ICCJ. Decizia nr. 4780/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4780 /2013
Dosar nr. 17475/3/2008*
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 17475/3 din 12 mai 2008, reclamanţii R.I. şi R.F. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, SC H.N. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună în principal, obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare adus imobilului situat în Bucureşti, str. A., Corp A, demisol, ap. 1, sector 1; obligarea pârâţilor la plata sumei de 720.525 RON, reprezentând preţul de circulaţie evaluat provizoriu, pentru apartamentul menţionat, urmare a anulării contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997 încheiat între P.M.B., prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la restituirea preţului achitat de reclamanţi pentru achiziţionarea aceluiaşi apartament, în cuantum de 25.569.489 ROL (2.556,948 RON), actualizat în funcţie de indicele inflaţiei până la data plăţii efective.
La data de 25 iunie 2008, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA, prin care a solicitat obligarea acesteia la restituirea comisionului de 1% încasat de societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997.
La data de 25 iunie 2008, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea preţului achitat de ei pentru achiziţionarea apartamentului situat în Bucureşti, str. A., Corp A, demisol, sector 1, respectiv suma de 2.556,948 RON, actualizat în funcţie de indicele inflaţiei până la data plăţii efective; obligarea pârâtelor, în baza art. 1344 C. civ., la plata diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, şi obligarea pârâtelor, în baza art. 1341 C. civ., la plata de daune-interese reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi sumele acordate prin capetele de cerere anterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 177 din 10 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC H.N. SA şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii R.I. şi R.F. în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul doi de cerere, cu consecinţa respingerii cererii formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, având ca obiect plata diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare adus imobilului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea, dispunându-se obligarea pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 2.556,94 RON, reprezentând preţul achitat pentru imobil, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, conform dispoziţiilor art. 50.3 din H.G. nr. 250/2007; a respins cererea având ca obiect plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi sumele solicitate prin capetele de cerere anterioare ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca lipsită de obiect şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu chemata în garanţie SC H.N. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că la data de 08 aprilie 1997, între Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi reclamanţii R.I. şi R.F., în calitate de cumpărători s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. V1./1997, având ca obiect locuinţa situată în Bucureşti, str. A., corp A, demisol, sector 1, compusă din 4 camere, bucătărie, cămară, baie, debara, oficiu, vestibul, oficiu, culoar, 2 magazii, pivniţă şi garaj, în suprafaţă utilă de 118,88 m.p. Preţul locuinţei a fost de 25.569.489 ROL, din care cumpărătorii au achitat la data încheierii contractului un avans de 11.369.489 ROL, plus contravaloarea garajului, de 4.879.632 ROL, restul de preţ, de 14.200.000 ROL, plus dobânda de 17.897.917 ROL fiind achitate în rate lunare.
Prin sentinţa civilă nr. 1440 din 03 martie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 7689/2002 s-a admis în parte cererea formulată de numiţii S.M., S.P. şi L.G., în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză, R.I. şi R.F., cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu SC H.N. SA; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din litigiu şi s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 08 aprilie 1997, ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr. 2284 din 13 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat împotriva sentinţei menţionate şi s-a schimbat în parte această sentinţă, în sensul că a fost admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. V2. din 08 aprilie 1997, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 644 din 13 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3680/2004 a fost respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2284 din 13 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Examinând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect restituirea preţului imobilului actualizat cu indicele de inflaţie şi plata de daune-interese reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat, calitatea procesuală pasivă aparţine - conform dispoziţiilor legale amintite mai sus - Ministerului Economiei şi Finanţelor (activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor fiind preluate de la acesta de către Ministerul Finanţelor Publice, conform dispoziţiilor O.U.G nr. 221/2008). Astfel, legiuitorul a menţionat în mod expres, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că debitor al obligaţiei de restituire este Ministerul Economiei şi Finanţelor, desigur în calitatea acestuia de reprezentant al statului în litigiile patrimoniale.
Cât priveşte capătul de cerere privind plata îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (2), indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite.
Prin urmare, pe acest capăt de cerere au calitate procesuală pasivă persoanele fizice cărora li s-a restituit imobilul, în speţă, numitul K.R.
