ICCJ. Decizia nr. 4630/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4630/2013
Dosar nr. 4955/2/2012
Şedinţa publică de Ia 21 octombrie 2013
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 566 din 9 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea precizată de reclamanta B.S. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC F. SA, Asociaţia „F. Programul acţiunilor salariaţilor", M.M. şi M.G.G., având ca obiect obligarea pârâţilor să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 2, precum şi radierea dreptului de proprietate înscris în C.F. Bucureşti de pârâta SC F. SA; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul P.T., în interesul reclamantei şi intervenienţilor B.T. şi B.N.; a constatat, rămasă fără obiect, cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii. B.T. şi B.N.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconventională formulată de pârâta reclamantă M.M., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de scurtă durată, asupra apartamentului, din imobil; a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul O.I., ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie principala formulată de intervenienţii O.l. şi O.M., având ca obiect obligarea pârâţilor să le lase, în deplină proprietate şi posesie, cota de 2/8 din imobil, precum şi radierea dreptului de proprietate înscris în C.F., în favoarea SC F. SA.
În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a constatat următoarele:
Prin actele de vânzare-curnpărare ataşate la dosar, B.M. şi B.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin achiziţionarea de cote succesorale, în urma decesului lui Bărăscu Dumitru, întreaga avere imobiliară a rămas soţiei supravieţuitoare, B.M., conform menţiunilor testamentului de la fila 33 şi ale certificatului de moştenitor din 1955. După decesul M.B., bunurile acesteia s-au transmis către nepoţii săi, B.V. şi B.S., astfel cum rezultă din testamentul autentificat din 1955. La data de 5 august 1998 a decedat B.V., lăsând, ca moştenitori, pe B.S., în calitate de soţie supravieţuitoare, B.T. şi B.N., în calitate de fii, conform certificatului de calitate de moştenitor din 1998, respectiv certificatului de moştenitor din 2004.
Prin Decizia nr. 1309 din 9 noiembrie 1962 emisă de Sfatul popular al raionului 23 August, imobilul fostă proprietate a defunctei B.M.a trecut în proprietatea statului, în baza certificatului de vacanţă succesorală din 7 septembrie 1962. Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 246/ A din 6 februarie 2003, a admis cererea formulată de B.S. şi a dispus anularea certificatului de vacanţă succesorală din 1962, precum şi a Deciziei nr. 1309/1962, hotărâre rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului.
La data de 2 august 1995, s-a încheiat contractul de vânzare-curmpărare de acţiuni, între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de vânzător, şi Asociaţia F., în calitate de cumpărător, având ca obiect un număr de 7.636 de acţiuni, cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, reprezentând 40% din capitalul social al SC F. SA.
Pârâta M.M. a dobândit, prin contractul de vânzare-curnpărare cu plata preţului în rate din 3 aprilie 1997, completat prin două acte adiţionale, dreptul de proprietate asupra unui apartament în suprafaţă utilă de 83,33 mp, la vânzătorul, Primăria municipiului Bucureşti, prin reprezentant SC F. SA, iar pârâtul M.G.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din acelaşi imobil, prin contractul de vânzare-curnpărare din 14 iulie 2000, completat printr-un act adiţional.
Prin înscrisul depus la fila 82, intervenientul accesoriu P.T. acreditează teza conform căreia, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 22 aprilie 1997, defunctul B.Vi. şi-a angajat promisiunea ca, după rămânerea definitivă a sentinţei civile „privind dobândirea acestui imobil pe cale judecătorească", să transmită către promitentul cumpărător, P.T., dreptul de proprietate asupra întregului imobil în litigiu. De asemenea, la data de 20 octombrie 1998, este autentificat, antecontractul de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia intervenienţii principali, B.T. şi B.N. se obligă să transmită intervenienîului accesoriu „salonul în suprafaţă de 250 mp, cu destinaţie de hală de producţie".
Prin sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, este admisă cererea intervenientului O.I. şi pronunţată o hotărâre care ţine loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din imobilul în litigiu, în contradictoriu cu Bărăscu Stana, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, prin neapelare.
