ICCJ. Decizia nr. 4621/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4621/2013
Dosar nr. 3228/278/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Petroşani, la data de 13 mai 2008 (data poştei), sub nr. 3228/278/2008, astfel cum a fost completată, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA Petroşani, S.I.T.P.S.U. Petroşani şi SC B. SRL, solicitând ca, prin hotărâre, să fie obligate acestea din urmă să-i lase, în deplină proprietate şi folosinţă, terenul în suprafaţă de 23.899 mp, înscris în C.F. Iscroni.
Prin sentinţa civilă nr. 7136 din 9 decembrie 2010, Judecătoria Petroşani a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, raportat la valoarea terenului revendicat şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
În dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub acelaşi nr., reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, şi a SC G.E.P. SRL şi SC N.C. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 147 din 14 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA Petroşani, S.I.T.P.S.U. Petroşani şi SC G.E.P. SRL, prin administrator judiciar H. Consult Ipurl; au fost obligate pârâtele să lase reclamantului, în deplină proprietate şi folosinţă, terenul înscris în C.F. Iscroni, identificat prin raportul de contraexpertiză judiciară efectuat de experţii C.A., I.I., C.M., parte integrantă a sentinţei, reprezentat grafic în schiţele anexe la raport, şi anume suprafeţele de 3.579 mp, 3.335 mp, 3.740 mp şi 751 mp, individualizate în dispozitivul hotărârii. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului câte 500 lei cheltuieli de judecată, precum şi contravaloarea taxei de timbru şi a timbrului judiciar. Acţiunea a fost respinsă faţă de pârâtele SC B. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de insolvenţă H.G., şi SC N.C. SRL S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC M. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul figurează ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului înscris în C.F. Iscroni, identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert judiciar S.A. şi, respectiv, prin raportul de contraexpertiză topografică efectuat de experţii C.A., I.I., C.M., teren reprezentat şi în anexele grafice la aceste rapoarte. Suprafaţa terenului s-a reţinut a fi de 23.899 mp, delimitată prin pct. 1- 2- 3- 4- 5- 6- 7- 8- 9- 10- 11- 12- 13- 14- 15- 16- 1 în planul de amplasament anexă la raportul de expertiză, fiind situat între DN 66 şi Jiul de Est, în Petroşani. Valoarea terenului a fost estimată la 28.122 lei/mp.
Aceste teren a făcut obiectul unor exproprieri succesive, pentru cauză de utilitate publică, în prima etapă, prin Decretul nr. 143/1971 a fostului Consiliu de Stat, şi, în a doua etapă, prin Decretul nr. 252/1976 a aceleiaşi instituţii, pentru construirea unui atelier de tâmplărie şi pentru regularizarea râului Jiul de Est, ambele obiective fiind realizate. Ca persoană expropriată, reclamantul avea vocaţie la reparaţia reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care nu a valorificat-o. Raportul de expertiză şi de contraexpertiză au identificat suprafeţele de teren de 3.579 mp şi de 3.335 mp, deţinute de SC M. SA, de 3.740 mp, deţinută de S.U. şi de 751 mp, ocupată de incinta SC G.E.P. SRL, deţinătorii nefiind proprietari. S-a mai identificat şi suprafaţa de teren de 5.205 mp, ocupată de digul râului Jiu şi suprafaţa de 7.289 mp, ocupată de prundiş şi taluzul râului Jiu.
Interpretând Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, de soluţionare a recursului în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că aplicarea principiului potrivit căruia legea specială exclude dreptul comun este înlăturată în cazul în care aceasta contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sub condiţia ca, prin admiterea acţiunii fostului proprietar, să nu se aducă atingere dreptului altor persoane sau principiului securităţii raporturilor juridice.