Tribunalul a mai reţinut că dispoziţiile art. 48 alin. (2) şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată (introduse prin Legea nr. 1/2009) se subsumează principiului aplicării imediate a legii noi, fiind vorba despre un efect nou al unei situaţii juridice preexistente.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 48 alin. (2), art. 50 şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au caracterul unor prevederi speciale, care derogă de la dreptul comun conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea prevederilor C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare ca efect al nulităţii actului juridic civil.
În consecinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA pe toate capetele de cerere şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare adus imobilului; totodată, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capetele de cerere având ca obiect restituirea preţului imobilului actualizat cu indicele de inflaţie şi plata de daune-interese reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează două situaţii distincte în care chiriaşii cumpărători beneficiază de despăgubiri la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, o primă situaţie este aceea în care contractul desfiinţat a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, caz în care, potrivit dispoziţiilor exprese ale la art. 501 coroborat cu art. 50 alin. (21), (3) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Cea de-a doua situaţie reglementată este aceea în care contractul desfiinţat a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. În acest caz, aşa cum rezultă din art. 50 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii cumpărători beneficiază doar de restituirea preţului efectiv plătit, actualizat.
În raport cu situaţia de fapt reţinută mai sus, s-a constatat că reclamanţii se încadrează în această a doua ipoteză a legii, întrucât prin hotărârea judecătorească definitivă (devenită irevocabilă prin respingerea recursului) de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare al acestora s-a statuat cu putere de lucru judecat că încheierea contractului s-a făcut pentru un imobil care a fost preluat de stat fără titlu, deşi actul normativ special (art. 1 din Legea nr. 112/1995) se aplica doar imobilelor preluate cu titlu. De asemenea, s-a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu era clarificată situaţia juridică a imobilului, ceea ce contravenea dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea nr. 117/1996 dată de Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente, tribunalul a dispus admiterea în parte a acţiunii, obligând pârâtul Statul Român prin M.E.F. să plătească reclamanţilor suma de 2.556,94 RON, reprezentând preţul achitat pentru imobil, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, conform pct. 50.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, apreciind ca neîntemeiată cererea având ca obiect plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi sumele solicitate prin capetele de cerere anterioare.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, tribunalul a reţinut că SC H.N. SA a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. V1./1997 cu reclamanţii în calitate de mandatar al vânătorului, Primăria Municipiului Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unităţile specializate care evaluează şi vând apartamente care fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător şi să reţină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din legea susmenţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul indicat.
Prin urmare, mandatul conferit societăţii comerciale SC H.N. SA este unul cu titlu oneros, comisionul de 1% prevăzut de art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 reprezentând remuneraţia cuvenită mandatarului pentru serviciul prestat către mandant.
Potrivit art. 1539 C. civ., mandatarul este obligat să execute mandatul atâta timp cât este însărcinat, iar în conformitate cu art. 1549 C. civ., mandatarul are dreptul la plata remuneraţiei corespunzătoare, fără a garanta însăşi validitatea actului juridic încheiat în numele mandantului.
Aşadar, în caz de desfiinţare a actului juridic încheiat între mandatar, în numele mandantului, mandatarul nu poate fi obligat la restituirea remuneraţiei primite întrucât aceasta reprezintă echivalentul serviciului prestat de către acesta pentru mandant, neconfundându-se cu prestaţiile propriu-zise la care părţile s-au obligat.
Faptul că prin lege s-a prevăzut dreptul unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 de a încasa un anumit procent din preţul de vânzare al acestora nu schimbă natura juridică a acestei reţineri, comisionul de 1% care a revenit chematei în garanţie reprezentând doar contravaloarea serviciului prestat de aceasta pentru mandantul Primăria Municipiului Bucureşti, constând în încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, apreciind că nu se poate reţine o culpă în sarcina chematei în garanţie în privinţa îndeplinirii mandatului său, iar aceasta nu şi-a asumat obligaţia de a garanta validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în numele mandantului, tribunalul a reţinut că aceasta nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 1% încasat în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 şi art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât suma respectivă reprezintă contravaloarea remuneraţiei ce i se cuvine pentru îndeplinirea mandatului conferit.