Cererea principală, formulată de reclamanta B.S., este neîntemeiată. Obiectul pricinii îl constituie revendicarea, în temeiul dreptului comun, a întregului imobil, format din teren în suprafaţă de 712 mp şi construcţiile aferente. Netemeinicia pretenţiilor reclamantei rezidă, pe de o parte, din sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei sector 2, prin care a fost pronunţată o hotărâre care tine loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din Imobilul în litigiu, în favoarea intervenientului O.l.
Aşadar, în ceea ce priveşte cota sus-menţionată, reclamanta nu întruneşte nici măcar cerinţele de admisibilitate ale unei acţiuni în revendicare, nemaideţinând calitatea de proprietar neposesor în raport de această cotă, având în vedere prevederile legale invocate, respectiv dreptul comun în materie, art. 480 C. civ.
Pe de altă parte, pentru cota de 6/8, netemeinicia pretenţiilor reclamantei este determinată de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s~a adoptat Legea nr. 10/2001, care înlătură aplicarea dreptului comun în speţă, potrivit principului specialia generalibus derogant. Acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de vacanţă succesorală, admisă prin Decizia civilă nr. 246/ A din 6 februarie 2003, a avut, ca finalitate, constatarea caracterului abuziv al preluării.
Nu se poate opera cu soluţia consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic. Această concluzie decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate este condiţionată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulităţii actului de înstrăinare, determinat de reaua credinţă a părţilor din contractul de vânzare-cumpărare, iar, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În speţă, actele de dispoziţie privind cele două apartamente în litigiu, respectiv contractul de vânzare cumpărare din 3 aprilie 1997 şi contractul de vânzare cumpărare din 14 iulie 2000, sunt valabile şi îşi produc efectele.
De asemenea, legea specială stabileşte şi o posibilitate de reparaţie în echivalent. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr, 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Or, în cauza de faţă, reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative.
Pe de altă parte, s-a reţinut, în considerentele deciziei pronunţate în soluţionarea recursuiuî în interesul legii, ca, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează protecţia unui „bun actual", aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, aşa cum reiese dîn jurisprudenţa sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual" şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României).
Prin urmare, Tribunalul a reţinut, în integralitate, netemeinicia prezentei cereri, având în vedere că nu se face dovada respectării principiului spetialia generalihas derogam şi nici dovada respectării cerinţelor de formă, prevăzute de legea specială.
Netemeinicia şi lipsa de probe concludente în ceea ce priveşte acţiunea reclamantei a mai reţinut Tribunalul şi cu referire la pretenţiile invocate faţă de pârâtele SC F. SA şi Asociaţia F. Programul acţiunilor salariaţilor. Examinând clauzele contractului din 2 august 1.995,Tribunaiul a constatat că obiectul tranzacţiei ÎI reprezintă vânzarea-cumpărarea unui „număr de 7.636 acţiuni, la o valoare nominală de 25.000 lei fiecare". Lista anexă a contractului prevede, la poziţia 7, că imobilul este înregistrat în patrimoniul SC F. SA, cu o valoare de 14.310 Iei. Or, conform contractului, valoarea unei singure acţiuni este de 25.000 lei. Aşadar, faţă de valorile diferite indicate, Tribunalul a constatat că nu există identitate între obiectul vânzării şi valoarea stabilită a imobilului care face obiectul litigiului. Prin urmare, ţâţă de aceste neconcordanţe, nu este probată, rară putinţă de tăgadă, legătura indisolubilă care ar trebui să existe între obiectul pricinii şi înscrisul la care se face trimitere, respectiv contractul de vânzare cumpărare din 1995.
Cu privire la cererea de intervenţie formulată de B.T. şi B.N., instanţa a reţinut că aceasta este lipsită de obiect, având în vedere că intervenienţii nu formulează pretenţii proprii, ci doar solicită să fie respinsă acţiunea reclamantei.
