ICCJ. Decizia nr. 4816/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4816/2013
Dosar nr. 31336/3/2011
Şedinţa publică din 25 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 44827/3 din 24 noiembrie 2008, reclamantul B.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta M. din Germania, reprezentată în România prin M.A.R. SRL, obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti care i se cuvin, ca urmare a folosirii de către pârâtă în activitatea sa a brevetului de invenţie al reclamantului nr. XX din 05 decembrie 1994, cu privire la care reclamantul afirmă că l-a prezentat pârâtei la data de 15 februarie 1995, prin ofertă de vânzare împreună cu trei prototipuri ale BI, dar pârâta nu a răspuns şi nu a confirmat asimilarea şi fabricarea.
Prin sentinţa civilă nr. 287 din 3 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost respinsă acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active, constatându-se că reclamantul a fost decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neachitarea taxelor de menţinere în vigoare a acestuia, astfel încât nu mai poate pretinde obligarea pârâtei într-un raport juridic cu privire la drepturile de proprietate industrială după data de 28 martie 2008, data publicării decăderii.
Împotriva acestei sentinţe civile am formulat apel iar, prin decizia civilă nr. 210 din 03 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, acesta a fost anulat ca netimbrat.
Formulând recurs împotriva acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4682 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru în condiţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 şi s-a dispus casarea deciziei şi rejudecarea apelului.
Prin decizia civilă nr. 47 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, apreciindu-se că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost greşit admisă.
Prin sentinţa civilă nr. 920 din 17 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 3A din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte SC M.R. SRL şi, în consecinţă, a admis apelul declarat de reclamantul B.I. împotriva sentinţei civile nr. 920 din 17 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 31336/3/2011, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecarea în fond a cererii reclamantului, formulată în contradictoriu cu pârâta „M. din Germania” şi a acordat termen pentru ca reclamantul să indice sediul pârâtei „M. din Germania”.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 170 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, evocând fondul, a admis excepţia inadmisibilităţii modificării acţiunii şi în consecinţă: a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului-reclamant B.I. prin care indică drept pârât pe D.A., a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în judecat, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâta „firma de automobile M. din Germania reprezentată în România prin SC M.A.R. SRL”, iar judecata cauzei s-a făcut până în prezent cu pârâta SC M.R. SRL, care însă nu a avut calitatea de pârâtă, conform petitului cererii de chemare în judecată.
La rejudecarea fondului, Curtea a pus în vedere reclamantului B.I. să lămurească problema identităţii persoanei juridice chemată în judecată, indicând în primul rând denumirea integrală şi corectă a acesteia şi în al doilea rând sediul societăţii, pentru legala citare a pârâtei.
La data de 04 octombrie 2012, reclamantul-apelant B.I. a indicat instanţei că la momentul introducerii acţiunii a fost în eroare cu privire la denumirea juridică a pârâtei, fiind în măsură la acest moment să arate că M. este o marcă, iar proprietarul de drept al mărcii, singurul producător al acestor vehicule, este D.A., cu care înţelege să se judece în cauză.
La termenul de judecată din 01 noiembrie 2012, Curtea a pus în discuţie solicitarea apelantului-reclamant ca în cauză să stea în judecată în calitate de pârât D.A., cu referire directă la admisibilitatea unei asemenea solicitări la momentul procesual în care se găseşte pricina, raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ., reţinând următoarele:
Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, curtea constată că cererea prin care reclamantul apelant a indicat un nou pârât în faza procesuală a apelului nu poate fi primită.
Împrejurarea că pricina se află în etapa rejudecării fondului, după anularea sentinţei primei instanţe cu reţinere, nu schimbă concluzia de mai sus, deoarece rejudecarea fondului se face de către instanţa de apel şi nu de către prima instanţă.
Astfel, măsura admiterii apelului a fost determinată de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii SC M.R. SRL, care nu a fost niciodată chemată în judecată de reclamant, astfel că, atât aplicând prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., în forma anterioară Legii nr. 202/2010, cât şi conform exigenţelor textului ulterior modificării, sentinţa era lovită de nulitate şi se impunea anularea sa şi reţinerea spre rejudecare, deoarece prima instanţă a judecat în fond.
Or, dacă s-ar admite o interpretare în sensul că este posibilă introducerea unui nou pârât în proces la rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, o astfel de măsură ar încălca principiul egalităţii armelor faţă de cel în privinţa căruia s-ar pronunţa o hotărâre direct de către instanţa de apel, fiind astfel lipsit de una dintre căile de atac pe care legea le prevede în litigiul respectiv.
Mai mult, într-o asemenea logică, având în vedere şi dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., ar trebui primită introducerea unui nou pârât în proces chiar în faza rejudecării recursului după casarea cu reţinere, potrivit art. 312 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., iar o asemenea hotărâre irevocabilă ar încălca indiscutabil principiul egalităţii armelor şi ar constitui o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil pentru pârâtul introdus în proces pe această cale.
