ICCJ. Decizia nr. 4815/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4815/2013
Dosar nr. 9561/3/2009
Şedinţa publică din 25 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2009 pe rolul acestui Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 9561/3/2009, reclamanta UCMR – ADA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii SC D.A.M. SRL şi Municipiul Constanţa, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata către UCMR - ADA, cu titlu de despăgubiri, a sumei reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate (la care se adaugă TVA), pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008 la M., precum şi a altor spectacole organizate de pârâte începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deţinut autorizaţie licenţă neexclusivă din partea UCMR - ADA, conform pct. 17, Titlul II al Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006 şi H.G. nr. 769/1999, Anexa 3.
În subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor, în calitate de coorganizatori ai festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008, la M., precum şi ai altor spectacole organizate de pârâţi începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deţinut autorizaţie licenţă neexclusivă din partea UCMR - ADA, la plata către UCMR - ADA, a remuneraţiei datorate, în cuantum de 5% din bugetul de cheltuieli (incluzând, dar fără a se limita la: cheltuielile cu onorariul interpreţilor, cheltuieli cu cazarea, cu transportul acestora, cheltuieli pentru locaţia spaţiului, cheltuieli de sonorizare, cheltuieli de publicitate, cheltuieli tipografice etc.) precum şi la plata TVA aferente remuneraţiei reprezentând drepturi patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor de opere muzicale; să fie obligaţi pârâţii la plata penalităţilor datorate pentru întârzierea la plată a remuneraţiilor, penalităţi reprezentând dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României pentru remuneraţiile datorate pentru perioada 10 martie 2006 – 01 noiembrie 2006 şi 0,2%/zi de întârziere, pentru remuneraţiile datorate pentru perioada 01 noiembrie 2006 - data pronunţării hotărârii; să fie obligaţi pârâţii ca, în conformitate cu prevederile pct. 13 din H.G. nr. 769/1999, anexa 3 şi pct. 15 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, să comunice UCMR - ADA un raport semnat şi ştampilat de reprezentanţii legali ai acestora, cuprinzând: denumirea şi data de desfăşurare a festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008 la M. şi a altor spectacole organizate de pârâţi, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, precum şi denumirea, autorii şi durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public; cu cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cauză.
Reclamanta a procedat la motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată.
Pârâtul Municipiul Constanţa a formulat cerere de chemare în garanţie a SC D.A.M. SRL, în baza dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., prin care a arătat că în cazul în care se va admite acţiunea reclamantei, să se dispună obligarea chematei în garanţie la suportarea oricăror sume la care ar putea fi obligat faţă de reclamantă; în susţinerea acestei pretenţii, a învederat că a încheiat cu SC D.A.M. SRL contractul de colaborare din 30 mai 2008, în baza căruia a procedat la organizarea festivalului World Music M. 2008 în perioada 27-29 august 2008, calitatea de organizator aparţinând însă pârâtei SC D.A.M. Contractul respectiv nu a dat naştere unei persoane juridice, ci reprezintă o asociere în participaţiune, conform art. 261 C. com.; potrivit acestui contract, printre obligaţiile organizatorului D.A. se număra şi cea prevăzută la art. 17, respectiv plata tuturor avizelor şi autorizaţiilor necesare, iar la art. 20 se prevedea că în relaţiile cu terţii, răspunderea pentru obligaţiile asumate precum şi pentru eventualele prejudicii cauzate, revine exclusiv societăţii D.A.
Pârâtul Municipiul Constanţa a mai arătat că a asigurat doar locaţia evenimentului, iar problemele organizatorice au fost în sarcina pârâtei D.A.
Acelaşi pârât a formulat şi întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Şi pârâta SC D.A.M. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca netemeinică, arătând că, evenimentul World Music M. nu a determinat obţinerea de venituri, neavând scop lucrativ, aşa încât, prevederile deciziei ORDA nr. 365/2006 nu sunt incidente în speţă.
După efectuarea raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză la data de 21 septembrie 2011 (inclusiv după răspunsul la obiecţiunile reclamantei încuviinţate de instanţă), reclamanta a precizat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtelor în solidar a la plata sumei de 136.175,84 RON reprezentând triplul remuneraţiei ce ar fi fost legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008 (36.606,41 RON x 3=109.819,23 RON remuneraţie şi 26.356,51 RON cota de 24% TVA) sau, în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata sumei de 45.391,95 RON, (inclusiv TVA de 24%), cu titlu de remuneraţie datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008 la M. şi obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere aferente până la data de 25 octombrie 2010, în sumă de 53.077,25 RON.
Totodată, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtului Municipiului Constanţa la plata sumei de 1.075.375,211 RON reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menţionate la raportul de expertiză efectuat în cauză (289.079,36 RON x 3, adică 867.238,07 RON - remuneraţie şi 69.379,05 RON TVA de 24%), iar în subsidiar a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 358.458,40 RON, sumă ce include TVA de 24%, reprezentând remuneraţie datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menţionate la acelaşi raport de expertiză depus la data de 21 septembrie 2011 şi la plata sumei de 619.566,111 RON penalităţi de întârziere aferente, calculate până la data de 25 octombrie 2010.
De asemenea, reclamanta a arătat că solicită şi obligarea pârâtelor să comunice un raport care să conţină denumirea, data de desfăşurare a spectacolelor organizate, autorii şi durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1854 din 02 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei, a dispus obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 36.606,41 RON plus TVA, reprezentând remuneraţie pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008 şi la plata penalităţilor de întârziere aferente în sumă de 53.077,25 RON, calculate până la 25 octombrie 2010, a obligat pârâtul Municipiul Constanţa la plata sumei de 289.079,35 RON plus TVA, reprezentând remuneraţie pentru comunicarea publică a operelor muzicale menţionate în raport de expertiză depus la 21 septembrie 2011, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente, în sumă de 619.566,11 RON, calculate până la 25 octombrie 2010, a obligat pârâţii să comunice UCMR-ADA raportul cuprinzând denumirea operelor autorilor şi durata de utilizare a operelor muzicale în spectacole, a obligat pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată de 5.139,30 RON.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
Reclamanta UCMR - ADA este organism de gestiune colectivă pentru drepturile de autor în domeniul muzical, fiind autorizat să desfăşoare această activitate de către ORDA, conform dispoziţiilor din Legea nr. 8/1996 modificată, calitate în care este autorizat să colecteze sumele cuvenite pentru utilizarea operelor muzicale, aşadar, inclusiv pentru comunicarea operelor muzicale în cadrul spectacolelor organizate de persoane fizice sau juridice. Împrejurarea că una dintre pârâtele cauzei, respectiv SC D.A., a încheiat contracte cu artiştii interpreţi care au evoluat în cadrul spectacolelor desfăşurate sub egida festivalului World Music M. 2008 şi a achitat remuneraţii acestor artişti pentru interpretarea în cadrul festivalului, este lipsită de relevanţă faţă de obiectul acţiunii care priveşte drepturile patrimoniale cuvenite autorilor compoziţiilor muzicale comunicate public, reprezentaţi de reclamanta UCMR - ADA.
Pârâtele cauzei nu au încheiat cu reclamanta autorizaţie licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale şi nici nu au achitat remuneraţiile legal datorate, acestea fiind stabilite prin raportul de expertiză contabilă pe baza bugetului de cheltuieli alocat fiecărui spectacol în parte, conform dispoziţiilor metodologiei aplicabile, publicată prin decizia ORDA nr. 365/2006, Titlul II, privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi a remuneraţiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere, din tabelul I (privind remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale de autor pentru utilizarea operelor muzicale în concerte şi alte spectacole şi procentele aplicabile), lit. A) (concerte şi spectacole cu caracter muzical), pct. 8 (concerte şi spectacole în spaţii publice, piaţete, bulevarde etc. sau stadioane, din oraşe sau staţiuni, cu accesul publicului gratuit). Pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cauză, procentul aplicabil este de 5%, fără TVA, aplicat la bugetul de cheltuieli al spectacolelor; totodată, s-a constatat că obligaţia de plată este prevăzută şi la art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, modificată.
