la restituirea în natură a imobilelor notificate - din Timişoara, judeţul Timiş, înscrise în C.F. - sau, în subsidiar, la obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Contestaţia de faţă nu a fost formulată şi în contradictoriu cu SC B.T. SA ori SC M. SRL, societăţi despre care se susţine că deţin imobilele solicitate în natură (aspect constatat în faza procesuală a apelului, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual), în calitate de „unităţi deţinătoare”, astfel încât judecata s-a desfăşurat în cadrul procesual fixat de reclamantă, potrivit principiului disponibilităţii părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1063 din 6 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a reţinut că imobilele revendicate sunt în patrimoniul SC B.T SA Timişoara, conform H.G. nr. 834/1991 şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, împrejurare confirmată prin Decizia civilă nr. 109 din 13 februarie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a constatat că dobândirea dreptului de proprietate de către această societate s-a făcut cu titlu valabil, întrucât echivalentul valoric al bunurilor a fost convertit în acţiuni obţinute de stat, care au putut fi înstrăinate.
Ulterior, prin Decizia nr. 3467 din 3 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a apreciat că se impune rejudecarea cauzei în apel, pentru a se stabili limitele competenţei A.V.A.S. în privinţa măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, urmând a se verifica dacă SC B.T. SA. Timişoara era integral privatizată la data apariţiei Legii nr. 10/2001.
Pe parcursul rejudecării pricinii de către instanţa de apel, contestatoarea nu a solicitat lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a celor două societăţi indicate anterior, urmare admiterii apelului şi trimiterii dosarului instanţei de fond (împrejurare pe care nu a învederat-o nici în etapa procesuală anterioară pronunţării Deciziei de casare nr. 3467 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), astfel încât aceasta nu poate reclama la acest moment, în recurs, încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. de către Curtea de Apel Bucureşti. De altfel, singurele concluzii formulate după închiderea dezbaterilor în apel se referă la obligaţia ce incumbă intimatei A.V.A.S., „unitate care a participat la procesul de privatizare a societăţii SC B.T. SA, iar potrivit legii trebuie să emită dispoziţie atât pentru restituirea în natură, cât şi cu privire la despăgubirile solicitate”.
În speţă, instanţei de apel i se impută în mod nelegal neexercitarea rolului activ, prin neatenţionarea părţii în legătură cu completarea, sub aspect subiectiv, a cadrului procesual, în baza principiului disponibilităţii.
Or, rolul activ al instanţei în accepţiunea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi, în apărarea intereselor acesteia şi în detrimentul celorlalte părţi în cauză.
Procesul civil este, de regulă, un proces al intereselor private, aşa încât rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii - al disponibilităţii şi al contradictorialităţii.
Prin urmare, în cauză, fără concursul părţii interesate, în sensul lămuririi cadrului procesual dedus judecăţii, instanţa de judecată în apel era obligată să respecte limitele investirii, iar nu să se substituie voinţei apelantei-reclamante exprimată doar ulterior, prin cererea de recurs, cum se susţine prin prezenta cale de atac.
Înalta Curte constată, în continuare, că, potrivit deciziei de casare din cel de-al doilea ciclu procesual, instanţa de judecată trebuia să verifice, sub aspectul stabilirii modalităţii de restituire a bunului şi al titularului obligaţiei de a propune acordarea măsurilor reparatorii, dacă la data intrării în vigoare a legii societatea comercială, în al cărei patrimoniu este evidenţiat imobilul solicitat, era sau nu integral privatizată.
Instanţa de casare a apreciat că se impune administrarea tuturor probelor pentru identificarea situaţiei juridice a imobilelor litigioase, sens în care, în apel, s-a dispus suplimentarea probatoriului cu înscrisuri şi expertiză în specialitatea construcţii, respectiv topografie.