Referitor la cererea de intervenţie accesorie formulată de P.T., Tribunalu! a constatat netemeinicia acesteia - Obiectul principal al cauzei îl reprezintă o acţiune în revendicare imobiliară. Printr-o cerere de intervenţie accesorie se sprijină interesul părţii în favoarea căreia este formulată. în cauză, însă, intervenientul accesoriu justifică interesul prin menţiunile înscrisului denumit „antecontract de vânzare cumpărare"- fila 82, precum şi prin ceie ale antecontractului de vânzare cumpărare autentificat din 20 octombrie 1998 - fila 84. Fiind făcută în interesul reclamantei, având natura juridică a unui mijloc de apărare, este evident că cererea de intervenţie accesorie va urma soarta cererii principale.
Aşadar, faţă de soluţia pronunţată în acţiunea principală, Tribunalul a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de P.T., ca neîntemeiată.
Pentru aceieaşi considerente, în esenţă, a respins şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Orian îoan, raportat la netemeinicia acţiunii principale şi la împrejurarea că cererea de intervenţie este formulată în interesul reclamantei.
Prin cererea reconvenţionaîă formulată, pârâta reclamantă M.M. a solicitat să se constate îndeplinirea condiţiilor pentru intervenirea uzucapiunii scurte, în ceea ce priveşte apartamentul, cerere pe care Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, determinat de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat nulitatea contractului pârâtei, deci, nu a pus în discuţie valabilitatea acestui act, care, ca atare, nu poate constitui just titlu, în sensul art. 1897 C. civ.
Prin cererea de intervenţie principală formulată de O.l. şi O.M., se reiterează motivele de fapt redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. în consecinţă, pentru argumentele prezentate în soluţionarea acţiunii principale, prima instanţă a respins şi cererea de intervenţie respectivă.
Atât prin cererea de chemare în judecata, cât şi prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii O.l. şi O.M. a fost formulat şi capătul distinct, având ca obiect radierea dreptului de proprietate înscris în C.F. de către pârâtă SC F. SA, pretenţie subsecventă celei principale şi care, astfel, urmează situaţia juridică a acesteia din urmă.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta B.S. şi intervenienţii O.l. şi O. M.
Prin Decizia civilă nr. 43/ A din 18 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate, cu obligarea apelanţilor la plata sumei de 2.345 lei cheltuieli de judecată către intimata M.M.
în ceea ce priveşte situaţia de fapt referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o singură eroare, însă, lipsită de relevanţă în contextul cauzei, şi anume a consemnat, în mod greşit, că, după decesul M.B., prin transmisiune testamentară, bunurile sale s-ar fi transmis nepoţilor, B.V. şi B.S., în fapt, potrivit testamentului autentificat din 1955, transmisiunea testamentară s-a făcut către B.V. şi B.A., care era soţia lui V., la acel moment. De asemenea, la decesul M.B., intervenit în anul 1962, B.V. divorţase de B.A., iar aceasta din urmă renunţase la moştenirea testamentară privind partea sa. B.S., cea de-a doua soţie a lui B.V., l-a moştenit pe acesta din urmă, în calitate de soţie supravieţuitoare, alături de B.T. şi N., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 2 decembrie 1998.
Sub acest aspect, Curtea a înlocuit considerentele instanţei de fond, cu privire la situaţia dobândirii dreptului de proprietate de către B.S. şi intervenienţii forţaţi B.T. şi N.
În ceea ce priveşte faptul că, în mod greşit» s-a reţinut că, la momentul învestirii instanţei, din 27 iunie 2007, B.S. nu ar mai fi avut calitatea de proprietar neposesor, întrucât cota de 2/8 din imobil s-a transmis abia în 21 august 2007, când sentinţa civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a rămas definitivă şi irevocabila, Curtea a apreciat că este lipsită de relevanţă această menţiune, întrucât, pe de o parte, la data de 21 august 2007, hotărârea a devenit definitivă şi irevocabila prin neapelare, însă această cotă făcuse obiectul tranzacţiei dintre reclamantă şi întervenienţi încă din 7 decembrie 2003, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, cauza a fost soluţionată pe fondul său, prin. analiza comparativă a titlurilor de proprietate şi a regulilor de drepî intern şi comunitar, în materia restituirii proprietăţii, nefiind respinsă, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în temeiul lipsei calităţii procesuale active ori a excepţiei înadmisibilităţii.
În acest context, calitatea de proprietar, invocată de reclamantă, prin acţiunea principală, a fost raportată la momentul pronunţării sentinţei, când deja. reclamanta, potrivit sentinţei civile sus menţionate, înstrăinase cota sa de proprietate.