Tribunalul a avut în vedere concluziile expertizei contabile efectuate în cauză şi a apreciat întemeiată cererea în baza dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, coroborate cu prevederile Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006. Astfel, s-a dispus obligarea pârâtelor Municipiul Constanţa şi SC D.A.M. SRL la plata, în solidar, către reclamanta UCMR - ADA a remuneraţiei pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008, în sumă de 36.306,41 RON plus TVA, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 53.077,25 RON aferente, calculate până la data de 25 octombrie 2010.
Tribunalul a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 modificată, prin care se prevede posibilitatea obligării la plata triplului remuneraţiei, având în vedere că pârâtele din cauză nu răspund delictual pentru a se aplica dispoziţiile menţionate, acestea putând comunica public opere muzicale, dar cu plata remuneraţiei cuvenite către autorii de muzică.
În consecinţă, prima instanţă a dispus obligarea pârâtului Municipiul Constanţa la plata către reclamantă a sumei de 289.079,35 RON, plus TVA, reprezentând remuneraţie pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menţionate în raportul de expertiză depus la dosar la data de 21 septembrie 2011, precum şi la plata sumei de 619.566,11 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei menţionate, calculate până la data de 25 octombrie 2010.
Apreciind întemeiat şi cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a obligat pârâtele din cauză să comunice la UCMR - ADA, în baza dispoziţiilor H.G. nr. 769/1999 şi metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006, raportul cuprinzând datele şi informaţiile menţionate în acest petit; s-a făcut şi aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.139,30 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu de expert şi onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtele, fiecare aducând critici proprii de nelegalitate şi netemenicie, prin motivele de apel formulate.
Prin decizia civilă nr. 77A din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, fiind admis apelul formulate de pârâte, astfel că, sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond cererea a fost respinsa ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a analizat concomitent apelurile declarate în cauză, având în vedere că acestea, în esenţă, conţin aceleaşi critici.
Astfel, s-a reţinut că perioada cu privire la care au fost formulate pretenţiile în cauză este cuprinsă între 10 martie 2006 şi până în prezent, dar în special, perioada 27-29 august 2008 când s-a desfăşurat festivalul ”World Music M. 2008”.
S-a apreciat că perioada de timp ce face obiectul acţiunii este relevantă pentru a determina legislaţia aplicabilă în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de comunicare publică, întrucât după aderarea României la Uniunea Europeană este direct aplicabilă legislaţia comunitară, astfel cum aceasta a fost interpretată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene).
Instanţa de apel a constatat a fi fondată critica pârâtei SC D.A.M. SRL, în sensul că precizarea depusă de reclamantă la data de 19 octombrie 2011 este tardivă, întrucât aceasta priveşte sume datorate pentru spectacole desfăşurate după data formulării acţiunii, având în vedere că prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata către UCMR - ADA, cu titlu de despăgubiri a sumei reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate la care se adaugă TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008 la M., precum şi a altor spectacole organizate de pârâte începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deţinut autorizaţie licenţă neexclusivă din partea reclamantei, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006 şi H.G. nr. 769/1999, Anexa 3.
Obiectul acţiunii nu viza decât sumele pretins datorate pentru spectacolele desfăşurate din data de 10 martie 2006 până în prezent, respectiv până la data formulării acţiunii, anume 11 martie 2009, astfel încât doar cu privire la sumele aferente acestor spectacole putea fi formulată cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Or, instanţa de apel a apreciat că prin solicitarea unor sume pretins datorate pentru spectacole ulterioare datei de 11 martie 2009, reclamantul a formulat o cerere de întregire a cererii permisă în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., însă, în cauză, formulată după prima zi de înfăţişare, prin urmare, tardivă, prin raportare la prevederile art. 103 C. proc. civ.
Pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării precizării acţiunii chiar la termenul la care a fost depusă, iar prima instanţă a respins-o prin încheierea din 19 octombrie 2011, cu motivarea că prin această cerere reclamanta nu a modificat obiectul acţiunii, ci a precizat câtimea obiectului cererii iniţiale.
Referitor la perioada 10 martie 2006 - ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), reclamantul nu a făcut nicio dovadă, conform obligaţiei pe care o avea în temeiul art. 1169 C. civ., privitoare la organizarea de către pârâte a vreunui spectacol pentru care să fi fost necesară deţinerea de autorizaţii de licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale.
Totodată, contractele de prestări servicii încheiate de Primăria Constanţa privesc perioada iulie 2007-decembrie 2009; pe de altă parte, nici la dispoziţia expertului nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească organizarea de către pârâte a unor spectacole în perioada 10 martie 2006-decembrie 2006.
Deşi reclamanta a susţinut în obiecţiunile la expertiză că trebuia a fi determinate bugetele de cheltuieli pentru toate spectacolele organizate în perioada 10 martie 2006-data efectuării expertizei, menţionând mai multe spectacole organizate de municipiul Constanţa, toate spectacolele enumerate s-au desfăşurat începând cu anul 2007; pe de altă parte, nici din anunţurile anexate acestei cereri nu a rezultat organizarea vreunui spectacol în anul 2006, cel mai vechi spectacol avut în vedere la efectuarea expertizei, fiind cel din mai 2007.
Ca atare, s-a apreciat că este nerelevant dacă, potrivit legislaţiei aplicabile acestei perioade, pârâţii erau obligaţi să deţină autorizaţii de licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale şi să plătească vreo remuneraţie către reclamantă.
În ceea ce priveşte perioada ianuarie 2007 – 11 martie 2009 (sau noiembrie 2009 care a fost avută în vedere prin raportul de expertiză, conform precizării reclamantului depuse la data de 19 noiembrie 2011, dacă s-ar admite că această precizare ar fi fost formulată în termen), Curtea de Apel a apreciat că se pune problema interpretării noţiunii de comunicare publică în acord cu Directiva 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, care a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 prin O.U.G. nr. 123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Instanţa de apel a constatat că interpretarea acestei noţiuni a fost realizată prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunţată în cauza C-283/10, având ca obiect cererea de hotărâre preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România, în procedura Circul Globus Bucureşti (Circ & Variete Globus Bucureşti) împotriva Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA), reclamantă şi în prezenta cauză.
Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare a privit interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (JO L 167, p. 10, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 230); aceasta a fost formulată în cadrul unui litigiu între Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturi de Autor – UCMR - ADA (denumită în continuare „UCMR - ADA”), pe de o parte, şi Circul Globus Bucureşti, actualmente Circ & Variete Globus Bucureşti (denumit în continuare „Circul Globus”), pe de altă parte, cu privire la pretinsa încălcare, de către acesta din urmă, a drepturilor de proprietate intelectuală gestionate de UCMR - ADA.
Instanţa de apel a observat că prin hotărârea Curţii de Justiţie, s-a decis că Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, şi, în special, art. 3 alin. (1) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.
În esenţă, în motivarea acestei hotărâri s-au reţinut următoarele: ”(…) într-o situaţie precum cea în discuţie în cauza principală, în care, astfel cum reiese din decizia de trimitere, operele muzicale comunicate către public în cadrul unor spectacole de circ şi de cabaret sunt executate în direct, un asemenea element de contact fizic şi direct există, astfel încât publicul, contrar exigenţei prevăzute de a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29, este prezent în locul de provenienţă a comunicării.