Prin decizia civilă nr. 1 A din 06 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 177 din 10 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul reclamanţilor R.I. şi R.F., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a desfiinţat-o în parte şi a dispus trimiterea capătului de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, spre rejudecare la acelaşi tribunal, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că instanţa fondului a fost legal investită de reclamanţi cu acţiunea în pretenţii pendinte la data de 12 mai 2008, aceiaşi reclamanţi depunând o cerere precizatoare la primul termen de judecată, respectiv la 25 iunie 2008.
Legea nr. 1/2009 - avută de vedere de instanţa fondului în soluţionarea litigiului - a intrat în vigoare ulterior, fiind publicată în M. Of. la data de 03 februarie 2009.
În condiţiile în care nu fusese formulată şi încuviinţată o cerere a reclamanţilor prin care aceştia să fi completat/modificat cererea introductivă (precizată) în sensul invocării prevederilor legii noi (Legea nr. 1/2009 prin care s-au adus modificări şi completări Legii nr. 10/2001), iar instanţa nu a pus în discuţie - din oficiu - eventuala necesitate a aplicării în cauză a acestor dispoziţii legale ce nu erau în vigoare la momentul iniţierii demersului judiciar ce îl avea spre soluţionare, Curtea a constatat că fundamentarea soluţiei pronunţate pe dispoziţiile legii noi are drept consecinţă încălcarea nu numai a principiului disponibilităţii propriu procesului civil, dar şi a principiului neretroactivităţii legii civile noi consacrat atât prin art. 1 C. civ., cât şi prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Dând eficienţă efectului devolutiv al căii de atac a apelului, Curtea a analizat cererea reclamanţilor apelanţi corespunzător drepturilor ce le erau conferite de legislaţia existentă la data formulării acesteia şi rigorilor ce rezidă din principiile de drept menţionate.
Astfel, Curtea a constatat că reclamanţii - foşti chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai unui imobil, al căror contract de vânzare cumpărare pentru respectivul imobil a fost constatat nul - au solicitat: 1) restituirea preţului pe care l-au achitat pentru achiziţionarea apartamentului situat în Bucureşti, str. A., corp A, demisol, ap. 1, sector 1; 2) acordarea diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii; 3) acordarea, potrivit art. 1341 C. civ., de daune interese reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi sumele acordate prin primele două capete de cerere.
Legitimarea procesual pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în acţiunea în justiţie astfel iniţiată de reclamanţi este deplin justificată, prin aceasta fiind pretinse despăgubiri - pentru desfiinţarea titlului de proprietate - persoanei din al cărei patrimoniu s-a realizat vânzarea unui imobil pe temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, act normativ al cărui obiect de reglementare l-a constituit - astfel cum reiese chiar din titulatura lui - situaţia juridică a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului.
Împrejurarea că, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, au participat alte entităţi decât Statul român (al cărui reprezentant este, ca regulă, Ministerul Finanţelor Publice) nu poate avea decât valoarea executării unui mandat special ce era limitat la îndeplinirea acestei operaţiuni juridice.
Ca atare, în condiţiile în care prin efectul direct al Legii nr. 112/1995 nu s-a produs un transfer al dreptului de proprietate de la statul român către entităţile ce au fost mandatate să contracteze cu foştii chiriaşi, şi nici nu s-a dovedit intervenirea în vreo altă modalitate - circumscrisă rigorilor ce rezidă din art. 644-645 C. civ. - a unui astfel de transfer de proprietate în ce priveşte situaţia particulară a imobilului ce a fost vândut reclamanţilor R.I. şi R.F., apare ca nefondată susţinerea apelantului pârât potrivit căreia raportul juridic dedus judecăţii ar fi unul legat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, cu consecinţele ce ar decurge dintr-o astfel de situaţie în lumina dispoziţiilor art. 969 C. civ.
În condiţiile în care - potrivit considerentelor expuse - legitimarea procesual pasivă în acţiunea în dezdăunare promovată de reclamanţii-apelanţi aparţine Statului român, iar Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea de parte în proces, ci numai pe aceea de reprezentant al pârâtului menţionat, susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale procesual pasive a Ministerului Finanţelor - prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - sunt lipsite de corespondent în elementele litigiului concret dedus judecăţii.