Conform dovezilor administrate, astfel cum se reţine din hotărârea instanţei de apel, reiese că terenul aferent, se suprapune peste terenul înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat SC B.T. SA Timişoara (seria din 19 iulie 1994) şi că parcelele în cauză erau cuprinse, la data de 14 februarie 2001, în patrimoniul acestei societăţi comerciale, integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În acest context, instanţa de apel a analizat corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 29 (fost 27) din legea specială în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Astfel, în situaţia în care la data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 societatea comercială în al cărei patrimoniu este evidenţiat imobilul litigios era integral privatizată, măsurile reparatorii se propun în echivalent de instituţia care a efectuat privatizarea, în speţă de intimata A.V.A.S.
Prin urmare, nu se susţine critica reclamantei privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materie, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a avut în vedere problemele de drept dezlegate anterior, cu putere de lucru judecat.
Înalta Curte mai reţine că recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei recurate raportat şi la nelămurirea deplină a situaţiei de fapt prin probele administrate, insuficiente, respectiv la neadministrarea unei probe cu contraexpertiză, în opinia acesteia cu nerespectarea dispoziţiilor date de instanţa de control judiciar.
Înalta Curte observă că, prin notificarea din /2002, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor, înscrise în C.F., ori, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale.
Conform expertizei din apel, în rejudecare, s-a concluzionat că Fostele Uzine B. ar fi avut în patrimoniu şi o altă componentă, respectiv parcela cu nr. cadastral, situaţie de fapt ce atrage, potrivit susţinerilor contestatoarei, administrarea de noi probatorii pentru a se lămuri cine este unitatea deţinătoare.
Or, determinarea precisă a stării de fapt impusă de instanţa de casare, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., a privit identificarea imobilelor cuprinse în notificare, iar nu a celor noi rezultate din administrarea expertizelor efectuate în cauză, aceasta în acord cu limitele obiectului material dedus judecăţii, aşa încât criticile din recurs nu pot fi formulate decât cu referire la argumentele avute în vedere de instanţa de apel.
În speţă, la termenul din 02 martie 2012, apelanta-reclamantă a solicitat a se dispune efectuarea unei contraexpertize, specialitatea construcţii, evaluare şi topografie, pe considerentul că din datele obţinute de la Arhivele Naţionale a reieşit faptul că vechile Uzine B. nu se întindea doar pe cele 3 numere topo avute în vedere de experţi. ci şi pe nr. cadastral X.
Cu privire la această solicitare, în mod corect Curtea de Apel, la 09 martie 2012, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 212 C. proc. civ., deoarece notificarea din 2002 nu se referă şi la nr. cadastral X, ci numai la nr. cadastral X, care a făcut obiectul expertizării, precum şi faptul că experţii au răspuns la obiectivele stabilite de instanţă, precum şi obiecţiunilor încuviinţate potrivit îndrumărilor deciziei de casare.
Recurenta a susţinut că expertizele din apel nu au ţinut cont de întreaga documentaţie cadastrală, că din amplasamentul Uzinelor B. în planurile ataşate face parte şi nr. cadastral X, dar şi că expertiza în specialitatea construcţii nu se raportează la momentele indicate de instanţă ca şi repere pentru efectuarea lucrării, nu identifică în teren clădirile evidenţiate în Inventarul-edil Anexa 36 la procesul-verbal de predare-primire încheiat la momentul naţionalizării.
Or, cum aceste critici nu pun în discuţie modul de aplicare a dispoziţiilor procedurale din materia administrării dovezilor, ci netemeinicia concluziilor expertizelor efectuate în apel, Înalta Curte consideră că nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste susţineri se referă, în mod indirect, la respingerea cererii de administrare a contraexpertizei, soluţie, de altfel, motivată de instanţa de apel, cum s-a reţinut mai sus, sens în care nu se constată încălcarea unei norme de drept material, aşadar nu se justifică aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A mai arătat reclamanta că nu rezultă din actele administrate că SC B.T. SA, persoană juridică deţinătoare, este unitate integral privatizată, că ar fi vorba doar de o singură unitate deţinătoare, cât timp s-a făcut referire şi la parcela cu nr. cadastral X, că nu interesează numai structura acţionariatului, ci noţiunea de privatizare şi că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are semnificaţia indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, condiţie nedovedită în speţă.