În ceea ce priveşte, apoi, obiectivul urmărit de Directiva 2001/29, trebuie subliniat că reiese din considerentele (2) şi (5) că aceasta vizează crearea unui cadru juridic general şi flexibil la nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societăţii informaţionale, adaptarea şi completarea normelor actuale în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe pentru a ţine seama de faptul că dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate.
Rezultă de aici că armonizarea voită de Directiva 2001/29, la care face trimitere prima teză a considerentului (23), nu se presupune că vizează formele „tradiţionale” de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.
Acest lucru este confirmat de altfel de a treia şi a patra teză ale considerentului (23) al Directivei 2001/29, potrivit cărora dreptul de comunicare publică include orice transmisie sau retransmisie a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea, şi nu include niciun alt act. Astfel, acest drept nu include acte care nu implică o „transmisie” sau o „retransmisie” a unei opere, precum acte de reprezentare sau de executare directă a unei opere.
Având în vedere consideraţiile ce precedă, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că Directiva 2001/29 şi în special articolul 3 alin. (1) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.”
În speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă în virtutea calităţii sale de organism de gestiune colectivă în exercitarea drepturilor decurgând din gestiunea colectivă obligatorie, conform art. 1231 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, solicitând despăgubiri ce reprezintă triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate la care se adaugă TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008 la M., precum şi a altor spectacole organizate de pârâte, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deţinut autorizaţie licenţă neexclusivă din partea UCMR - ADA, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006 şi H.G. nr. 769/1999, Anexa 3.
Prin urmare, Curtea de Apel a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii vizează opere muzicale care au fost comunicate în cadrul unor spectacole în care se interpreta muzică (de exemplu, pentru spectacolul din 2008, de jazz, flamenco, salsa, muzică tradiţională a altor popoare, reinterpretată în ritm de jazz), aşadar, executate în direct şi în cadrul cărora a existat elementul de contact direct, publicul fiind prezent în locul de provenienţă a comunicării, contrar cerinţei prevăzute de a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29.
Ca atare, s-a apreciat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de 1231 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, nefiind vorba despre dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, aşa cum acest concept a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) în hotărârea menţionată, astfel că, nu este vorba despre o situaţie în care gestiunea colectivă este obligatorie.
În consecinţă, a fost înlăturată ca neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că pârâtele ar fi trebuit să solicite în prealabil susţinerii spectacolelor în cauză autorizaţii neexclusive, conform art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în schimbul unei remuneraţii.
Ca atare, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite prevăzute de art. 998, 999 C. civ., fiind inutilă verificarea în continuare a existenţei unui prejudiciu şi evaluarea acestuia.
Totodată, s-a constatat că nu se pune problema verificării în speţă dacă, în afară de muzica populară reinterpretată în ritm de jazz, cum este cazul festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27 - 29 august 2008 la M., în cadrul celorlalte spectacole a fost interpretată muzica unor autori identificabili, dacă au fost încheiate contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale cu aceştia, dacă reclamanta are mandat expres de reprezentare din partea acestora, având în vedere limitele obiectului acţiunii, şi anume remuneraţie corespunzătoare drepturilor care sunt supuse gestiunii colective obligatorii.
În ceea ce îi priveşte pe interpreţi, aceştia au încheiat contracte cu organizatorii spectacolelor negociindu-şi drepturile patrimoniale cuvenite pentru prestaţia lor în mod direct.
Referitor la excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de către apelantele pârâte, acestea sunt susţinute prin argumente care au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind motive de netemeinicie a acţiunii, astfel încât, s-a conchis că au fost deja analizate prin considerentele anterioare.
Pentru acelaşi motiv al respingerii acţiunii ca neîntemeiate, instanţa de apel a considerat că nu se mai impune nici analizarea motivelor de apel prin care s-a susţinut nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâta Primăria Constanţa împotriva pârâtei SC D.A.M. SRL, întrucât aceasta a rămas fără obiect.
De asemenea, s-a apreciat ca nefondat şi motivul de apel susţinut de către Primăria Constanţa în sensul că nu ar avea calitatea procesuală pasivă întrucât organizatorul spectacolelor, pârâta SC D.A.M. SRL şi-ar fi asumat prin contract obţinerea autorizaţiilor şi răspunderea pentru eventualele prejudicii cauzate, având în vedere că, în speţă, calitate procesuală pasivă are şi producătorul spectacolelor, aşa cum rezultă şi din contractele încheiate cu organizatorul acestor evenimente.
A fost înlăturat şi motivul de apel al SC D.A.M. SRL în sensul că festivalului „World Music M. 2008”, desfăşurat în perioada 27-29 august 2008 la M. nu ar fi avut scop lucrativ, dat fiind că intrarea publicului a fost liberă, având în vedere că această condiţie trebuie verificată în persoana organizatorilor; or, pârâta SC D.A.M. SRL a organizat spectacolul în cadrul activităţii sale comerciale, fiind remunerată pentru serviciile sale.
Criticile apelantei reclamante, fiind formulate doar sub aspectul evaluării prejudiciului de către prima instanţă, au fost lăsate neexaminate de instanţa de apel, având în vedere considerentele de mai sus cu privire la inexistenţa faptei ilicite; ca atare, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR – ADA), prevalându-se ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut, în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea este dată cu aplicarea greşita a art. 132 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanţa de apel a calificat precizarea depusă la termenul din 19 octombrie 2011 ca fiind o întregire a cererii de chemare în judecată şi, de asemenea, tot în mod nelegal instanţa a apreciat ca perioada pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată şi, respectiv sintagma „până în prezent”, s-ar fi limitat la perioada de până la 11 martie 2009.
Or, faptul că pretenţiile deduse judecaţii nu s-au limitat la perioada anterioară datei de 11 martie 2009, rezultă în mod explicit din obiectivele expertizei contabile solicitate de recurenta reclamantă şi încuviinţate de instanţă, cu privire la care nu au fost formulate critici prin motivele de apel şi nici prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.
În consecinţă, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel ca la termenul din 19 octombrie 2011, reclamanta UCMR-ADA şi-ar fi întregit acţiunea, în realitate, perioada în litigiu fiind specificată în scris cu multe termene înainte, chiar de la prima zi de înfăţişare, iar la data de 19 octombrie 2011 doar a precizat câtimea pretenţiilor pentru spectacolele organizate în perioada dedusă judecaţii, astfel cum a fost explicitată prin actele de procedură depuse anterior.
2. Hotărârea este data cu încălcarea art. 108 alin. (3), art. 292 alin. (1) şi art. 295 alin (1) C. proc. civ.
Recurenta învederează că precizarea în discuţie cu privire la remuneraţiile aferente unor spectacole desfăşurate după data de 11 martie 2009, a fost formulată numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, nu şi cu SC D.A.M. SRL.
În consecinţă, SC D.A.M. SRL nu putea formula critici cu privire la excepţia tardivităţii unei astfel de precizări, atât timp cât partea interesată, Municipiul Constanţa, nu a formulat o astfel de excepţie şi nu a criticat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei tardivităţii pronunţată prin încheierea din 19 octombrie 2011.
Potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după aceasta neregularitate şi înainte de a pune concluzii pe fond.
Aşa fiind, partea care ar fi putut invoca neregularitatea (tardivitatea) precizărilor cu privire la spectacolele ulterioare datei de 11 martie 2009 era Municipiul Constanţa, iar nu SC D.A.M. SRL, faţă de care UCMR - ADA nu a formulat pretenţii pentru perioada ulterioară datei de 11 martie 2009; or, în speţă, Municipiul Constanţa nici nu a invocat excepţia tardivităţii precizărilor depuse la termenul din 19 octombrie 2011 şi nici nu a criticat în apel soluţia tribunalului de respingere a excepţiei tardivităţii.