Caracterul privat al raportului juridic dedus judecăţii (relevat de apelantul pârât ca argument în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale) nu exclude apriori calitatea de participant la acesta a Statului în condiţiile în care acest subiect de drept este titular al unui patrimoniu ce include, alături de domeniul public, şi un domeniu privat, potrivit cu dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Fără temei reproşează apelantul pârât primei instanţe că nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor.
Instanţa s-a pronunţat asupra apărării astfel susţinute de pârâtul apelant prin încheierea de şedinţă din data de 03 decembrie 2008, reţinând în mod judicios că acţiunea în pretenţii pendinte a fost introdusă înăuntrul termenului legal de prescripţie, de trei ani, prin raportare la data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a statuat în mod irevocabil în privinţa desfiinţării contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, şi nu prin raportare la data la care soluţia de desfiinţare a respectivului act juridic - pronunţată în etapa apelului - nu intrase în puterea lucrului judecat.
Curtea a constatat că apelantul pârât, prin cel de-al patrulea motiv de apel, a înţeles să „reitereze” solicitarea de chemare în garanţie a SC H.N. SA, argumentele expuse în susţinerea acesteia fiind identice cu cele din cererea similară formulată la judecata cauzei în primă instanţă.
Apelul este o cale de atac devolutivă în contextul căreia - potrivit cu exigenţele art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - instanţa apel este chemată a efectua un control judiciar ce presupune verificări - în limitele criticilor formulate prin motivele de apel - în privinţa stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii la judecata în primă instanţă.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi.
În condiţiile în care instanţa de fond a analizat solicitarea pârâtului-apelant referitoare la chemarea în garanţie a SC H.N. SA, pronunţând o soluţie motivată în sensul respingerii acesteia, iar apelantul nu aduce vreo critică (aptă a se circumscrie rigorilor art. 295 C. proc. civ.) motivelor avute în vedere pentru pronunţarea respectivei soluţii, Curtea a constatat că lipseşte suportul necesar unei analize de legalitate şi/sau temeinicie din partea instanţei de apel în privinţa acesteia.
Având în vedere aceste considerente, cât şi exigenţele art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea nu a procedat la rejudecarea cererii de chemare în garanţie „reiterată” prin motivele de apel, pentru că o asemenea rejudecare ar fi contrară normelor procedurale cu caracter imperativ menţionate anterior.
În ce priveşte fundamentul juridic al despăgubirilor cuvenite reclamanţilor apelanţi, ţinând seama de situaţia lor concretă, Curtea a constatat că acesta îl constituie principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului la care a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare constatat nul (ca principiu ce caracterizează unul dintre efectele nulităţii actelor juridice).
Incidenţa menţionatului principiu face ca reclamanţii apelanţi să fie îndreptăţiţi a li se restitui prestaţia executată în baza convenţiei desfiinţate (anulate), prestaţie ce a constat în plata preţului.
Restituirea de către pârât a preţului încasat cu ocazia vânzării urmează a fi făcută în valoare actualizată, ţinând seama de inflaţia suferită de suma pe care reclamanţii au achitat-o în executarea prestaţiei contractuale şi de prevederile art. 1084 C. civ. potrivit căruia „daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit (…)”.
Un alt efect propriu nulităţii actelor juridice - cu valoare de principiu de drept - este acela al desfiinţării retroactive a actului juridic constatat nul/anulat.
În consecinţă, în situaţia unui contract de vânzare cumpărare constatat nul, părţile contractante sunt considerate a nu fi fost niciodată titulare ale drepturilor asupra cărora se convenise a fi transmise.
În ce îi priveşte pe reclamanţii apelanţi, în lumina regulii menţionate şi a situaţiei lor de foşti cumpărători într-un contract a cărui nevalabilitate (nulitate) a fost ulterior constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ei nu pot fi consideraţi proprietari ce au fost lipsiţi de un bunul deţinut în mod legitim în proprietate, spre a pretinde antrenarea răspunderii pentru evicţiune a cocontractantului.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune instituită prin art. 1337 şi urm. C. civ. este una de natură contractuală, având ca premisă existenţa unui contract - de vânzare-cumpărare - valid, aflat în fiinţă.
