ICCJ. Decizia nr. 4821/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4821/2013
Dosar nr. 8906/3/2010
Şedinţa publică din 25 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Fundaţia „C.” a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al municipiul Bucureşti şi statul român prin Ministerul Finanţelor Publice ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul reclamantei de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 100 mp reprezentând cota indiviza de ½ din suprafaţa totală de 200 mp situat în Bucureşti, strada B.P.H., sectorul 5; obligarea pârâtului Consiliul General al municipiul Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 100 mp, reprezentând cota indiviză de ½ din suprafaţa totală de 200 m.p., situat în Bucureşti, strada B.P.H., sectorul 5; în subsidiar, în situaţia în care terenul nu poate fi restituit în natură, s-a solicitat obligarea pârâtului statul român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de teren, în cuantum de 655.424 RON.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Fundaţia C. este succesoare în drepturi a fostelor comunităţi evreieşti şi a Federaţiei Comunităţilor E. din România.
Numita D.A. a lăsat prin testament (autentificat din 11 iulie 1984 de notariatul de Stat al sectorului 5 Bucureşti) Comunităţii E. din Bucureşti, instituindu-o în acest sens legatară universală, imobilul compus din teren în suprafaţă de 100 m.p., şi construcţia situată pe acesta, situat în Bucureşti, strada B.P.H., sector 5.
Aceştia au dobândit imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare, autentificat din 30 mai 1934, al Tribunalului Ilfov, secţia notariat.
În data de 27 ianuarie 1986, Federaţia Comunităţilor E. din Republica Socialistă România deschide procedura succesorală după D.A., obţinând în acest sens certificatul de moştenitor din 27 ianuarie 1987. Potrivit acestui certificat de moştenitor, Federaţiei Comunităţilor E. în calitate de legatar universal, îi revine construcţia situată în Bucureşti, strada B.P.H., sector 5, iar terenul în suprafaţă de 100 m.p. aferent construcţiei trece în proprietatea statului român, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Reclamanta nu a formulat notificare pe Legea nr. 18/1991 şi nici pe Legea nr. 10/2001 în speranţa că va putea uza de prevederile legii speciale pentru restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. Din păcate, la apariţia O.U.G. nr. 83/1999 şi O.U.G. nr. 94/2000, a constatat că, potrivit art. 1 din ambele ordonanţe, imobilele trebuia să fi aparţinut comunităţii minorităţilor din România şi respectiv a cultelor religioase din România. Or, în speţă, prin Legea abuzivă nr. 58/1974, terenul care i se cuvenea potrivit certificatului de moştenitor a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 din acea lege. Prin urmare, acţiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de faţă prin care reclamanta apreciază că îşi poate valorifica dreptul de proprietate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 18 februarie 2011, în temeiul dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ., s-a dispus conexarea la prezenta cauză a Dosarului nr. 43276/3/2010 al secţiei III–a civilă, a Tribunalului Bucureşti, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 100 m.p., reprezentând cota indiviză de ½ din suprafaţa totală de 200 m.p. situat în Bucureşti, strada B.P.H., sector 5; obligarea municipiul Bucureşti Primar General să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 100 m.p., reprezentând cota indiviză de ½ din suprafaţa totală de 200 m.p. situat în Bucureşti, strada B.P.H., sector 5, iar, în subsidiar, în situaţia în care terenul nu poate fi restituit în natură, obligarea pârâtului statul român prin Ministerul Finanţelor la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de teren, în cuantum de 655.424 RON şi obligarea pârâtului statul român prin Ministerul Finanţelor la plata despăgubirilor aferente cotei de ½ din imobilul construcţie care a fost situat în Bucureşti, strada B.P.H., sector 5, imobil care a fost expropriat şi demolat fără a se acorda vreo despăgubire.
Prin sentinţa civilă nr. 158 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice în prezenta cauză şi în consecinţă:
A respins acţiunea reclamantei şi cererea conexă (Dosar nr. 43276/3/2010) formulată de reclamanta Fundaţia „C.”, faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei şi cererea conexă formulată de reclamanta Fundaţia „C.”.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele: reclamanta Fundaţia „C.”, în calitate de succesoare a Federaţiei Comunităţilor E. din Republica Socialistă România, persoană juridică română, de drept privat, fără scop lucrativ şi de utilitate publică întemeiată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 21/1924 prin decizia civilă nr. 60A din 05 martie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 166/1998, are sediul pe teritoriul României şi este supusă legilor emise de către statul român.
Tribunalul a constatat că prin certificatul de moştenitor din anul 1986 emis în baza unui testament încheiat în formă autentică, Federaţia Comunităţilor E. din Republica Socialistă România a dobândit cota indiviză de ½ din imobilul situat în Bucureşti str. B.P.H., sector 5, de la defuncta D.A. decedată la 20 august 1985.