Prin urmare, hotărârea este dată şi cu încălcarea art. 292 alin. (1) şi art. 295 C. proc. civ., în mod greşit instanţa de apel apreciind întemeiat motivul formulat de pârâta SC D.A.M. SRL din acest punct de vedere, în condiţiile în care aceasta nu justifică un interes propriu privind pretenţiile UCMR-ADA împotriva Municipiului Constanţa, pentru perioada ulterioară datei de 11 martie 2009.
3. Hotărârea este dată cu încălcarea art. 5 din Convenţia de la Berna, ratificată prin Legea nr. 77/1998, art. 13 lit. f), art. 15 şi art. 139 alin. (2) din Legea ni 8/1996 şi cu aplicarea greşita a art. 130 lit. a) şi art. 1231 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunţată în cauza C-283/10.
a). Legea română (Legea nr. 8/1996) stabileşte în mod expres la art. 13 care sunt drepturile patrimoniale ale autorilor, printre care este menţionat în mod expres şi explicit la lit. f) dreptul de comunicare publică (...) ”direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public”, în timp ce art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ defineşte comunicarea publică, iar la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 se prevede că „dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului a operelor nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziţia publicului."
Or, instanţa de apel a apreciat că, în cazul în care muzica este executată direct în cadrul unor spectacole, nu există un drept de comunicare publică a operelor muzicale, fără a se arăta însă cărui drept patrimonial de autor reglementat de art. 13 din Legea nr. 8/1996 îi corespunde actul de utilizare a operelor muzicale prin execuţie directă, în cadrul unor spectacole.
Din această perspectivă, recurenta invocă insuficienta motivare a deciziei recurate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Potrivit hotărârii instanţei de apel, în cazul executării directe a operelor muzicale în spectacole, nu există un drept patrimonial de autor protejat de lege; atare soluţie este nelegală în condiţiile în care se refuză a se recunoaşte un drept patrimonial de autor în cazul utilizării operelor muzicale prin executare directă în cadrul spectacolelor, deşi acest drept este recunoscut în mod expres de dispoziţiile legale anterior menţionate, drept ce este garantat şi de prevederile art. 44 din Constituţia României.
b). Instanţa de apel a aplicat în mod greşit Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunţată în cauza C-283/10.
Din acest punct de vedere, recurenta învederează în primul rând că nici din dispoziţiile şi nici din considerentele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011 pronunţată în cauza C-283/10, nu rezulta sub nicio formă că Directiva 2001/29/CE ar fi fost transpusă în mod greşit prin Legea nr. 8/1996.
Recurenta susţine că motivarea instanţei prin referirea la dreptul de comunicare publică reglementat de Directiva 2001/29/CE este străină de natura pricinii, în condiţiile în care UCMR-ADA nu şi-a întemeiat pretenţiile pe aceasta directivă, ci pe dreptul reglementat de aceasta, fiind astfel incident şi motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Totodată, recurenta arată că în mod nelegal a concluzionat instanţa de apel că Directiva 2001/29/CE ar reglementa în mod exhaustiv dreptul de comunicare publică a operelor şi că legiuitorul naţional trebuie să se limiteze sub aspectul protecţiei acestui drept la formele de comunicare publică cuprinse în directivă.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, cu referire la obiectivul urmărit de directiva comunitară, în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut că armonizarea voită, la care face trimitere prima teza a considerentului (23), nu vizează formele „tradiţionale” de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.
Prin reformularea întrebărilor adresate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns solicitării de a se fixa domeniul de aplicare al directivei comunitare menţionate, în sensul că aceasta, în special art. 3 alin. (1), trebuie interpretată potrivit celor redate din cuprinsul hotărârii Curţii.
Prin urmare, Directiva urmăreşte să impună statelor membre să-şi armonizeze legislaţiile numai sub anumite aspecte ale protecţiei drepturilor de autor şi conexe, iar în ceea ce priveşte dreptul de comunicare publică a operelor, urmăreşte armonizarea doar sub aspectul comunicării către un public care nu este prezent la locul comunicării.
În consecinţă, pentru actele de comunicare directă către public, rămâne la latitudinea statelor membre să reglementeze drepturile de autor cum cred de cuviinţă, aşa cum se afirmă în considerentul (18) din Preambul; cum directiva invocată nu reglementează situaţia în care comunicarea către public are loc în prezenţa acestuia la locul de unde provine comunicarea, cum este cazul în speţă, nu se poate pune problema transpunerii greşite şi aplicării directe a dispoziţiilor comunitare, cu înlăturarea prevederilor din dreptul intern. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012).
În sensul nelegalităţii hotărârii instanţei de apel, recurenta invocă şi prevederile art. 5 din Convenţia de la Berna, potrivit cărora întinderea protecţiei, precum şi mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează în mod exclusiv conform legislaţiei ţării în care se reclamă protecţia.
În consecinţă, legea română (legea ţării în care se reclamă protecţia) dispune în mod expres în sensul că protecţia conferită prin dreptul patrimonial de autor de comunicare publică se întinde şi asupra tuturor actele de comunicare directă a operei, inclusiv asupra comunicării publice prin reprezentare scenică sau altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, prin dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 8/1996, legiuitorul român reglementând actele de execuţie sau de reprezentare a operei, ca modalităţi ale comunicării publice a operei.
Pe de altă parte, faptul că reprezentarea sau executarea directă a operei reprezintă tot acte de comunicare publică a fost consfinţit şi de Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 24 noiembrie 2011 (cauza C-283/10), parag. (39); în consecinţă, potrivit hotărârii Curţii, reprezentarea şi executarea directă a operei, nu numai că sunt forme de comunicare publică, dar sunt chiar sunt unele tradiţionale, recunoscute ca atare.
Cu referire la mijloacele de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor, recurenta arată că în acord cu prevederile art. 5 alin. (2) din Convenţia de la Berna, legiuitorul român a reglementat prin dispoziţiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996 gestiunea colectivă obligatorie a acestora, ele fiind drepturi de proprietate privată care pot fi exercitate în limitele determinate de lege, iar aceste dispoziţii din legea specială sunt în concordanţă şi cu prevederile art. 44 din Constituţia României.
În opinia recurentei, dispoziţiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996 urmăresc să asigure o protecţie adecvată tuturor titularilor de drepturi patrimoniale de autor şi, în egală măsură, să protejeze un interes general, iar pentru a asigura echilibrul între interesul general şi cel particular, legiuitorul român a considerat necesar să instituie o gestiune colectivă obligatorie ca veritabilă limită juridică a exercitării prerogativelor dreptului patrimonial ce aparţine fiecărui autor de opere.
În raport cu interesul general urmărit, legiuitorul limitează astfel şi libertatea contractuală, întrucât remuneraţiile sunt unice pentru toate operele muzicale, stabilite potrivit unei proceduri speciale reglementate de Legea nr. 8/1996; recurenta susţine că, sub acest aspect, a reţinut în mod corect Înalta Curte că nu poate fi primit un punct de vedere în sensul că în situaţia drepturilor pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie, încheierea unor contracte directe ar lipsi de fundament pretenţiile UCMR-ADA.
Dimpotrivă, dacă s-ar primi o astfel de susţinere, ar însemna să se accepte ca, şi în cazul în care pentru anumite drepturi de autor legiuitorul a prevăzut gestiunea colectivă obligatorie, autorii să poată opta şi în acest caz fie pentru o exercitare individuală a drepturilor, fie pentru o exercitare printr-un organism de gestiune colectivă.