În absenţa contractului de vânzare-cumpărare valid, care să genereze răspunderea specială pentru evicţiune a vânzătorului, reclamanţii apelanţi nu sunt îndreptăţiţi să pretindă acestuia despăgubiri în temeiul unui asemenea tip de răspundere, în completarea celor ce li se cuvin în baza principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că şi în contextul reglementărilor legale de drept comun existente la epoca la care ei au iniţiat acţiunea pendinte - de care au înţeles să uzeze în valorificarea pretenţiilor lor şi după intrarea în vigoare a reglementărilor cu caracter special ce au fost introduse prin Legea nr. 1/2009 în privinţa despăgubirilor ce se cuvin persoanelor ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti - apare ca fiind corectă soluţia primei instanţe de admitere a capătului de cerere referitor la restituirea preţului plătit de reclamanţi şi de respingere a cererii privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri până la nivelul valorii de circulaţie a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. V1.6/1997 constatat nul prin decizia civilă nr. 2284/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 644 din 13 mai 2005.
În ce priveşte critica susţinută de apelanţii reclamanţi referitor la modul în care prima instanţă a soluţionat solicitarea acestora referitoare la obligarea pârâtului Statul român la plata îmbunătăţirilor pe care ei le-au adus imobilului, Curtea a constatat că, faţă de considerentele expuse mai sus, este fondată.
Instanţa fondului a apreciat că pârâtul menţionat nu justifică legitimarea procesuală pasivă pe acest capăt de cerere, respectiv că numai persoanele fizice cărora li s-a restituit imobilul au calitate procesual pasivă într-o asemenea situaţie, dând eficienţă unor dispoziţii legale speciale ce nu erau în vigoare la data sesizării sale cu această cerere şi cu neobservarea prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data iniţierii demersului judiciar.
Procedând astfel, instanţa a nesocotit principiul neretroactivităţii legii civile noi, neobservând faptul că verificarea calităţii procesuale a părţilor aflate în proces trebuie realizată în raport de momentul introducerii acţiunii, aceasta fiind - alături de capacitate procesuală şi interes - o condiţie care ţine de însuşi exerciţiul acţiunii civile.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor susţinute prin apelul declarat de pârâtul apelant Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor şi al celor formulate de apelanţii reclamanţi în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri până la nivelul valorii de circulaţie a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997.
Constatând că prima instanţă a reţinut în mod greşit lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile aduse acestuia, respingând în consecinţă această cerere, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi a dispus desfiinţarea sentinţei apelate în partea care priveşte această soluţie, cu trimiterea spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Prin decizia nr. 8506 din 02 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1 A/06 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Pentru a pronunţa această decizie a reţinut că instanţa a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente, atât în privinţa soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi în privinţa soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Legitimarea procesuală pasivă în acţiunea având ca obiect plata preţului achitat pentru imobil de către reclamant aparţine Statului Român, iar Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de reprezentant al Statului Român, în baza dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că, în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea preţului actualizat în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât şi restituirea valorii de piaţă a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii, se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul despăgubirilor constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Se instituie astfel, ex lege, obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează.
Pe acest temei, în mod corect instanţa de apel a apreciat că Ministerul Finanţelor Publice are calitatea procesuală pasivă, ca debitor al obligaţiei de restituire, critica recurentului sub acest aspect neavând temei.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, în condiţiile în care prin efectul direct al Legii nr. 112/1995 nu s-a produs un transfer al dreptului de proprietate de la Statul Român către entităţile ce au fost mandatate să contracteze cu foştii chiriaşi, şi nici nu s-a dovedit intervenirea în vreo altă modalitate - circumscrisă rigorilor ce rezidă din art. 644-645 C. civ. - a unui astfel de transfer de proprietate în ce priveşte situaţia particulară a imobilului ce a fost vândut reclamanţilor R.I. şi R.F., apare ca nefondată susţinerea apelantului pârât potrivit căreia raportul juridic dedus judecăţii ar fi unul legat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, cu consecinţele ce ar decurge dintr-o astfel de situaţie în lumina dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Nici susţinerile privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamanţii R.I. şi R.F. nu se justifică.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de fond, absolută şi dirimantă, ce împiedică abordarea fondului litigios.