Dacă referitor la primele două argumente Înalta Curte apreciază că acestea privesc exclusiv probele administrate, astfel încât nu pot fi avute în vedere în analiza unui motiv de nelegalitate din perspectiva structurii actuale a art. 304 C. proc. civ. (după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), în legătură cu celelalte susţineri reţine că, pentru a verifica în ce măsură se aplică prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să cerceteze în ce proporţie acţiunile au fost sau nu înstrăinate în cadrul procesului de privatizare, respectiv dacă societatea în cauză, deţinătoare a imobilelor, mai avea sau nu cote de capital neprivatizate, proporţia acestora, pentru a permite a se face distincţiile din art. 21 din acelaşi act normativ.
În speţă, instanţa de apel a concluzionat, pe baza actelor depuse la dosar, inclusiv a contractului de privatizare (contract de vânzare-cumpărare acţiuni din 5 mai 2000 - filele 32-34 dosar apel), că statul nu este acţionar majoritar (la data de 14 ianuarie 2001, SC G. SA deţinea 69,97% din valoarea capitalului social) şi că, în calitatea sa de acţionar minoritar al unităţii ce are în patrimoniu imobilul (prin S.I.F. B.C., cu un procent de 12,89% din capitalul social al SC B.T. SA), nu deţine o valoare a acţiunilor sau a părţilor sociale mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută (4.195.225 lei valoare acţiuni faţă de 13.139.711,20 lei numai valoarea terenului aferent parcelelor indicate în notificare).
Prin urmare, Înalta Curte constată că, deşi se contestă finalizarea procedurii de privatizare anterior intrării în vigoare a legii speciale, acest fapt s-a petrecut şi, de asemenea, că trimiterea la prevederile art. 21 alin. (1), respectiv art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea procedurii legale speciale nu se susţine, în condiţiile în care textul de lege nu este aplicabil cauzei de faţă.
Se contestă de către reclamantă şi împrejurarea conform căreia instanţa de apel ar fi apreciat drept relevantă în cauză necontestarea procedurii de privatizare.
Or, Înalta Curte reţine că, în măsura în care s-a invocat în apel greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru a înlătura aspectele legate de integralitatea privatizării, instanţa de apel a avut în vedere, în mod legal, că reclamanta nu a formulat anterior vreo cerere privind constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii contractului de privatizare.
De altfel, condiţia privatizării integrale este subînţeleasă, se deduse din chiar prevederile art. 29, mai sus menţionat, care face trimitere la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în privinţa proporţiei de capital neprivatizat care să permită aplicarea acestor din urmă norme.
Recurenta a susţinut şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, prin neadministrarea tuturor probelor necesare cercetării raportului litigios în legătură cu unitatea deţinătoare, instanţa de apel ar fi adus atingere dreptului său de acces la justiţie.
Înalta Curte constată că dreptul invocat este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin dispoziţiile Convenţiei, citate de recurentă, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Ducând mai departe acest raţionament, C.E.D.O., a stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul de acces la o instanţă. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate prin prisma articolului 6 parag. 1 - egalitatea armelor sau a articolului 6 parag. 3 d) - citarea şi interogarea martorilor, însă, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.
În materie probatorie, Curtea a reamintit că egalitatea armelor se traduce mai ales prin posibilitatea oferită fiecărei părţi din proces să depună probele necesare pentru a atesta faptele în favoarea sa, în condiţii care să nu o plaseze într-un net dezavantaj faţă de adversarul său.
Totuşi, acest principiu nu este unul absolut şi suferă excepţii în măsura în care statele dispun de o marjă de apreciere cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi.