Cu toate acestea, instanţa a analizat, pe fond, dreptul de proprietate în întregul său şi în raport de toţi coproprietarii.
De asemenea, lipsite de relevanţă sunt şi susţinerile privind faptul că s-ar fi reţinut, greşit, că Bărăscu Stana ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi, în realitate, aceasta a fost formulată de B.A. şi intervenienţii B.T. şi N.
În fapt, instanţa de fond a reţinut împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile, fara a face nici o distincţie referitor la titularii notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se produce nicio vătămare nici reclamantei şi nici întervenienţi lor, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a accesat dispoziţiile acestei legi.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cauzei din perspectiva acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi a legilor speciale în materie, Curtea a reţinut că, în mod corect, Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Faţă de considerentele primei instanţe, a arătat, în pius, că, potrivit deciziei în interesul legii, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionând că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fund posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, Ia rândul său de un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este, însă, necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice, pe fond, dacă şi pârâtul, în acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un „bun" în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o „speranţă legitimă" în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţa constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă, fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
În speţă, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin Decizia nr. 1309 din 9 noiembrie 1962 emisă de Sfatu Popular al Raionului 23 August, în baza certificatului de vacanţă succesorală nr. 134 din 7 septembrie 1962 şi a deciziilor subsecvente administrative nr. 1309/1962 şi nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962 ale Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.
Prin Decizia civilă nr. 246 din 6 februarie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta B.S. şi intervenienţii forţaţi B.T. şi B.N., dispunându~se anularea certificatului de vacanţă succesorală din 1962, precum şi a Deciziei nr. 1309/1962 şi a Deciziei nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962 ale Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.
În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că apelanţi i reclamanţi sunt în termen să solicite anularea certificatului de vacanţă succesorală, întrucât defunctul B.V., autorul reclamanţilor, nu fusese citat la notariat, la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B.M., şi a luat cunoştinţă de existenţa testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa, în preajma Crăciunului anului 1996.
În considerentele acestei decizii, instanţa judecătorească nu face nicio menţiune referitoare la nevalabilitatea titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunţat fiind faptul că certificatul de vacanţă succesorală este anulabii, din cauza necităriî defunctului B.V., recunoscându-se doar calitatea de moştenitori a reclamantei şi mtervenienţilor forţaţi în succesiunea Iui B.M., prin reprezentarea autorului comun, B.V.
Consecinţa acestei hotărâri judecătoreşti, pronunţată la 6 februarie 2003, nu are, însă, ca efect, intrarea în patrimoniul reclamanţilor ori a autorului lor a dreptului de proprietate al autoarei comune, B.M.
Fiind un imobil intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, se supune legislaţiei speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanţii apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul nevalabil.
În aceste condiţii, reclamanta şi întervenienţii O. nu dovedesc existenţa unei hotărâri judecătoreşti, prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare, şi nici a desfiinţării actului de vânzare -cumpărare al intimaţilor, motiv pentru care nu au „un bun", în condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional Ia Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor „speranţă legitimă" fiind legea specială - Legea nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea dovedirii nevalabilităţii titlului statului, respectiv Decretul nr. 3/1951.
Împrejurarea că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate, ci este o consecinţă firească a aplicării principiului de drept „Specialia generaiibus derogam".
În cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. l din Protocolul nr. l, în raport cu legislaţia internă, reţinând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fîe la acordarea unei despăgubiri.
În consecinţă, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării (nevalabilitatea titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În acest context, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada soluţionării procedurii prealabile administrative.
În jurisprudenţa actuală a instanţei europene s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei „Păduraru" contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele „Străin" şi „Porţeanu", pe care Curtea a l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terţi, care ie ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri ia valoarea de piaţă a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. l din Protocolul nr. 1 (cauza „Străin", paragraf 39; cauza „Porţeanu", paragraf 35; cauza „Andreescit Murăreţ şi alţii" - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării, fără titlu, a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui „bun actual" în patrimoniul fostului proprietar.