Cu alte cuvinte, gestiunea colectivă nu este niciodată obligatorie, deşi legea prevede în mod clar că, în privinţa anumitor drepturi, ea are acest caracter, şi acesta chiar în lipsa unui mandat din partea autorilor.
În susţinerea caracterului nelegal al hotărârii instanţei de apel întemeiată pe Directiva 2001/29/CE, recurenta învederează că directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai împotriva unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii particularilor.
În consecinţă, Directiva 2001/29/CEE nu reglementează şi formele „tradiţionale” de comunicare către public a operelor muzicale, aşa cum sunt şi execuţia şi reprezentarea directă a acestora, ci ea are drept obiectiv crearea unui cadru juridic general şi flexibil la nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societăţii informaţionale, adaptarea şi completarea normelor actuale în materia dreptului de autor şi drepturilor conexe, pentru a ţine seama de faptul ca dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate. Conform acestui obiectiv, art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE trebuie interpretat, în sensul că „are în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei".” Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute ca fiind aplicabile în speţă prevederile Directivei 2001/29/CE, atât timp cât aceasta nu reglementează actele de comunicare publică a operelor muzicale acolo unde publicul este prezent la locul comunicării, legiuitorul român neavând nicio obligaţie de armonizare sub acest aspect.
În acest caz, sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenţia de la Berna, ratificată prin Legea nr. 77/1998 potrivit căreia "întinderea protecţiei, precum şi mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislaţiei tării în care se reclamă protecţia.”
În consecinţă, în speţă, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
c. Hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 8 şi art. 26 din Legea nr. 8/1996.
Recurenta învederează că în mod nelegal instanţa de apel îşi întemeiază hotărârea pe concluzia că nu beneficiază de protecţie muzica populară, stabilind că nu beneficiază de protecţie muzica populară reinterpretată în ritm de jazz şi că beneficiază de protecţie numai muzica unor autori identificabili.
Aceste concluzii sunt nelegale, întrucât instanţa de apel deşi nu a stabilit operele muzicale utilizate, a clarificat faptul că muzica populară nu beneficiază de protecţie, reţinând că în spectacolele în litigiu s-au utilizat opere muzicale.
Deşi pârâtele aveau obligaţia furnizării informaţiilor necesare potrivit art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr 8/1996, dar şi potrivit metodologiilor în vigoare, acestea nu au fost depuse la dosar: înregistrările audiovizuale ale spectacolelor pentru a identifica în mod real şi corect operele muzicale; contractele încheiate cu interpreţii care sa cuprindă o lista a operelor muzicale interpretate de aceştia.
Or, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe recunoaşterile scrise ale pârâtelor depuse pro causa prin care acestea afirmă că s-a folosit numai muzica populară reinterpretată în ritm de jazz.
Se arată de către recurentă că nu exista nicio dispoziţie legală care să permită instanţei să pronunţe o hotărâre în baza unor afirmaţii ale pârâtei, indiferent dacă sunt exprimate în scris sau oral ori a unor înscrisuri întocmite în mod unilateral pro causa, mai ales dacă cele afirmate sunt contestate de partea adversă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 236 - 234 C. proc. civ., referitoare la jurământ, au fost abrogate.
În egală măsură, recurenta învederează că Legea nr. 8/1996 nu cunoaşte şi nu reglementează noţiunea de muzica populară, noţiune nejuridică.
Legea nr. 8/1996 recunoaşte şi asigură protecţie tuturor operelor de creaţie intelectuală, indiferent de numărul autorilor unei opere ori dacă aceştia sunt sau nu cunoscuţi, singura distincţie pe care legea o face în funcţie de identificarea sau nu a autorilor la un moment dat, este cea privitoare la termenul de protecţie.
Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 8/1996, în cazul operelor aduse la cunoştinţă publică fără indicarea autorului, durata protecţiei este de 70 de ani de la data aducerii operei la cunoştinţă publică; or, textul citat indică faptul că protecţia conferită de lege se referă şi la operele anonime, indiferent de genul muzical (pop, rock, popular etc).
Se mai susţine că hotărârea recurată este dată şi cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 8/1996, normă ce stipulează în mod expres că se bucură de protecţie şi operele derivate din opere preexistente, cum ar fi adaptările şi aranjamentele muzicale.
Or, reinterpretarea în ritm de jazz a unor opere de muzică din genul popular dă naştere unei opere noi derivate, rezultate din adaptarea şi aranjamentul operei muzicale preexistente, specifice genului muzical jazz.
Intimatul pârât Municipiul Constanţa a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat, în principal, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, nefiind posibilă modificarea acesteia de către instanţa de recurs în absenţa cercetării tuturor motivelor de apel de către instanţa în faţa căreia au fost invocate (referindu-se în mod expres la excepţiile procesuale invocate ori a căror soluţionare dată de prima instanţă a fost criticată prin motivele apelului său).
În recurs nu au fost administrate alte probe, în sensul celor permise de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., depunându-se însă practică judiciară de către recurentă, anume decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care, de altfel, a făcut referire prin motivele de recurs.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
1. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 11 martie 2009 în contradictoriu cu pârâţii SC D.A.M. SRL şi Municipiul Constanţa, reclamanta, în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale, solicitând obligarea acestora în solidar la plata remuneraţiilor (şi a TVA) ce ar fi fost legat datorate în cazul utilizării operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008, desfăşurat la M. în perioada 27-29 august 2008, precum şi a altor spectacole organizate de pârâte, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent şi pentru care nu au deţinut autorizaţie licenţă neexclusivă din partea UCMR ADA, potrivit pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate în M. Of. nr. 857/19.10.2006 prin decizia ORDA nr. 365/2006 şi H.G. nr. 769/1999 (pentru eventualele spectacole derulate în perioada 10 martie 2006-19 octombrie 2006, data intrării în vigoare a noilor Metodologii).
În vederea stabilirii obiectului pricinii şi a identificării întinderii lui, prima instanţă prin adresa emisă la 03 decembrie 2009 a solicitat pârâtului Municipiul Constanţa, la cererea reclamantei, comunicarea tuturor contractelor încheiate cu terţii cu privire la organizarea, cooperarea, asocierea sau finanţarea desfăşurării de concerte şi spectacole ori a altor programe sau evenimente în care au fost comunicate public opere muzicale, începând cu 10 martie 2006 până în prezent; acestei solicitări, pârâtul Municipiul Constanţa a răspuns prin adresa de la dosarul tribunal, comunicând instanţei împrejurarea derulării a altor 10 evenimente similare Festivalului „World Music M. 2008”, cele mai vechi dintre acestea privind spectacolele desfăşurate pe perioada sezonului estival 2007, astfel încât, Metodologia aplicabilă este cea aprobată prin decizia ORDA nr. 365/2006, nu şi H.G. nr. 769/1999, nefiind identificată în cauză desfăşurarea unor spectacole anterioare datei de 19 octombrie 2006; pe de altă parte, din aceeaşi adresă rezultă că pârâtul Municipiul Constanţa a comunicat date şi cu privire la derularea unor spectacole ulterioare sesizării instanţei (11 martie 2009).
Obiectivele expertizei contabile încuviinţate reclamantei (formulate la termenul din 17 noiembrie 2009) au privit perioada „10 martie 2006 – până în prezent”; întrucât expertiza efectuată în cauză şi depusă pentru termenul din 27 octombrie 2010 a răspuns obiectivelor încuviinţate exclusiv pentru Festivalul World Music M. 2008, tribunalul a încuviinţat obiecţiunile reclamantei la termenul din 24 noiembrie 2010, dispunând refacerea expertizei cu privire la toate celelalte evenimente comunicate de pârât prin adresa anterior menţionată, în sensul de a se răspunde aceloraşi obiective; după depunerea la dosar a completării la raportul de expertiză (dosar primă instanţă), ca şi a răspunsului la obiecţiunile formulate de reclamantă la această completare, recurenta reclamantă a formulat la 19 octombrie 2011 o cerere intitulată „precizare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată”.