Prescripţia extinctivă reprezintă mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens material, ca urmare a neexecutării lui în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv, privarea titularului unui drept subiectiv de a-şi valorifica dreptul său prin intermediul instanţelor judecătoreşti, ca efect al pasivităţii în exercitarea acelui drept, dincolo de termenul pe care legea îl consacră în acest scop.
Acţiunea formulată de reclamant este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege care nu prevede o dispoziţie specială privind prescripţia dreptului la acţiune, astfel că în lipsa unei asemenea prevederi, se aplică dispoziţiile generale în materie de prescripţie a dreptului de creanţă, dispoziţii cuprinse în decretul nr. 167/1958.
Reglementarea generală de drept comun în privinţa prescripţiei extinctive este realizată prin dispoziţiile decretului nr. 167/1958, care statuează că ceea ce se stinge prin prescripţie este, după caz, dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită şi stabileşte regula conform căreia termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care a luat naştere dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În cazul drepturilor de creanţă, cum este şi cel dedus judecăţii în prezenta cauză, termenul general de prescripţie este de 3 ani, afară de cazul în care, prin dispoziţii legale exprese, se stabilesc termene de prescripţie speciale.
Potrivit art. 3 din decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, el începând să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acţiune, drept care, în prezenta cauză s-a născut de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 aprilie 1997, încheiat între P.M.B. şi reclamanţi, şi anume data de 13 mai 2005. Acţiunea a fost promovată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, astfel că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor nu este întemeiată.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă, pentru rejudecare fond după desfiinţare, la data de 29 februarie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 893 din 20 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii R.I. şi R.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 23.146 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului situat în Bucureşti, str. A., corp A, demisol, sector 1.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. A., corp A, demisol, sector 1 a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin decretul nr. 92/1950, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1440 din 03 martie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, fiind incidente dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de despăgubire revenind statului.
De altfel, prin decizia civilă nr. 1A/06 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a reţinut că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, dezlegarea dată de instanţa de control judiciar acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanţa de fond.
Prin raportul de expertiză în construcţii efectuat în cauză de expertul G.C. s-a stabilit că în perioada 1998-2003, reclamanţii R.I. şi R.F. au efectuat lucrări de îmbunătăţiri a confortului locuinţei situată în Bucureşti, str. A., corp A, sector 1, lucrări necesare constând în pardoseli de gresie, placări pereţi cu plăci ceramice, ferestre cu geam termopan, grilaje la ferestre, obiecte sanitare, centrală termică de apartament şi instalaţii de încălzire şi de alimentare cu apă. S-a arătat că în anul 2000, reclamanţii au montat în apartament lambriuri de lemn, cheltuielile ocazionate de această lucrare fiind considerate utile. Valoarea lucrărilor de îmbunătăţire a confortului locuinţei efectuate de reclamanţi în perioada 1998-2003 a fost stabilită de expert ca fiind de 23.146 RON.
Prin decizia civilă nr. 448/A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 893 din 20 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17475/3/2008*.
Apelantul a susţinut prin motivele de apel lipsa calităţii procesuale pasive în ceea ce-l priveşte pe capătul de acţiune având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţii - intimaţi la imobilul în litigiu, invocând în acest sens modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii nr. 10/2001 alin. (2) din art. 48.
Curtea a constatat că în primul ciclu procesual, prima instanţă de apel prin decizia nr. 1A/06 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a statuat că dispoziţiile Legii nr. 1/2009 de modificare a art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, Ministerul Finanţelor Publice având calitate procesuală pasivă pe capătul de acţiune privind îmbunătăţirile aduse imobilului, aplicabilă fiind legea în vigoare la momentul introducerii acţiunii.
Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtul - apelant Ministerul Finanţelor Publice, prin decizia nr. 8506 din 02 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, chestiunea de drept a calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de acţiune privind contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi imobilului în litigiu a intrat în puterea lucrului judecat.