Acestea pot, mai ales, să respingă probele care nu sunt pertinente pentru procedura în cauză sau care tind să dovedească fapte a căror existenţă nu are legătură cu soluţia litigiului în care sunt sesizate.
Conform jurisprudenţei Curţii, admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, revine instanţelor naţionale să apreciere elementele de probatoriu administrate în faţa lor.
În speţă, instanţa de apel a indicat în mod corespunzător motivele pentru care a respins proba cu contraexpertiză, relevând că, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, teza probatorie propusă nu are nicio incidenţă pentru soluţionarea cauzei în lipsa sesizării instanţei în mod legal. Această motivare nu este nici arbitrară şi nici nerezonabilă.
În acest context, Înalta Curte observă că niciun element al dosarului nu permite o îndoială cu privire la echitatea procedurii supuse examinării, de natură a fi analizată din perspectiva art. 6 C.E.D.O.
În recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, ca motiv subsidiar celui ce vizează aplicarea greşită a legii, analizat anterior, necercetarea cererii de apel în raport de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.
Pe de o parte, Înalta Curte constată că această critică nu este dezvoltată, în sensul că nu se arată care dintre aspectele sesizate în apel, ce nu au primit o dezlegare în drept prin decizia instanţei de recurs, nu au fost cenzurate de instanţa de apel din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că nemulţumirea recurentei este legată în continuare de modalitatea de administrare şi interpretare a dovezilor produse în cauză, aspect ce a făcut obiect al analizei instanţei de recurs în cele ce preced.
Drept consecinţă, referirea făcută la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate conduce la casarea hotărârii recurate în vederea evocării fondului litigiului.
Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul recurentei-reclamante I. (L.S. D.M.
Referitor la recursul declarat de intimata A.V.A.St., Înalta Curte observă că acesta este fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că s-au încălcat prevederile art. 23, 29 şi 32 din Legea nr. 10/2001 cât timp partea reclamantă nu a depus la dosarul administrativ înscrisuri doveditoare ale calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în accepţiunea legii speciale.
În cauză, prin sentinţa civilă nr. 677 din 13 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia, reţinând că nu s-au depus în termen actele de proprietate ale fostului proprietar al imobilului şi nici înscrisuri care să ateste calitatea reclamantei de succesoare a lui B.F. Această soluţie a fost menţinută în apel, cale de atac exercitată de reclamantă, însă a fost casată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că prin depunerea certificatelor de calitate de moştenitori, după defuncţii L.M.G. şi B.F., a fost îndeplinită cerinţa reţinută la fond.
Ulterior, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte contestaţia, a anulat decizia emisă de A.V.A.S., contestată în cauza de faţă, a respins cererea de restituire în natură a imobilelor indicate în notificare şi a obligat intimata să emită în favoarea contestatoarei propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Apelul exercitat de A.V.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1063 din 6 iunie 2008 de mai sus a privit, printre altele, necercetarea fondului contestaţiei, întrucât prima instanţă nu ar fi analizat aspectele referitoare la dreptul de proprietate.
Pârâta nu s-a apărat la momentul formulării căii de atac a apelului în sensul celor arătate în prezentul recurs, criticile sale vizând, în principal, competenţa A.V.A.S. în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, nu mai poate susţine depunerea tardivă a înscrisurilor doveditoare de către reclamantă faţă de neinvocarea unor critici pe acest aspect prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei fondului.
Procedând în sensul celor expuse în precedent, pârâta a achiesat la soluţia primei instanţe sub aspectul semnalat şi nu mai poate omisso-medio - peste calea de atac a apelului, în aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., s-o deducă judecăţii recursului.
În consecinţă, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A.V.A.S., potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta I. (L.S.) D.M. şi de pârâta A.V.A.S., împotriva Deciziei civile nr. 156/ A din data de 06 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4626/2013. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 4630/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