Prin această cerere, a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Municipiul Constanţa şi SC D.A.M. SRL la plata remuneraţiilor datorate pentru Festivalul World Music M. 2008 (în principal, triplul remuneraţiilor plus TVA), iar în subsidiar, 5% din bugetul de cheltuieli plus TVA şi penalităţi de întârziere, potrivit celor stabilite prin raportul de expertiză; în acelaşi timp, în contradictoriu doar cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, a solicitat obligarea acestuia la plata remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menţionate la pagina 20 a raportului de expertiză depus la termenul din 21 septembrie 2011 (cerere având, de asemenea, un capăt principal şi un petit subsidiar).
Se constată că la termenul din 19 octombrie 2011, intimatul pârât Municipiul Constanţa nu a fost prezent în instanţă, în timp ce pârâta SC D.A.M. SRL, prin apărător, la acelaşi termen, a invocat excepţia tardivităţii cererii depuse de reclamantă, întrucât aceasta vizează şi spectacole derulate după data introducerii acţiunii, astfel încât precizarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu ar putea privi, pentru a fi astfel calificată, decât spectacolele ce au avut loc până la data introducerii acţiunii.
Prima instanţă a calificat cererea ca fiind una precizatoare, cu respectarea dispoziţiilor textului menţionat, în timp ce instanţa de apel, învestită fiind cu o atare critică în apelul pârâtei SC D.A.M. SRL, a calificat aceeaşi cerere drept una modificatoare, de întregire a cererii introductive, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând că aceasta a fost formulată de reclamantă dincolo de prima zi de înfăţişare, astfel încât, aceasta era decăzută din dreptul de a formula acest act de procedură; în consecinţă, s-a apreciat că obiectul cererii de chemare în judecată trebuia a se limita la spectacolele derulate în perioada 10 martie 2006 – 11 martie 2009 (data formulării cererii de chemare în judecată).
2. Recurenta reclamantă critică această dezlegare dată de instanţa de apel, susţinând, pe de o parte, că cererea de chemare în judecată nu privea doar perioada 10 martie 2006-11 martie 2009, ci 10 martie 2006 - data efectuării raportului de expertiză, iar pe de altă parte, şi dacă s-ar reţine că pentru spectacolele desfăşurate după 11 martie 2009 cererea a fost formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., pârâta SC D.A.M. SRL nu avea vocaţia de a invoca această neregularitate.
Înalta Curte constată că deşi instanţa de apel a stabilit în mod corect că semnificaţia sintagmei „în perioada 10 martie 2006 - până în prezent” avea ca moment limită data formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât întregirea cererii cu pretenţiile aferente perioadei ulterioare învestirii primei instanţe putea fi formulată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., aşadar, până la prima zi de înfăţişare, cu toate acestea, instanţa de apel a ignorat caracterul dispozitiv al normei, astfel încât depăşirea acestui termen nu poate fi invocată decât de partea interesată, parte care, în speţă, este intimatul pârât Municipiul Constanţa în contradictoriu cu care aceste pretenţii suplimentare au fost formulate de către recurenta reclamantă.
Ca atare, astfel cum corect susţine recurenta, doar pârâtul Municipiul Constanţa căruia i-au fost opuse aceste pretenţii putea invoca depăşirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond, astfel cum prevede art. 108 alin. (3) C. proc. civ.; or, în speţă, pârâtul Municipiul Constanţa nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 108 alin. (2) cu ref. la art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la termenul din 19 octombrie 2011, termen la care nu a fost prezent, astfel că, după acest moment procesual această nulitate relativă s-a acoperit prin intervenirea decăderii părţii interesate de a invoca sancţiunea în discuţie.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, în soluţionarea criticii privind respingerea excepţiei tardivităţii cererii completatoare, era ţinută a observa, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) rap. la art. 108 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., că apelanta pârâtă SC D.A.M. SRL nu era parte interesată a invoca decăderea reclamantei din acest drept procesual întrucât pretenţiile formulate prin întregirea cererii nu o priveau; în consecinţă, cererea depusă la data de 19 octombrie 2011 face parte din cadrul obiectiv dedus judecăţii prin acoperirea nulităţii relative ca efect al pasivităţii părţii interesate, anume pârâtul Municipiul Constanţa în contradictoriu cu care au fost formulate de către reclamantă pretenţiile pentru spectacolele ce au avut loc după data de 11 martie 2009.
Faţă de aceste considerente, se constată a fi întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3 (a, b, c). Instanţa de apel a reţinut că deşi, teoretic, perioada dedusă judecăţii este cuprinsă între 10 martie 2006 şi 11 martie 1009 (ori noiembrie 2009, dacă se apreciază cererea reclamantei din 19 octombrie 2011 este formulată în termen), practic, în speţă, nu s-a făcut dovada organizării vreunui spectacol în intervalul 10 martie 2006 – ianuarie 2007, cel mai vechi dintre spectacole având loc în luna mai 2007.
Totodată, acest reper temporal (ianuarie 2007) s-a apreciat a fi esenţial, întrucât, dată fiind aderarea României la Uniunea Europeană, pentru soluţionarea cauzei se impune observarea noţiunii de „comunicare publică” astfel cum aceasta a fost interpretată prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunţată în cauza C-283/10, în acord cu prevederile Directivei 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, în soluţionarea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România în Dosarul nr. 15276/3/2007 (Circul Globus Bucureşti vs. UCMR – ADA).
Prin această Hotărâre, Curtea de Justiţie a declarat că: „Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională şi în special art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent la locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.”
În consecinţă, domeniul de aplicare a Directivei referindu-se doar la comunicarea către un public care nu este prezent la locul de provenienţă a comunicării (parag. 33 din Hotărâre), astfel cum prevede considerentul (23) al Directivei 2001/29, iar nu şi la formele tradiţionale de comunicare publică – „reprezentare sau executare directă”, prevăzută de art. 11 primul parag. din Convenţia de la Berna, noţiune ce înglobează interpretarea operelor în faţa publicului care se află în contact fizic şi direct cu actorul sau executantul operelor (parag. 35 din Hotărâre), rezultă că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea Directivei în cauză, în exercitarea obligaţiei de a aplica în mod prioritar dreptul Uniunii şi de interpretare conformă a dreptului intern, în sensul Directivei.