În cauză, dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului înscris în C.F. Iscroni, este protejat de Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa C.E.D.O., iar, prin acţiunea în revendicare promovată, nu sunt afectate drepturile de proprietate dobândite de pârâte şi nici securitatea raporturilor juridice consolidate. Ca urmare, a fost admisă acţiunea faţă de pârâtele care sunt în posesia unor suprafeţe de teren revendicate de reclamant. A fost respinsă acţiunea faţă de pârâtele SC B. SRL şi SC N.C. SRL, pentru lipsa calităţii procesual pasive, nefiind dovedit că sunt în posesia vreunei suprafeţe de teren din cea revendicată. S-a respins acţiunea şi în ceea ce priveşte suprafeţele de teren de 5.205 mp, afectată de „Digul râului Jiul de Est”, şi de 7.289 mp, prundiş şi taluz, expropriate de stat pentru cauză de utilitate publică, respectiv pentru îndiguirea şi regularizarea râului Jiu. Cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată de reclamant s-au stabilit proporţional cu valoarea terenului ocupat de fiecare pârâtă.
Prin Decizia civilă nr. 69 din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta S.U. împotriva sentinţei civile sus-menţionate; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea faţă de această pârâtă. A menţinut, în rest, dispoziţiile hotărârii primei instanţe, cu obligarea intimatului reclamant la plata sumei de 1.862 lei, cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Acţiunea promovată de reclamant este o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
Reclamantul a devenit proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. Iscroni, cu titlu de moştenire, în anul 2003, după antecesoarea sa, B.S. Acest imobil este, parţial, ocupat de construcţiile aparţinând apelantei (fila 305, dosar fond Judecătoria Petroşani), potrivit răspunsul la obiecţiuni formulat de experţii care au întocmit raportul de contraexpertiză în cauză. Fiind proprietar, reclamantul are calitatea procesuală activă de a formula o acţiune în revendicare pentru terenul intabulat pe numele său; deci, în mod corect s-a reţinut calitatea sa procesuală activă.
Este reală susţinerea reclamantului, în sensul că terenul nu a făcut obiectul vreunui decret de expropriere. Expertul topograf C.M., la solicitarea Tribunalului Hunedoara, a depus copiile Decretului nr. 252 din 16 iulie 1976 şi, respectiv, ale Decretului nr. 143 din 23 aprilie 1971, în care nu apare numele antecesorilor reclamantului, după cum au reţinut şi experţii în lucrarea efectuată (filele 42-44 dosar tribunal).
Totodată, rezultă, din înscrisurile depuse de apelantă (Ordinul nr. 573/1978 al Ministerului Agriculturii, Decizia nr. 208/1979 a Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Hunedoara, proces verbal încheiat în 23 iunie 1976 al aceluiaşi comitet executiv, extras C.F. Iscroni), că Statul Român a expropriat imobilul înscris în C.F. Iscroni, l-a parcelat şi a transmis, în administrarea municipiului Petroşani şi în folosinţa Cooperativei meşteşugăreşti „U.”, suprafaţa de 3.687 mp, identificată ca fiind parcela, în scopul amplasării atelierului mixt de producţie şi prestări servicii pentru populaţie, cu o suprafaţă de 1.340 mp. Lucrarea urma să înceapă la data de 1 iulie 1979 şi să fie dată în folosinţă la data de 31 decembrie.
Aşadar, apelanta pârâtă a avut aprobare pentru executarea unor lucrări de construcţii pe un terenul aparţinând Statului Român şi care i-a fost dat în folosinţă de proprietar, dreptul fiind înscris în C.F. Iscroni, din anul 1979.
Faţă de aceste înscrisuri, se constată că reclamantul este proprietar tabular asupra imobilului revendicat, însă, pârâta a construit, încă din 1979, un imobil, cu aprobarea Statului Român. Deci, imobilul construcţii proprietatea apelantei pârâte a fost edificat pe terenul proprietatea reclamantului.
Art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (…), se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile legii. Din prevederile acestui text de lege rezultă că imobilul reclamantului face obiectul Legii nr. 10/2001 şi putea fi solicitat în baza acestei legi speciale de reparaţie.
În condiţiile în care reclamantul avea posibilitatea de a uza de legea specială de reparaţie, nu poate beneficia de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Decizia nr. 33 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, stipulează, expres, că acţiunea în revendicare poate fi admisă dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau siguranţei raporturilor juridice civile. Or, în acest caz, există un alt drept de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, iar reclamantul nu mai are alegerea între legea specială şi dreptul comun. Ca urmare, a fost respinsă acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta S.U., ca nefondată, în urma admiterii apelului declarat de pârâta menţionată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.T., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O., Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii.