Curtea va înlătura apărarea formulată de reprezentantul apelantului-reclamant în sensul că nu introduce un nou pârât în proces, ci îndreaptă eroarea în care s-a aflat reclamantul la promovarea acţiunii introductive, deoarece o asemenea eroare s-ar fi putut reţine dacă se indica o denumire greşită a persoanei juridice sau un alt element de identificare, însă persoana chemată în judecată rămânea aceeaşi.
Or, reclamantul-apelant indică la momentul de faţă o altă persoană juridică decât cea arătată în cererea introductivă.
În concluzia celor arătate, Curtea a respins ca inadmisibilă solicitarea de modificare a cadrului procesual subiectiv formulată în apel.
Totodată, în raport de dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile şi în apel, faţă de prevederile art. 298 C. proc. civ., Curtea va proceda la examinarea chestiunii nulităţii cererii pentru lipsa pârâtului, aspect de asemenea pus în discuţia părţilor la termenul din 01 noiembrie 2012.
Astfel, în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat drept pârâtă „firma de automobile M. din Germania”, fără a arăta care este sediul acestei societăţi.
Totodată, după cum însuşi reclamantul a arătat prin cererea depusă la dosar la data de 04 octombrie 2012, o asemenea societate nu există.
În concluzie, de vreme ce reclamantul a chemat în judecată o persoană juridică inexistentă, Curtea constată că excepţia nulităţii cererii pentru lipsa pârâtului, invocată din oficiu, este întemeiată. Sancţiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. pentru această omisiune este nulitatea cererii, ce va opera în speţă.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, reclamantul-apelant B.I.
În dezvoltarea recursului s-a arătat că, prin decizia civilă nr. 3A din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC M.R. SRL, a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza spre rejudecarea în fond a acţiunii. Totodată, prin decizia civilă nr. 170 din 8 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, evocând fondul, a admis excepţia inadmisibilităţii modificării acţiunii şi în consecinţă: a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului-reclamant B.I. prin care indică drept pârât pe D.A., a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în judecat, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului.
În rejudecarea fondului, instanţa a pus în vedere reclamantului să identifice persoana juridică pe care înţelege să o cheme în judecată în calitate de pârât.
Recurentul a arătat faptul că societatea cu care înţelege să se judece este „firma de automobile M. din Germania", fără a avea o reprezentare exactă a denumirii societăţii respective.
De-a lungul procesului, începând cu anul 2008, nici una din instanţele ce au judecat cauza, nu i-au pus în vedere să precizeze denumirea societăţii pârâte, ci s-au mulţumit cu societatea care a înţeles să reprezinte pe pârâtul indicat iniţial, respectiv „firma de automobile M. din Germania".
La solicitarea instanţei, în rejudecare, la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2012, a făcut demersurile necesare şi a aflat prin intermediul internetului că „firma de automobile M. din Germania" se numeşte D.A.
Aşa cum a explicat la termenul de judecată din 04 octombrie 2012, numele de M. este o marcă de automobile, iar singura societate care a produs şi produce în continuare astfel de autovehicule se numeşte D.A.
Recurentul nu a înţeles să introducă în cauză un alt pârât, ci doar, la indicaţia instanţei, a făcut precizarea că pârâta cu care a dorit să se judece încă de la data introducerii acţiunii, respectiv 24 noiembrie 2008, este „firma de automobile M. din Germania", firma care se numeşte D.A.
Faptul că nu a cunoscut numele comercial al pârâtei nu duce automat la concluzia că doreşte să introducă un alt pârât în proces, astfel că la termenul de judecată din 14 octombrie 2012 a arătat doar numele acestuia.
În lipsa unui acord al părţilor concretizat într-un contract, revine instanţei de judecată posibilitatea că, la sesizarea oricăreia dintre părţi, să stabilească (sau cel puţin să identifice) atât pârâtul cât şi cuantumul drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, urmare a aplicării invenţiei.
În acest sens sunt prevederile art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 care permit instanţei de judecată să stabilească, în lipsa acordului părţilor, pârâtul şi preţul contractului privind invenţia, ca şi dispoziţiile art. 62 din acelaşi act normativ.
Este adevărat că în cauză nu există un acord de voinţă al părţilor în determinarea drepturilor cuvenite şi a obligaţiilor, însă instanţa trebuie să aplice pe cât posibil criterii obiective în determinarea acestui contract.
Pe cale de consecinţă, în cauză s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa, pe fondul cauzei, a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului, în condiţiile în care s-a indicat, încă din data de 24 noiembrie 2008, de către recurent că înţelege să se judece cu „firma de automobile M. din Germania", iar la data de 04 octombrie 2012 a spus ca firma se numeşte D.A.
Este logic că singura „firma de automobile M. din Germania" a fost şi este D.A., neexistând niciodată o altă firmă care produce automobile marca M.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a dorit să se judece încă de la momentul introducerii acţiunii, respectiv 24 noiembrie 2008, cu „firma de automobile M. din Germania", despre care a menţionat că era reprezentată în România prin „SC M.A.R. SRL”, fără însă a indica titulatura exactă şi sediul societăţii pârâte.
