ICCJ. Decizia nr. 4631/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4631/2013
Dosar nr. 41547/3/2006*
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 decembrie 2006, reclamanţii R.A.C., R.C.R. şi R.J. au chemat în judecată, în calitate de pârât, pe Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar în calitate de intervenienţi forţaţi, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pe R.E.V. şi R.V.J., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Dispoziţiei nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi obligarea acestui pârât la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. R., sector 3, compus din teren în suprafaţă de 2.325 mp şi trei corpuri de clădiri, respectiv corpul A - cu trei niveluri cu o suprafaţă construită de 950 mp, corpul B - cu două niveluri cu o suprafaţă construită de 336 mp şi corpul C - cu două niveluri cu o suprafaţă construită de 287 mp; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1366 din 26 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins atât acţiunea, cât şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că titlul de proprietate invocat de către reclamanţi - contractul de vânzare cumpărare din 27 mai 1896 - şi celelalte înscrisuri care atestă dreptul autorului lor asupra imobilului revendicat sunt anterioare momentului transmiterii proprietăţii în patrimoniul societăţii al cărei membru fondator a fost, alături de alte nouă persoane. Ulterior acestui moment, imobilul a intrat în patrimoniul societăţii, susţinerile reclamanţilor referitoare la împrejurarea că "în realitate" imobilul ar fi rămas în proprietatea lui H.R. fiind nerelevante în stabilirea regimului juridic al imobilului.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii şi intervenienţii.
Prin Decizia civilă nr. 545 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate a admis apelurile şi în consecinţă a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele considerente:
În cauză nu s-a analizat de către instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei calitatea petenţilor de persoane îndreptăţite a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că părţile au parcurs procedura administrativă prealabilă, iar notificările adresate unităţii deţinătoare a imobilului au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptăţirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Or, acest aspect implică, în faţa instanţei de judecată, administrarea unor probe nemijlocite privind calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite la restituire, faţă de situaţia exactă a imobilului solicitat a fi restituit.
Deşi contestatorii au susţinut că după înfiinţarea societăţii anonime R. SAR, imobilul revendicat a trecut din proprietatea lui H.I.R. în patrimoniul societăţii, nu s-a făcut dovada că acesta avea calitatea de acţionar la data naţionalizării şi, deci, nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire.
În acest sens, era necesară depunerea listei acţionarilor societăţii, valoarea unei acţiuni, precum şi bilanţul contabil, având în vedere dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001.
Neexaminarea contestaţiei prin prisma considerentelor menţionate echivalează cu o necercetare a fondului litigiului, situaţie în care, conform prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi intervenienţii.
Prin Decizia nr. 4054 din 13 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţineau imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Prin urmare, calitatea procesuală activă în cauză trebuie analizată din perspectiva condiţiilor pe care acest text de lege le impune, respectiv ca persoana ce se pretinde îndreptăţită să fi fost unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate să fi fost membre ale aceleiaşi familii, la data preluării imobilului în mod abuziv.
Constatând că o astfel de verificare nu a fost realizată de către prima instanţă, în mod corect instanţa de apel nu a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei menţionate în cererile de apel, considerând că trebuia administrată proba cu înscrisuri pe acest aspect, prin depunerea listei acţionarilor societăţii şi a bilanţului contabil la data naţionalizării, singurele probe în raport de care se puteau verifica condiţiile art. 18 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, în urma depunerii de către reclamanţi a probelor constând în înscrisurile avute în vedere la adoptarea soluţiei de trimitere spre rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1253 din 21 iunie 2012, prin care: a admis contestaţia şi cererea de intervenţie; a anulat Dispoziţia nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă de pârât; a obligat pârâtul să propună şi să acorde reclamanţilor şi intervenienţilor măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul de clădire; a identificat prin raportul de expertiză aflat la Dosar nr. 41547/3/2006, corespunzător valorii de circulaţie.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că imobilul corp de clădire A, ce face obiectul soluţionării prezentei cauze, raportat la precizările reclamanţilor, a fost proprietatea autorului comun al acestora, H.R., aspect ce rezultă din analiza coroborată a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1896, nr. y/1909, extras de carte funciară, actul adiţional de rectificare din data de 25 ianuarie 1926, acte doveditoare ale dreptului de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosar se atestă, de asemenea, calitatea reclamanţilor de succesori în drepturi ai autorului, fost proprietar al imobilului.