În motivarea hotărârii, se reţine faptul că terenul nu a făcut obiectul exproprierii, în raport de probele administrate, precum şi că a fost expropriat terenul învecinat cu terenul din litigiu, respectiv terenul înscris în C.F. Iscroni, care a fost parcelat şi transmis în administrarea Municipiului Petroşani şi în folosinţa Cooperativei meşteşugăreşti "U." Pe terenul recurentului s-a construit, cu aprobarea Statului Român, construcţia proprietatea intimatei.
În acelaşi context şi raportat la art. 1 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel constată că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, calea legala pentru recuperarea terenului fiind cea prevăzută de legea specială de reparaţie.
S-a mai reţinut că reclamantul nu poate beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici de decizia 33/2008, deoarece s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimatei.
Împrejurarea că terenul expropriat, înscris în C.F. Iscroni, a fost identificat greşit sub vechiul regim şi Statul Român a autorizat edificarea unor construcţii pe terenul proprietatea recurentului, înscris în C.F. Iscroni, nu constituie o trecere în proprietatea statului, în mod abuziv, a terenului proprietatea recurentului, în sensul art. 1 din Legea nr. 10/ 2001.
Prin art. 492 şi următoarele C. civ., se reglementează situaţia construcţiilor edificate de o terţă persoană pe terenul proprietatea altei persoane, speţa de faţă circumscriindu-se acestui caz.
În consecinţă, în prezentul litigiu, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, şi nu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare fiind admisibilă.
2. Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că simpla edificare a unei construcţii pe un teren ce nu a trecut niciodată în proprietatea statului echivalează cu o trecere abuzivă a acestui bun la stat, acţiunea în revendicare este admisibilă, raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 şi la art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, a stabilit că aplicarea principiului potrivit căruia legea specială exclude aplicarea dreptului comun în materie poate fi înlăturat dacă această lege contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sub condiţia ca, prin admiterea acţiunii în revendicare, să nu se aducă atingere dreptului altor persoane ori securităţii raporturilor juridice.
Dreptul de proprietate al recurentului, înscris în C.F. Iscroni, este protejat de Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa C.E.D.O., iar securitatea raporturilor juridice consolidate nu este afectată.
În speţa de faţă, nici dreptul de proprietate al intimatei nu este afectat prin admiterea cererii în revendicare, întrucât aceasta rămâne proprietara construcţiei.
3. Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţia României, „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Terenul proprietatea recurentului nu a trecut în proprietatea statului prin unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii prevăzute de lege, naţionalizare, expropriere, situaţie în care instanţa nu putea reţine acest lucru în detrimentul dreptului său de proprietate, dobândit legal şi înscris în cartea funciară.
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel încalcă grav dispoziţiile textului constituţional, creând un avantaj proprietăţii Statului în contradictoriu cu proprietatea privată, decizia fiind, astfel, discriminatorie.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate şi respingerea apelului declarat de pârâtă.
A depus o cerere intitulată „precizare”, la data de 10 octombrie 2013, prin care a invocat încălcarea dreptului de acces la justiţie şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, determinat de împrejurarea că are „un bun” în ceea ce priveşte terenul revendicat, în sensul acestei dispoziţii. Cererea reclamantului nu va fi avută în vedere de prezenta instanţă, decât în ceea ce priveşte cea de-a doua susţinere, care constituie un argument în fundamentarea recursului iniţial, deoarece a fost depusă cu depăşirea termenului de motivare a căii de atac, prevăzut de art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea hotărârii (13 februarie 2013 - fila 62 dosar apel), termen care a expirat la 1 martie 2013.
În dosar nu s-a depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Dreptul comun nu este aplicabil în speţă şi recurentul nu poate solicita nici protecţia conferită dreptului de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Într-adevăr, Curtea de Apel a reţinut că terenul în litigiu nu a format obiect al vreunui decret de expropriere, că imobilul respectiv cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi trebuia solicitat în procedura prevăzută de această lege, ceea ce exclude incidenţa protecţiei conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, De asemenea, a constatat, în raport de decizia în interesul Legii nr. 33/2008, că, prin admiterea acţiunii în revendicare asupra terenului, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei S.U. asupra construcţiilor edificate pe terenul reclamantului, în baza aprobărilor de construire obţinute de pârâtă de la Stat, care vizau, însă, nu terenul reclamantului, ci un teren învecinat, înscris sub nr. de C.F. Iscroni, expropriat în regimul politic trecut şi dat în folosinţă intimatei, în vederea edificării unui atelier de producţie şi prestări servicii pentru populaţie.