în prezent, distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza „Atanasiu şi alţii contra României" (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun", pe care Curtea le-a uzitat, în mod constant, în jurisprudenţa sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus, expres, in sensul restituirii hanului (parag. 140 şi 143).
În cauză, Decizia civilă nr. 246/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 4040/2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu au dispus, în mod irevocabil, restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul executoriu, care să atragă calitatea de „bun", definit astfel de către jurisprudenţa C.E.D.O.
În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Diferenţa esenţială de abordare în cauza „Atanasiu", faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa „bunului" în patrimoniul reclamantei, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a ti aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşa fiind, urmare a hotărârii C.E.D.O. pronunţate în cauza „Atanasiu", circumstanţele tactuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că apelanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acestora la restituirea imobilului din Bucureşti, sectorul 2.
Faţă de consideraţiile expuse mai sus, rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. 1, de care apelanţii să se poată prevala în restituirea bunului lor.
Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenţei europene, criteriile de preferabil.itate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autorităţile naţionale. Prin urmare, chiar aplicându-se, direct, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apelanţii nu au un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prezentele considerente sunt comune atât apelului formulat de intervenienţii O.I. şi M., cât şi apelului formulat de reclamanta B.S., deoarece criticîle dezvoltate prin motivele de apel sunt identice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.S. şi intervenientul O.I., criticând-o pentru următoarele motive comune:
Aşa cum rezultă din actele depuse, cererea de chemare in judecată iniţială a fost introdusă în anul 1997, deci, înainte de apariţia Legii speciale, nr. 10/2001, iar scopul acţiunii era anularea vacanţei succesorale, care, de altfel, s-a dispus prin Decizia nr. 246/2003.
Ca o consecinţă, anul următor a fost eliberat certificatul de moştenitor din 2004, prin care s-a constatat că B.S., B.T. şi B.N. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Având la dosar aceste documente, instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele existenţei actelor respective, care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor.
Astfel, certificatul de moştenitor este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă calitatea de moştenitor, ci se constată această calitate.
Este adevărat că, prin el însuşi, certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, in cazul recurenţilor, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor, care, împreuna cu certificatul de moştenitor, făceau dovada drepturilor părţilor.
În această calitate, recurenţii sunt beneficiarii legii în virtutea căreia anumiţi moştenitori (cei sezinari) au posesiunea de drept a bunuriior succesorale, de la data deschiderii succesiunii.
Termenul de „posesiune" are un înţeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exerciţiul drepturilor şi acţiunilor aferente bunuriior succesorale.
În virtutea acestor dispoziţii, singura acţiune posibilă pe care o puteau introduce era acţiunea în revendicare, mai ales că situaţia imobilului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare şi ipotezele în care încălcarea unei dispoziţii legale nu conturează aplicarea, în situaţii juridice identice, a unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea de abuz din partea acestuia, ca raţiune a adoptării actului normativ in discuţie, după cum rezultă chiar din titulatura sa.
În speţă, necitarea unui succesibii de către notarul de stat, fără a se dovedi sau, cel puţin, a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V.u de fosta sa soţie, B.A., constituie o încălcare a legii întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, urmată de petiţia de ereditate.
În condiţiile în care recurenţii deţin un certificat de moştenitor, nu era necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de punere în posesie, calitatea lor, de proprietari, menţinându-se de la data preluării.
Mai mult, prin anularea vacanţei succesorale, titlul Statului a fost desfiinţat şi, ca atare, în lipsa acestuia, nu aveau de ce să mai solicite unei instituţii publice restituirea unui bun pentru care aceasta nu mai avea titlu.
Intimatele SC F. SA, Asociaţia P.A.S. şi M.M. au depus întâmpinare, solicitând, respingerea recursurilor ca nefondate. Totodată, M.M. a invocat şi excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei reclamante B.S. depunerea la dosar a Deciziei civile nr. 1046 din 28 februarie 2013 a acestei instanţe, în susţinerea criticii referitoare la inaplicabilitatea, în speţă, a legii speciale.
Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate II primită, întrucât susţinerile recurenţilor, astfel cum au fost prezentate mai sus, se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Părţile menţionate critică, în esenţă, aplicarea greşită a legii speciale de reparaţie, în cauza de ţaţă, raportat la hotărârea judecătorească de desfiinţare a certificatului de vacanţă succesorală şi la existenţa certificatului de moştenitor din 2004, precum şi încălcarea jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., determinat de împrejurarea că, faţă de existenţa certificatului de moştenitor emis în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor B.T. şi B.N. şi de efectele produse de acest act juridic, nu mai era necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de punere în posesie, conform celor statuate în hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza „Atanasiu ş.a împotriva României" (aceasta chiar dacă recurenţii nu au făcut referire expresă la hotărârea respectivă în cererile de recurs). Prin urmare, susţinerile recurenţilor reprezintă motive de nelegalîtate, susceptibile de încadrare în motivul de modificare sus-menţionat.
Analizând, din această perspectivă, decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În litigiul de faţă, în dosarul primei instanţe, înregistrat din 2007, B.T. şi B.N., introduşi în cauză pe calea intervenţiei forţate formulată de reclamanta B.S., au depus întâmpinare la acţiunea principală, în revendicare, susţinând că nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul este suspus dispoziţiilor Legii speciale, nr. 10/2001, sens în care au solicitat şi respingerea acţiunii. Totodată, au formulat cerere reconvenţională, prin care au pretins obligarea Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, conform art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Au arătat că dispoziţia ce urmează a se pronunţa de Municipiul Bucureşti trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta Bărăscu Stana nu a formulat notificare în temeiul legii speciale şi, ca atare, este decăzută din dreptul la măsuri reparatorii.
Cererea reconvenţională sus-menţionată a fost disjunsă din dosarul iniţial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 6869/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 5 februarie 2010 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de B.T. şi B.N., ca neîntemeiată, reţinându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza certificatului de vacanţă succesorală din 1962 şi a Deciziei nr. 53679/357 din 24 octombrie 1962, acte desfiinţate prin Decizia nr. 246/ A din 6 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV~a civilă, rămasă irevocabilă. Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanţei succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispoziţiile art. 2 din Legea nr, 10/2001, nefiind o „preluare abuzivă", în sensul textului evocat.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii formulate de B.T. şi B.N., prin Decizia nr. 288/ A din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Iii-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conform căreia s-a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi menţionaţi, şi prin Decizia nr. 1046 din 28 februarie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleaşi părţi împotriva hotărârii instanţei de apel.
Potrivit deciziei instanţei de recurs enunţate mai sus, s-a reţinut că, în speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietăţii private, ci au fost reglementate prin dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi se regăsesc şi în Noul C. civ.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condiţiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturare de Înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desfiinţare a titlului statului (în speţă, s-a reţinut că titlul este nevalabil, ca urmare a anulării certificatului de vacanţă succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă) atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.
A concluzionat instanţa de recurs că imobilul în iitigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate şi posesie, sau obţinerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fî valorificate pe calea dreptului comun, instanţa de recurs făcând referire la acţiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de faţă, din care s-a disjuns cererea formulată de B.T. şi B.N.
În consecinţă, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit, prin hotărâre judecătoreasă rămasă irevocabilă, că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că pretenţiile moştenitorilor foştilor proprietari, privind redobândirea bunului, în deplină proprietate şi posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun. Raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor judecătoreşti sus-menţionate şi la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esenţială în soluţionarea recursurilor de faţă, Înalta Curte constată că, în mod nelegal, Curtea de Apel, prin decizia recurată, a soluţionat cauza în raport de incidenţa legii speciale de reparaţie, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 şi de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. (cauza „Atanasiu ş.a împotriva României"). Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă în speţă, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu mai poate fi combătută sub acest aspect, în dosarul de faţa, iar decizia în interesul legii evocată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene în cauza „Atanasiu" sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut, şi în cazul în care există un concurs între legea specială, dreptul comun şi, eventual, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta B.S. şi de intervenientul O.l., va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru ca această instanţă să soluţioneze litigiul în temeiul şi în condiţiile dreptului comun, art. 480 C. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta B.S. şi de intervenientul O.I. împotriva Deciziei nr. 43/ A din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 201.3.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4629/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4631/2013. Civil → |
|---|