Acest imobil a fost adus ca aport în natură la capitalul Societăţii Anonime R. SAR, conform statutului acesteia şi actului constitutiv din data de 30 martie 1937, preluarea de către stat făcându-se pe numele societăţii, autorul reclamanţilor având, la acea dată, doar calitatea de acţionar alături de celelalte persoane aflate pe lista acţionarilor.
În ceea ce priveşte natura acestei preluări, s-a reţinut a fi una abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001, art. 2 lit. a), astfel că, faţă de dispoziţiile art. 3 coroborate cu cele ale art. 31 din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată şi cele ale art. 18 din aceeaşi lege, reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare valorii imobilului - corp de clădire A, identificat prin raportul de expertiză aflat în Dosarul nr. 41547/3/2006.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 81/A din 7 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a admis contestaţia; a anulat Decizia M.A.I nr. 1344/2006; a obligat pârâtul M.A.I. să înainteze notificările nr. x şi nr. y din 14 august 2001 spre competentă soluţionare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere motivul de ordine publică, pus în discuţie din oficiu în şedinţa publică din 7 martie 2013, referitor la aplicarea în cauză a prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu privire la calitatea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului de a propune măsuri reparatorii.
Raportat la motivul de ordine publică, instanţa de apel a apreciat că trebuie stabilită, în mod prioritar, calitatea de unitate deţinătoare în litigiul de faţă, sens în care a reţinut următoarele:
În temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, publicată în M. Of. nr. 133 Bis/11 iunie 1948, Societatea Anonimă R. SAR din Bucureşti, str. P.S., sector II Negru, înmatriculată la registrul comerţului sub nr. 123/1937, având ca obiect de activitate comerţul cu automobile şi piese de schimb auto, reprezentanţe pentru articole de această branşă, reparaţiuni de autovehicule şi fabricarea de caroserii, a fost naţionalizată.
Potrivit adresei nr. 45114 din 14 iunie 1949, emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţiunea Generală Administrativă - Casa Autonomă a Fondului Industriei Naţionalizate, Întreprinderea naţionalizată Motorul, fostă R. SAR, în baza Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 1421/1948, publicată în M. Of. nr. 240/15 octombrie 1948, a fost trecută cu întregul activ şi pasiv din cadrul Ministerului Industriei, în administrarea şi folosinţa Ministerului Finanţelor.
Potrivit H.C.M. nr. 643/1949, pe data publicării acestei hotărâri într-un ziar local, Întreprinderea Motorul, fostă R. SAR, întreprindere naţionalizată, se dizolvă şi se pune în stare de lichidare. Conform aceluiaşi act normativ, activul net, rămas în urma lichidării, compus din bunuri mobile, scule, utilaje şi instalaţiuni mecanice de ateliere, bunurile imobile prin destinaţie sau prin natura lor, clădirile cu toate îmbunătăţirile şi adăugirile lor actuale, rămân în proprietatea Statului prin Ministerul de Finanţe. H.C.M. nr. 643/1949 a fost publicată în ziarul "U." din 29 iulie 1949.
Prin Încheierea nr. 1411 din 9 noiembrie 1949 pronunţată de judecătorul delegat al Oficiului Registrului Comerţului Bucureşti, s-a dispus radierea din oficiu a firmei R. SAR, înmatriculată la Registrul Comerţului sub nr. 123/1937.
Totodată, în temeiul prevederilor H.C.M. nr. 451/1954 şi Deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 456/1954, imobilul situat în str. R. a trecut din administrarea Ministerului de Finanţe în administrarea Sfatului Popular al Capitalei.
Potrivit Deciziei nr. 621/1954 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului A., imobilul din str. R. a fost inclus în fondul de bază al I.G.L. A.
În temeiul H.C.M. nr. 906/1956, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a emis Decizia nr. 5774/1960, potrivit căreia, începând cu data de 1 iulie 1956 partea ocupată de arhiva Ministerului Afacerilor Interne, compusă din 9 încăperi din corpul B, în suprafaţă totală de 1.744,88 mp, din imobilul situat în Bucureşti, str. R., sector 3, a trecut în administrarea Ministerului Afacerilor Interne de la Întreprinderea de Administraţie Locativă a Sfatului Popular.
Art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că sunt îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţineau imobile şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.
Conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se prevedea că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice.
Prin art. II din Legea nr. 302/2009, a fost modificat art. 31 din Legea nr. 10/2001, respectiv "în procesele şi cererile având ca obiect stabilirea, potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii prin echivalent şi/sau a valorii recalculate a acţiunilor, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi instituţiilor publice implicate, preluând toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi."
Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că apelul este întemeiat sub aspectul motivului de ordine publică referitor la calitatea de unitate deţinătoare, sens în care l-a admis, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, iar în urma admiterii contestaţiei şi anulării Deciziei M.A.I. nr. 1344/2006, a obligat pârâtul M.A.I. să înainteze notificările nr. x şi nr. y din 14 august 2001 spre competentă soluţionare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Această din urmă decizie a curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
1. Prin sentinţa de fond pronunţată în rejudecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă de pârâtul Ministrul Afacerilor Interne şi a obligat pe pârât să propună şi să acorde reclamanţilor şi intervenienţilor măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul de clădire A identificat prin raportul de expertiză aflat la Dosar nr. 41547/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, corespunzător valorii de circulaţie.
Această sentinţă este nemotivată, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont de aspectele pentru care Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate în cauză şi a trimis cauza în rejudecare, şi anume că apelanţii-reclamanţi au susţinut că după înfiinţarea Societăţii Anonime R., imobilul a trecut din proprietatea lui H.I.R. în patrimoniul societăţii, însă nu s-a făcut dovada calităţii de acţionari ai autorilor lor, la data naţionalizării şi, prin urmare, nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, iar în sprijinul acestor dovezi era necesară depunerea listei acţionarilor societăţii, valoarea unei acţiuni, precum şi bilanţul contabil, având în vedere dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre criticabilă şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în cauza de faţă acordându-se ceea ce nu s-a cerut.
Astfel, analizând soluţiile pronunţate în acest dosar, în diferitele stadii procesuale parcurse până în prezent, rezultă că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. R., sector 3, Bucureşti, după efectuarea expertizei restrângându-şi pretenţiile, în sensul că au solicitat restituirea în natură numai a corpului A din imobil.
Prin urmare, reţinând că "preluarea de către stat făcându-se pe numele societăţii, autorul reclamanţilor, la acea dată având doar calitatea de acţionar alături de celelalte persoane aflate pe lista acţionarilor", instanţa de judecată trebuia să constate că cererea de restituire în natură a imobilului - singura modalitate de reparaţie solicitată în cauză de reclamanţi şi care poate fi luată în considerare în raport de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii procesuale - este neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, trebuia să respingă acţiunea ca atare.
Mai mult decât atât, instanţa de fond a obligat pârâtul să propună şi să acorde reclamanţilor şi intervenienţilor măsuri reparatorii în echivalent, dispoziţie care nu este în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în cuprinsul acesteia neexistând prevederi în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent de către unitatea deţinătoare a imobilului; aceasta, prin emiterea unei dispoziţii poate face doar propuneri în acest sens, în speţă şi cu luarea în considerare a prevederilor art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care şi sub acest aspect sentinţa pronunţată la judecarea fondului este nelegală.
2. Prin Decizia civilă nr. 81A din 7 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat Decizia M.A.I. nr. 1344/2006 şi a obligat pârâtul M.A.I. să înainteze notificările nr. x şi y din 14 august 2001 spre competentă soluţionare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Această hotărâre este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a analizat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, reclamanţii au susţinut că după înfiinţarea Societăţii Anonime R., imobilul a trecut din proprietatea lui H.I.R. în patrimoniul societăţii, ca aport în natură.
De altfel, în anul 1940 a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al societăţii asupra imobilului.
Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată şi completată, potrivit cărora sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice proprietare ale imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de acest articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă prin hotărâre judecătorească se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă.
Or, în cauză nu s-a făcut dovada că autorul reclamanţilor avea calitatea de proprietar al imobilului solicitat la momentul preluării abuzive de către stat. De asemenea, nu s-a făcut dovada calităţii de acţionari ai autorilor lor, la data naţionalizării şi, prin urmare, nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire.
Pentru a dovedi această situaţie, reclamanţii, în baza principiului disponibilităţii, ar fi trebuit să depună toate dovezile, or la dosar au depus doar acte de stare civilă.