Raportat la situaţia de fapt astfel reţinută de Curtea de Apel, soluţia acestei instanţe, de respingere a acţiunii în revendicare formulată de reclamant la 13 mai 2008, este corectă, dar nu pentru argumentele expuse, în drept, de către instanţa de apel, ci pentru considerentele prezentei instanţe, ce vor fi menţionate în continuare şi care le înlocuiesc pe cele ale deciziei recurate.
În speţă, consecinţa împrejurării că imobilul nu a format obiect al vreunui decret de expropriere, astfel cum a stabilit Curtea de Apel, este aceea că bunul a trecut în proprietatea statului printr-o expropriere de fapt, ipoteză de preluare care se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege (…) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”.
În plus, potrivit art. 1 lit. e) teza a II-a, cap. 1, din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „ În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă”.
Prin urmare, cum modalitatea de preluare a imobilului, prin expropriere de fapt, se încadrează în cazurile de preluare abuzivă, reglementate de art. 2 din Legea nr. 10/2001, această lege este aplicabilă în cauză, iar nu dreptul comun, potrivit principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legea specială derogă de la cea generală”, principiu avut în vedere şi de Decizia nr. 33/2008, în considerarea soluţiei de admitere a recursului în interesul legii declarat în legătură cu acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobile care cad sub incidenţa acestei legi.
Reclamantul putea obţine, ca atare, restituirea imobilului în natură sau alte forme de reparaţie doar în procedura şi cu respectarea condiţiilor legii speciale, iar nu în procedura dreptului comun, cum, în mod corect, a constatat şi Curtea de Apel.
Dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiei edificate pe terenul reclamantei nu are, într-adevăr, niciun fel de relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, în condiţiile în care aceasta vizează restituirea terenului de sub construcţii, iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 480 C. civ., iar nu Legea nr. 10/2001 (sub imperiul acestei legi, ar fi prezentat importanţă, pentru stabilirea formei de reparaţie, dacă terenul este sau nu liber de construcţii). Critica recurentului în acest sens, deşi întemeiată faţă de argumentele greşite ale Curţii de Apel în fundamentarea soluţiei de respingere a căii de atac, nu poate conduce, însă, la înlăturarea deciziei sub aspectul soluţiei pronunţate, care, aşa cum s-a arătat, este legală, însă pentru alte argumente decât cele reţinute de instanţa de apel, argumente expuse în precedent.
2. A susţinut recurentul că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, principiul aplicării prioritare a legii speciale în concurs cu dreptul comun este înlăturat în cazul în care legea specială contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sub rezerva de a nu fi încălcate drepturile unei alte persoane sau principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă, dreptul de proprietate al recurentului, înscris în evidenţele de C.F., este protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar dreptul de proprietate al pârâtei nu este afectat, deoarece aceasta rămâne titulara dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul revendicat.
Susţinerile sunt neîntemeiate.
În primul rând, după cum se stabileşte şi în cuprinsul deciziei în interesul legii sus-menţionate, dar şi în art. 20 alin. (2) din Constituţia României, pentru a se da prevalenţă art. 1 din Protocolul nr. 1 în detrimentul legii naţionale incidentă în cauză, respectiv Legea nr. 10/2001, este necesar să existe neconcordanţe între aceasta din urmă şi Convenţia Europeană. Or, reclamantul nu a menţionat niciun argument pentru care Legea nr. 10/2001 ar contraveni dispoziţiilor din Convenţie şi nu a explicat, în niciun fel, ce impedimente l-au determinat să nu urmeze procedura legii speciale, pentru obţinerea bunului.
Pe de altă parte, reclamantul nu are nici „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol, înţeles ca „bun actual” asupra imobilului, sau, cel puţin, ca „speranţă legitimă” de a-l obţine, în baza legislaţiei actuale unită cu o jurisprudenţă bine conturată, în sensul admiterii acţiunii în revendicare în circumstanţe similare cu cele din speţa de faţă. Astfel, recurentul nu are „un bun actual”, constând într-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, care să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului şi să dispună, în dispozitivul său, restituirea imobilului către reclamant. De asemenea, nu are niciun act emis de o autoritate administrativă, prin care să se decidă restituirea imobilului. În acest sens este şi jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. (hotărârea Atanasiu şi alţii vs. România din 12 octombrie 2010, parag.140, 143, 144), a cărei încălcare a fost invocată, în mod nefondat, de către recurent.