Aşa fiind, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de fond a reţinut în mod legal calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, motivul de apel formulat pe acest aspect fiind nefondat.
În cuprinsul motivelor de apel apelantul a invocat dispoziţiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care vizează modalitatea de stabilire a cuantumului îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu de către reclamanţi, fără a indica însă în ce mod instanţa de fond a încălcat acest text de lege.
Curtea a constatat că instanţa de fond a stabilit legal cuantumul îmbunătăţirilor aduse imobilului de către reclamanţi, efectuând o expertiză tehnică în cauză care a identificat aceste îmbunătăţiri, a constatat starea lor şi a stabilit contravaloarea acestora.
În consecinţă, faţă de aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa apelată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
Prin motivele de recurs se susţine că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având în vedere următoarele:
În ceea ce priveşte obligarea la plata îmbunătăţirilor în litigiu, nu există nici un temei legal care să instituie o astfel de obligaţie în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Conform prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, unde sunt instituite reguli speciale în materia garanţiei pentru evicţiune, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţie de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, revine persoanei îndreptăţite.
Or, în acest caz persoana îndreptăţită, respectiv proprietarul imobilului este obligat să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului, întrucât imobilul a fost restituit în natură fostului proprietar care a beneficiat de aceste îmbunătăţiri.
Prin urmare, numai proprietarul imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare, poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează incidenţa dispoziţiilor art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi”.
Deşi acţiunea a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, aceasta suportă incidenţa prevederilor de drept substanţial ale acestui act normativ, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării legii noi în vigoare.
Astfel, se arată că potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48, instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligaţia de a restitui contravaloarea îmbunătăţirilor.
Prin urmare, numai persoana îndreptăţită, în calitate de proprietară a imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare, poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât, îmbunătăţirile profită actualilor proprietari.
Faţă de argumentele prezentate, se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Criticile de recurs aduc în discuţie aceeaşi chestiune supusă dezbaterii instanţelor anterioare şi anume, lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului pârât pe capătul de acţiune având ca obiect plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse de reclamanţii - intimaţi imobilului în litigiu, invocându-se în acest sens modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 la Legea nr. 10/2001 [alin. (2) din art. 48].
Asupra acestei chestiuni s-a statuat cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual, când prima instanţă de apel prin decizia nr. 1A/06 ianuarie 2011 a decis că dispoziţiile Legii nr. 1/2009, de modificare a art. 48 din Legea nr. 10/2001, nu sunt incidente în cauză, Ministerul Finanţelor Publice având calitate procesuală pasivă pe capătul de acţiune privind îmbunătăţirile aduse imobilului, aplicabilă fiind legea în vigoare la momentul introducerii acţiunii.
Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârât, prin decizia nr. 8506 din 02 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, chestiunea calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de acţiune privind plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse de reclamanţi imobilului în litigiu a fost dezlegată şi a intrat în puterea lucrului judecat.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În acest context, instanţa de trimitere nu era îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept irevocabil soluţionată prin decizia instanţei de recurs. Neconformarea instanţei de trimitere în acest sens ar fi atras casarea hotărârii date, ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Ca atare, instanţa de apel, în rejudecare, a procedat în mod legal, respectând obligativitatea hotărârii instanţei de control judiciar cu privire la problema de drept dezlegată.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurentul pârât a invocat şi dispoziţiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care vizează modalitatea de stabilire a cuantumului îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu de către reclamanţi, fără a indica însă, în ce mod instanţa de apel a încălcat acest text de lege.
În mod judicios, Curtea de Apel a constatat că instanţa de fond a stabilit legal cuantumul îmbunătăţirilor aduse imobilului de către intimaţii reclamanţi, efectuând o expertiză tehnică în cauză care a identificat aceste îmbunătăţiri, a constatat starea lor şi a stabilit contravaloarea acestora.
Constatând că nu sunt critici asupra acestei statuări, instanţa de recurs va respinge ca atare motivul de recurs formulat în acest sens.
Înalta Curte constată, în consecinţă, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat în recurs, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 448/A din 05 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4779/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4815/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