Hotărârea judecătorească constituie actul de dispoziţie final şi cel mai important al judecăţii, deoarece prin aceasta se pune capăt litigiului dintre părţi.
Pentru a se ajunge la această finalizare, în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., judecătorii trebuie să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, dar în baza acestui principiu au dreptul şi obligaţia ca, în ceea ce priveşte situaţia de fapt şi motivarea în drept invocate de către părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Faţă de cele prezentate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi, pe cale de consecinţă, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Criticile recurentului referitoare la sentinţa de fond nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.
Aceasta deoarece, faţă de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, trebuie să vizeze decizia instanţei de apel, respectiv soluţia şi argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate, iar nu sentinţa de fond.
2. Cu referire la decizia instanţei de apel, obiect al recursului, recurentul a susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel nu a analizat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire şi, legat de aceasta, că în speţă este incident art. 3 alin. (1) lit. c), şi nu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, că reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor avea calitatea de proprietar al imobilului la data preluării, respectiv a calităţii de acţionari ai autorilor la data naţionalizării şi, prin urmare, a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire.
În ce priveşte temeiul de drept ce trebuia avut în vedere, în speţă, în configurarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire şi pe care instanţele de fond l-au avut în vedere în rejudecarea cauzei, acesta este dat de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare din primul ciclu procesual al cauzei, respectiv Decizia civilă nr. 545 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4054 din 13 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, în rejudecare nu se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 pe aspectul calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, întrucât aceasta ar fi însemnat nesocotirea deciziei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Criticile în acest sens sunt, aşadar, nefondate, ceea ce face inaplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, nu se poate imputa instanţei de apel neanalizarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire din perspectiva condiţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, faţă de motivul de ordine publică pe care şi-a fundamentat soluţia.
Astfel, prin decizia recurată, admiterea apelului pârâtului a fost justificată pe motivul de ordine publică invocat din oficiu de instanţă, legat de incidenţa în cauză a prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu privire la calitatea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului de a propune măsuri reparatorii în ipoteza persoanelor îndreptăţite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că motivul de ordine publică invocat implică a fi stabilită, în mod prioritar, calitatea de unitate deţinătoare în litigiul de faţă, textul art. 31 din Legea nr. 10/2001 reglementând această calitate pentru ipoteza persoanelor îndreptăţite arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) din lege.
Or, în contextul în care recurentul nu contestă argumentul instanţei de apel privind necesitatea stabilirii cu prioritate a calităţii de unitate deţinătoare şi reţinerea acestei calităţi în favoarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, iar nu a recurentului-pârât, cu consecinţa obligării acestuia din urmă să înainteze spre competentă soluţionare notificările reclamanţilor către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ceea ce a făcut inutilă analiza îndeplinirii condiţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 în prezenta cauză, nu se poate imputa instanţei de apel neanalizarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite şi, implicit, nemotivarea hotărârii pe acest aspect, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nefiind astfel aplicabil.
Cât priveşte susţinerile recurentului privind nedovedirea de către reclamanţi a calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituire, pe de o parte, acestea nu au legătură cu soluţia şi argumentele instanţei de apel, care vizează exclusiv problema entităţii căreia îi revine, potrivit Legii nr. 10/2001, obligaţia de a soluţiona raportul de restituire în ipoteza dedusă judecăţii, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, ele pun în discuţie probele, astfel că nefiind susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.
În fine, nu poate fi analizată nici aserţiunea referitoare la dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., nefiind vorba despre o critică dezvoltată în condiţiile art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât recurentul s-a rezumat la redarea conţinutului acestor dispoziţii, fără însă a arăta, în concret, în ce mod ele au fost încălcate de către instanţa de apel.
În ce priveşte invocarea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta este numai formală, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv nu a fost indicat actul juridic dedus judecăţii - în sens de convenţie sau act juridic unilateral, iar nu de înscrisuri probatorii - pe care instanţa l-a interpretat greşit.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Întrucât prin respingerea recursului pârâtului, acesta a căzut în pretenţii faţă de intimaţi, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va fi obligat să le plătească cheltuielile de judecată suportate în recurs, astfel: 3.000 RON intimaţilor-reclamanţi şi 5.000 RON intimaţilor intervenienţi, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanţele de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Deciziei civile nr. 81 A din 7 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 3.000 RON şi intimaţilor-intervenienţi suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4630/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4647/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