Cum s-a arătat, reclamantul nu are nici „speranţa legitimă” de a obţine bunul, care atrage protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol, în aceleaşi condiţii, ca şi „un bun actual”, întrucât nicio dispoziţie din legea naţională nu-i permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obţină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiţii, nu există nicio jurisprudenţă care să permită o soluţie favorabilă reclamantului în acţiunea în revendicare. În acelaşi sens, în hotărârea Curţii Europene sus-menţionată se arată că „(…) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (parag.141).
Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).
A mai afirmat recurentul că dreptul său de proprietate asupra terenului, înscris în C.F. Iscroni, este protejat de Protocolul nr. 1, susţinere care, de asemenea, nu poate fi primită. Astfel, înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamantului pentru terenul în litigiu a fost realizată în anul 2003, în temeiul calităţii de moştenitor a reclamantului de pe urma autoarei sale, B.S., după cum s-a reţinut, în fapt, de către instanţa de apel. Or, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, în forma în vigoare la data înscrierii bunului în C.F., „ Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil”. Ca urmare a preluării imobilului de către stat, chiar în fapt, bunul a ieşit din patrimoniul autoarei reclamantului, astfel încât aceasta nu îl putea transmite către reclamant, prin moştenire. Ca atare, înscrierea bunului pe numele recurentului, în anul 2003, nu s-a fundamentat pe o transmisiune valabilă, nu produce efecte juridice, iar dreptul de proprietate astfel înscris nu beneficiază de protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta, deoarece dispoziţia din documentul european protejează bunurile unei persoane, iar reclamantul nu are un asemenea bun, în condiţiile în care înscrierea în CF nu a operat în baza unei transmisiuni valabile a dreptului către reclamant. Mai trebuie precizat că autoarea reclamantului, până la data decesului, nu a obţinut retrocedarea imobilului în procedura Legii nr. 10/2001 sau în altă procedură permisă de lege (nu rezultă, din actele dosarului, data decesului autoarei reclamantului.
În concluzie, nu se poate reţine, contrat susţinerilor recurentului, încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia pronunţată de instanţa de apel.
În contextul argumentelor mai sus menţionate, nu mai prezintă relevanţă, din perspectiva Protocolului nr. 1, susţinerile recurentului privind împrejurarea că dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiei nu ar fi afectat, în condiţiile în care s-ar admite acţiunea în revendicare.
3. Nici încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţia României nu poate fi reţinută.
Recurentul susţine că statul nu a dobândit, în mod legal, imobilul în litigiu, prin naţionalizare sau expropriere, iar soluţia pronunţată de instanţa de apel contravine dreptului său de proprietate, înscris în C.F. Cu alte cuvinte, partea invocă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare de drept comun, prevăzute de art. 480 C. civ. Cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispoziţiile legii speciale, incidente în cauză, astfel încât consecinţele comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, în sensul celor invocate de reclamant (imobil dobândit în mod legal de recurent şi înscris în C.F., respectiv inexistenţa titlului statului pentru acelaşi bun) nu pot fi valorificate în cadrul acţiunii în revendicare de faţă.
Prin urmare, nu se poate constata nici încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţia României, care garantează şi ocrotesc în mod egal, dreptul de proprietate, indiferent de titular, drept dobândit în condiţiile legii. De asemenea, nu se poate susţine nici încălcarea art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Aceasta, deoarece cele două texte constituţionale ar fi fost relevante în fundamentarea dreptului de proprietate al reclamantului dacă acesta ar fi ales calea procedurală corectă pentru valorificarea acestui drept şi obţinerea restituirii, în natură, a imobilului, iar nu în condiţiile formulării acţiunii în revendicare de drept comun, nepermisă de legea actuală, în acest scop.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.T. împotriva Deciziei civile nr. 69 pronunţată la 22 noiembrie 2012 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4681/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4622/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