Cu toate acestea, judecata cauzei s-a realizat în primul ciclu procesual şi în al doilea ciclu procesual, până în apel, prin citarea pârâtei SC M.R. SRL, care reprezintă o altă societate decât cea indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată, ca reprezentat al pârâtei, astfel că, în mod legal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei societăţi şi s-a dispus anularea sentinţei primei instanţe, din al doilea ciclu procesual, ca fiind soluţionată în contradictoriu cu o persoană juridică fără calitate de parte.
În aceste condiţii, continuarea judecăţii de către instanţa de apel, ca instanţă de fond, se putea realiza doar în contradictoriu cu pârâtul indicat de către reclamant în cererea de chemare în judecată, deoarece în căile de atac nu se poate schimba calitatea părţilor, conform art. 294 alin. (1) teza I şi art. 316 C. proc. civ., motiv pentru care cauza a fost reţinută spre rejudecare în contradictoriu cu „M. din Germania”.
Întrucât acest pârât era insuficient identificat, având în vedere elementele în raport de care persoana juridică se identifică, respectiv: denumire, sediu, naţionalitate, cod, telefon, marcă, emblemă, etc., instanţa de apel a pus în vedere reclamantului-apelant să menţioneze denumirea integrală a societăţii pârâte şi sediul acesteia, în vederea îndeplinirii legale a procedurii de citare.
Reclamantul-apelant B.I. a precizat instanţei că la momentul introducerii acţiunii a fost în eroare cu privire la denumirea juridică a pârâtei, fiind în măsură, la data de 04 octombrie 2012, să arate că M. este o marcă, deci nu există ca persoană juridică, iar proprietarul de drept al mărcii, singurul producător al acestor vehicule, este D.A., cu care înţelege să se judece în cauză.
Înalta Curte apreciază că o atare precizare nu constituie îndreptarea unei erori materiale cu privire la elementele menţionate privind identificarea uneia şi aceleiaşi persoane juridice, ci chiar modificarea persoanei juridice iniţial indicată ca pârâtă, neputând fi primită apărarea recurentului în sensul că societatea indicată este cea la care reclamantul a vrut să facă referire încă de la momentul sesizării instanţei.
Aceasta întrucât voinţa internă a reclamantului, cu privire la identitatea pârâtului, trebuie să se exteriorizeze în mod neechivoc şi riguros încă din momentul sesizării primei instanţe de fond, din raţiuni de ordin procedural, menite să asigure respectarea dreptului la apărare al pârâtei, al principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii care trebuie exercitate, inclusiv de către pârâtă, pe parcursul tuturor fazelor procedurale reglementate de lege.
Precizând că M. din Germania nu există, ci în cauză pârâtă este D.A., se poate afirma că reclamantul a modificat chiar persoana juridică chemată în judecată, întrucât, pe de o parte, a recunoscut că prima societate indicată nu există, deci nu poate constitui obiectul unei rectificări, iar, pe de altă parte, chiar denumirea celor două entităţi juridice este diferită şi, întrucât sediul acestora nu a fost indicat, nu se poate prezuma că cele două societăţii, deoarece ar avea acelaşi sediu, ar fi identice.
Astfel fiind, prin precizarea că pârâta D.A. este „firma de automobile M. din Germania" la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu s-a îndreptat o eroare cu privire la titulatura persoanei juridice chemată în judecată ca pârâtă, astfel cum susţine recurentul, ci că o altă persoană juridică a fost indicată pentru prima oară în faţa instanţei de apel (chiar în ipoteza în care această instanţă rejudecă fondul cauzei).
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a respins această cerere precizatoare ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cu care „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
În cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 care, în opinia recurentului, permit instanţei de judecată să stabilească, în lipsa acordului părţilor, pârâtul şi preţul contractului privind invenţia, ca şi dispoziţiile art. 62 din acelaşi act normativ.
Chiar recurentul recunoaşte că în cauză nu există un acord de voinţă al părţilor în determinarea drepturilor cuvenite şi a obligaţiilor, motiv pentru care instanţa trebuie să acorde prevalenţă principiului disponibilităţii, în temeiul căruia reclamantul este cel care va identifica persoana care are calitate procesuală pasivă, adică persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că este corectă sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa pârâtului, câtă vreme apelantul-reclamant nu a indicat denumirea şi sediul pârâtului iniţial: M. din Germania, astfel încât să fie asigurate garanţiile procedurale necesare desfăşurării procesului în contradictoriu cu acea persoană care şi-a asumat obligaţii în raportul juridic dedus judecăţii.
În absenţa elementelor specifice de identificare a pârâtului indicat în cererea de chemare în judecată se poate considera că pârâtul nu există, ceea ce face ca instanţa de recurs să considere că soluţia de anulare a cererii de chemare în judecată este legală, iar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este inaplicabil, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 170A din 8 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4815/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4817/2013. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