Or, în măsura în care Directiva 2001/29/CE impune statelor membre armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (în aplicarea principiului subsidiarităţii), dată fiind dezvoltarea tehnologică ce a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate, iar nu şi armonizarea în privinţa formelor tradiţionale de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere (astfel cum este cazul în speţă), rezultă că instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat aplicarea dreptului intern excluzând din sfera noţiunii de comunicare publică executarea directă a operelor muzicale comunicate către public prezent la locul de provenienţă a comunicării, sens acoperit de prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Pe de altă parte, soluţia adoptată de instanţa de apel era posibilă doar în situaţia în care prin Hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-ar fi stabilit că noţiunea de comunicare publică în sensul Directivei 2001/29/CE trebuie interpretată exclusiv în sensul de comunicare către un public care nu este prezent la locul de provenienţă a comunicării, întrucât numai astfel ar fi fost permisă concluzia transpunerii greşite în dreptul intern a Directivei sub aspectul noţiunii de comunicare publică prin dispoziţiile art. 15 alin. (1), dar şi a dreptului patrimonial de autor de a autoriza sau interzice comunicarea publică [art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996]. Doar aceste premise ar fi antrenat consecinţa indirectă a înlăturării gestiunii colective obligatorii reglementate de art. 1231 alin. (1) lit. e) din legea internă, normă ce constituie unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată, dar şi a obligaţiei intimatelor pârâte (pentru Festivalul World Music M. 2008) şi a intimatului Municipiul Constanţa (pentru celelalte 10 evenimente ce au antrenat comunicarea publică) să obţină, înainte de utilizarea repertoriului protejat, licenţa neexclusivă de la recurenta reclamantă în condiţiile art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Aşadar, noţiunea de comunicare publică include nu numai sensul avut în vedere de Directivă (limite în care funcţionează obligaţia statelor membre de armonizare a legislaţiilor şi care, în privinţa României a fost îndeplinită de legiuitorul român prin adoptarea O.U.G. nr. 123/2005 de modificare a legii, sens în care se precizează la art. 1512 lit. f) din Legea nr. 8/1996), ci şi reprezentarea sau executarea directă, prevăzută de art. 11 primul parag. din Convenţia de la Berna din 9 septembrie 1886 la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998 (M. Of. nr. 156/17.04.1998), text la care, de altfel, se face trimitere şi în parag. 35 din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-283/10; or, în privinţa acestei forme tradiţionale, clasice de comunicare publică, nu există în sarcina statelor membre o obligaţie de armonizare (domeniul vizat nefiind reglementat prin dreptul Uniunii), astfel că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului intern, anume ale Legii nr. 8/1996; la aceeaşi concluzie conduc şi prevederile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenţia de la Berna, potrivit cărora: „în afară de prevederile prezentei convenţii, întinderea protecţiei, precum şi mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislaţiei în care se reclamă protecţia”.
Instanţa de apel însă a redat un raţionament incomplet, întrucât, excluzând utilizarea în circumstanţele speţei a operelor muzicale din sfera noţiunii de comunicare publică, nu a procedat la o calificare a dreptului patrimonial de autor din perspectiva celor enumerate la art. 13 din legea în materie; din acest punct de vedere, urmează a fi reţinut ca fondat nu numai motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, ci şi cel descris de ipoteza de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel cum deja s-a arătat, dispoziţiile art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 indică dreptul de a autoriza sau interzice comunicarea publică ca fiind un drept patrimonial de autor distinct, comunicare publică având înţelesul reglementat de art. 15 din Legea nr. 8/1996 (care include atât formele tradiţionale de comunicare publică, precum şi pe cele ce intră în domeniul de aplicare a Directivei 2001/29/CE), iar pe de altă parte, exercitarea acestui drept patrimonial de autor (cu excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice) este supus gestiunii colective obligatorii, astfel cum dispune art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996; totodată, şi în parag. 18 al Directivei 2001/29/CE se afirmă că: „Prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor care există în statele membre cu privire la modalităţile de gestionare a drepturilor, cum ar fi licenţele colective extinse.”
În consecinţă, contrar celor stabilite de curtea de apel, cu ignorarea dispoziţiilor anterior invocate, intimatele aveau obligaţia să solicite recurentei reclamante obţinerea licenţei neexclusive înainte de utilizarea repertoriului protejat în fiecare dintre spectacolele ce fac obiectul cauzei, în cazul în care intimatele pârâte nu sunt în măsură (I) fie să producă probe prin care fie să răstoarne prezumţia de mandat legal ce operează în favoarea recurentei, (II) fie să dovedească faptul că, în cadrul acestor evenimente, nu a fost utilizat repertoriul protejat.
În absenţa unor astfel de probe, neîndeplinirea de către pârâte a obligaţiilor legale anterior enunţate va conduce la reţinerea faptei ilicite în sarcina acestora şi la angajarea răspunderii pe tărâm delictual, în temeiul art. 998 şi 999 corob. cu art. 1003 C. civ. 1865 (având în vedere data desfăşurării spectacolelor, astfel că Noul C. civ. nu este aplicabil) pentru Festivalul World Music M. 2008 şi în baza art. 998, 999 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât Municipiul Constanţa, pentru celelalte spectacole.
(I) Astfel, prezumţia legală de mandat poate fi răsturnată atunci când titularul însuşi al operei muzicale şi-a exercitat dreptul patrimonial în discuţie în mod direct, iar nu prin reprezentantul său legal, situaţie ce se verifică fie atunci când titularul însuşi este cel care comunică public operele al cărui autor este (nefiind nevoie de autorizare, întrucât se exercită un drept propriu), fie în situaţia în care el însuşi a acordat în mod direct unui terţ autorizarea sub forma unei licenţe neexclusive de a-i comunica public operele, în ambele cazuri, operând o revocare implicită a contractului de mandat legal (ori chiar convenţional), acordat organismului de gestiune colectivă pentru gestionarea dreptului de comunicare publică; ipoteza cesionarului exclusiv se confundă cu cea în care autorul însuşi îşi exercită în mod direct acest drept patrimonial, deja enunţată.
Legea specială nu conţine dispoziţii exprese, derogatorii de la dreptul comun (care prevede soluţia în sensul celor anterior descrise), iar normele ei se completează cu cele ale dreptului comun, astfel cum dispune expres art. 153 din Legea nr. 8/1996; prin urmare, regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci şi cele cu privire la posibilitatea revocării lui (art. 1552 pct. 1 C. civ.).
Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuţiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale de autor, recurenta reclamantă nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acţionează în calitate de reprezentant (mandatar) al autorilor înşişi, concluzie ce rezultă şi din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.
Către aceeaşi concluzie conduc şi prevederile art. 123 alin. (3) din lege, potrivit cărora: „ Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă”; ca atare, organismul de gestiune colectivă nu are calitatea de cesionar neexclusiv al drepturilor patrimoniale de autor, cu atât mai puţin de cesionar exclusiv al aceloraşi drepturi.
Pe de altă parte, dacă s-ar primi susţinerea recurentei reclamante în sensul că şi în cele două situaţii descrise anterior (exercitarea dreptului patrimonial de către autorul însuşi ori acordarea licenţei neexclusive de către acesta utilizatorului) ar însemna a se accepta ideea că autorul însuşi nu mai este titular al dreptului patrimonial în discuţie, în absenţa unei cesiuni exclusive către organismul de gestiune colectivă, cesiune care, de altfel, este interzisă în mod expres de lege, potrivit textului anterior citat (interdicţie ce operează chiar şi în privinţa celei neexclusive, întrucât legea nu distinge).
În consecinţă, acordând licenţe neexclusive în condiţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune colectivă, chiar în situaţia gestiunii obligatorii, nu exercită un drept propriu, ci un drept al autorilor, în numele şi pe seama acestora.
În plus, şi prevederile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt în acelaşi sens: „Exercitarea gestiunii colective încredinţate prin contractul de mandat nu poate restrânge în niciun fel drepturile patrimoniale ale autorilor.”
Chiar dacă această normă se foloseşte sintagma de „mandat încredinţat”, ceea ce ar putea susţine concluzia incidenţei normei în cazul gestiunii facultative (care funcţionează pe baza mandatului convenţional, deci prin acord de voinţă), nu trebuie omis că şi în cazul gestiunii obligatorii nimic nu se opune ca titularul să acorde mandat organismului de gestiune chiar pentru drepturile supuse gestiunii colective obligatorii (în caz contrar, fiind inutilă reglementarea de la art. 123 alin. (2) din lege), după cum nu există nicio raţiune ca în cazul gestiunii colective facultative legiuitorul să interzică restrângerea drepturilor patrimoniale ale autorilor, iar în cazul celei obligatorii să o permită, cu toate că organismul de gestiune colectivă nu este decât un reprezentant (mandatar) al autorilor, iar nu titularul drepturilor patrimoniale supuse gestiunii colective obligatorii.
Astfel, art. 134 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată şi republicată, dispune: „În exercitarea mandatului, în condiţiile prezentei legi, organismelor de gestiune colectivă nu li se transferă sau nu li se transmit drepturi de autor şi drepturi conexe ori utilizarea acestora.”
Această interpretare a dispoziţiilor art. 1231 din lege nu neagă caracterul obligatoriu al gestiunii colective pentru categoria drepturilor patrimoniale incluse de legiuitor în enumerarea din acest text şi, ca atare, nici nu o transformă în gestiune colectivă facultativă, întrucât ea operează în raport cu orice alt terţ care utilizează unul dintre aceste drepturi patrimoniale care nu este autorul însuşi sau care nu a fost autorizat în mod direct de către acesta.
(II) În plus, este de precizat că recurenta reclamantă poate pretinde plata remuneraţiilor pentru comunicare publică dacă intimatele pârâte au utilizat repertoriul protejat (intimatele pârâte fiind utilizatori, în sensul pct. 2 corob. cu art. 14 din Titlul II al Metodologiei privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică, aprobată prin decizia ORDA nr. 365/2006).
În cauză, se constată că cel puţin în ce priveşte Festivalul World Music M. 2008, potrivit susţinerilor intimatelor, au evoluat interpreţi străini (din Portugalia, Spania, Azerbaidjan, India, Niger, etc.); ca atare, pentru verificarea cerinţei de utilizare a repertoriului protejat, astfel cum şi recurenta pretinde prin motivele de recurs, instanţa de rejudecare va trebui să identifice titularii operelor muzicale ale căror creaţii au fost interpretate de aceştia, sens în care va solicita pârâtelor depunerea raportului prevăzut de pct. 15 din Metodologie [ce corespunde dispoziţiilor art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996] cuprinzând denumirea şi data evenimentului (spectacol, concert etc.), adresa locaţiei, denumirea, autorii şi durata operelor muzicale utilizate (formaţii participante, eventual interpreţii), baza de calcul a remuneraţiei fiind deja comunicată de către intimată (dosar primă instanţă).
Pe de altă parte, în privinţa aceluiaşi Festival, fiind vorba, în principiu, de comunicarea publică a operelor muzicale ale unor autori străini (identificabili), instanţa de rejudecare va trebui să solicite reclamantei dovada existenţei contractelor încheiate cu organismele străine, pentru gestionarea de drepturi similare (autori de opere muzicale), contracte prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 [ce trebuiau depuse la ORDA în vederea obţinerii avizului prevăzut de art. 125 alin. (1)]; Înalta Curte, reţine că în sensul existenţei acestor contracte funcţionează cel puţin o prezumţie simplă, câtă vreme pentru acest Festival s-a reclamat colectarea remuneraţiilor ce vor fi apoi distribuite proporţional cu utilizarea repertoriului fiecărui autor, potrivit art. 134 alin. (2) lit. d) din lege (ori vor fi distribuite către organismul de gestiune colectivă al ţării de origine, care, la rândul său, va proceda în consecinţă, potrivit legislaţiei proprii).
Referitor la acelaşi Festival, instanţa de apel a reţinut că s-a utilizat muzică populară reinterpretată jazz, astfel încât a prezumat că autorii operelor muzicale nu ar fi identificabili.
Înalta Curte constată că o atare concluzie nu este însă în niciun fel argumentată de instanţa de apel prin referire la probele cauzei, cu atât mai mult cu cât tribunalul, prin sentinţa apelată nu a reţinut în acelaşi sens, ci, dimpotrivă, a dispus obligarea pârâtelor în solidar la plata remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor din cadrul acestui Festival, reţinând implicit că au fost comunicate public opere din repertoriul protejat (deci, cel puţin, cu autori identificabili, fără a se mai detalia şi cerinţa anterior evocată - cu privire la existenţa contractelor încheiate cu organismele străine).
În acelaşi timp, instanţa de rejudecare va lămuri dacă sintagma „muzică populară” se suprapune în tot sau în parte celei de folclor al ţărilor de origine a interpreţilor ce au evoluat în cadrul Festivalului, urmând a se observa că în privinţa folclorului nu poate fi reclamată protecţia reglementată prin legea dreptului de autor, fiind imposibil de stabilit paternitatea operei.
La nivel internaţional există însă Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 410/2005, folclorul fiind parte integrantă din patrimoniul cultural imaterial, iar în aplicarea acestei Convenţii a fost adoptată Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, act normativ ce defineşte şi „expresiile culturale tradiţionale”, între care se înscrie şi folclorul.
Art. 4 din această lege stabileşte, totodată, principalele însuşiri ale patrimoniului cultural imaterial, între care este de menţionat caracterul anonim al originii creaţiei [lit. a)], în timp ce art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege prevede în mod explicit că: „Prezenta lege nu poate fi folosită, în întregime sau în parte, de nicio persoană fizică ori juridică pentru a obţine protecţia unui element al patrimoniului cultural imaterial prin intermediul actelor normative care reglementează proprietatea industrială sau dreptul de autor.”
Astfel, dacă se va stabili că operele interpretate în cadrul Festivalului fac parte din folclorul ţării de origine a interpreţilor, ceea ce presupune reţinerea caracterului anonim al originii creaţiei, în mod evident lipseşte autorul operei muzicale în numele şi pe seama căruia se solicită colectare remuneraţiilor de către reclamantă, în cazul mandatării sale prin contractele încheiate cu organismele străine.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, textul menţionat dispune că: „ (1) Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţa publică în mod legal, sub pseudonim sau fără indicarea autorului, este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică a acestora.
(2) În cazul în care identitatea autorului este adusă la cunoştinţă publică înainte de expirarea termenului prevăzut la alin. (1) sau pseudonimul adoptat de autor nu lasă nicio îndoială asupra identităţii autorului, se aplică dispoziţiile art. 25 alin. (1).”
Din interpretarea coroborată a celor două alineate, rezultă în mod neechivoc că prin această normă se reglementează durata drepturilor de autor pentru cazul în care, iniţial, opera a fost adusă la cunoştinţă publică sub pseudonim ori fără indicarea autorului, iar ulterior identitatea autorului este adusă la cunoştinţă publică ori în cazul în care pseudonimul adoptat nu lasă nicio îndoială asupra identităţii autorului (în mod necesar, pe baza unor elemente ulterioare momentului aducerii operei la cunoştinţă publică sub pseudonim), atare dezvăluire ulterioară a autorului, conducând la aplicarea art. 25 alin. (1) în privinţa duratei protecţiei (tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia, drepturile de autor se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal).
Dacă opera poate exista şi fără autorul său, exercitarea drepturilor patrimoniale de autor nu poate fi de conceput în afara existenţei unui titular.
Înalta Curte nu va putea statua însă, la aceste moment, asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 8/1996 ce reglementează protecţia operelor derivate (aranjamente orchestrale), astfel cum recurenta a invocat, în absenţa identificării operei preexistente ca aparţinând folclorului ori unor autori identificabili.
În rejudecare, instanţa de apel va dispune, în mod corespunzător, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Constanţa, efectuarea necesarelor verificări şi în privinţa celorlalte evenimente care au presupus comunicarea publică de opere muzicale şi va administra orice alte probe se vor dovedi utile unei juste soluţionări a cauzei, sub toate aspectele, procedând la analizarea celorlalte critici formulate de părţi decât cele ce şi-au găsit dezlegarea în prezenta decizie, cauza nefiind analizată pe fond, ca efect al reţinerii nelegale a inexistenţei faptei ilicite.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) rap. la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România-Asociaţia pentru Drepturi de Autor împotriva deciziei nr. 77A din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4780/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 4816/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