Deşi imobilul, respectiv cota de ½, a fost înregistrat, pe numele Federaţiei C., la Circumscripţia Financiară a sectorului 5, în februarie 1986, prin Decretul de expropriere nr. 206/1987 a fost preluat pe numele foştilor proprietari ai acestui imobil, respectiv pe numele lui D.A. şi S.E.
Tribunalul a considerat că cererile reclamantei, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ., nu sunt întemeiate întrucât aceasta, în calitate de persoană juridică română de drept privat, ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificare în termenul prevăzut de art. 21 din acest act normativ pentru a putea beneficia de măsurile reparatorii cuvenite.
Chiar dacă imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, în înţelesul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu are posibilitatea ca, în lipsa declanşării procedurii administrative prevăzute de lege, să solicite măsuri reparatorii privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
Cu privire la calitatea procesuală a statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în prezenta cauză, tribunalul a constatat că această instituţie nu este deţinătoarea imobilului în litigiu, iar, pe de altă parte, în cazul în care s-ar fi solicitat măsuri reparatorii, acestea ar fi trebuit solicitate de la autoritatea administrativă competentă conform legii speciale – Legea nr. 10/2001.
Numai în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, şi anume dacă nu ar fi fost identificată unitatea deţinătoare, ar fi putut fi chemat în judecată statul prin Ministerul Finanţelor Publice.
Legile de reparaţie apărute după anul 1989 nu prevăd o competenţă directă în cazul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat faţă de statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice decât în cazurile strict determinate, iar pe lângă cel sus menţionat este cazul Legii nr. 1/2009 sau al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care arată că un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice face parte din Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, în prezenta cauză şi a respins cererea formulată faţă de acest pârât atât în Dosarul nr. 8906/3/2010, cât şi cererea conexă.
Pe fondul cauzei, în contradictoriu cu municipiul Bucureşti prin Primarul General s-au respins, ca neîntemeiate, toate cele 3 capete de cerere şi anume acţiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra terenului în obligarea municipiului Bucureşti, prin Primarul General, de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul, precum şi capătul subsidiar de cerere de acordare a despăgubirilor pentru imobil şi teren pentru considerentele expuse mai sus.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Fundaţia C.
Prin decizia civilă nr. 407A din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Fundaţia C.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a calificat acest imobil ca făcând parte din categoria celor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, având în vedere actele normative prin care acesta a trecut în proprietatea statului.
În raport de această calificare a bunului imobil revendicat, contrar celor susţinute de apelantă, tribunalul trebuia să determine în ce măsură pretenţiile reclamantei pot fi valorificate pe calea dreptului comun, respectiv, dacă există norme speciale cuprinse în acte normative cu caracter reparatoriu adoptate după anul 1989 care au reglementat cererile de restituire a bunurilor în ipoteza de faţă.
Curtea a constatat că sunt întemeiate susţinerile apelantei-reclamante, în sensul că în mod greşit prima instanţă a apreciat ca fiind incidentă în raportul juridic dedus judecăţii Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât această lege cadru în materia imobilelor preluate abuziv exclude expres din domeniul său de aplicare, prin art. 8 alin. (2) şi (3), imobilele care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat şi imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat, regimul juridic al acestora fiind reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv, prin O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
Având însă în vedere efectul devolutiv al apelului, care permite instanţei de control judiciar să procedeze la o reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe pot fi repuse în discuţie în această fază procesuală, Curtea a reanalizat temeiurile invocate de reclamantă la promovarea prezentei acţiuni în revendicare prin raportare şi la celelalte două acte normative a căror incidenţă în cauza dedusă judecăţii nu a fost cercetată prin sentinţa apelată, deşi se impunea în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 mai sus menţionate.
Apelanta a susţinut în esenţă atât în faţa primei instanţe, cât şi prin apelul de faţă, că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., este singura cale în momentul de faţă prin care poate valorifica dreptul său de proprietate, justificându-şi demersul juridic prin aceea că O.U.G. nr. 83/1999 şi O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase şi minorităţilor naţionale care au fost preluate abuziv de stat, precum şi legile de modificare ale acestor două acte normative nu vizează situaţiile în care se încadrează şi speţa de faţă.
Curtea a constatat că Fundaţia „C.” este recunoscută prin acte normative ale statului român, precum şi de către Comisia de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparţinut minorităţilor şi cultelor ca fiind îndreptăţită să solicite restituirea tuturor bunurilor care au aparţinut şi au fost lăsate moştenire cultului mozaic şi minorităţilor evreieşti.
Nici faptul că la data intrării în vigoare a celor două acte normative de retrocedare, construcţia nu mai exista în natură, fiind demolată, iar terenul în suprafaţă de 100 mp. a trecut, fără plată, în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, situaţii care nu ar permite restituirea ori, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform normelor speciale, nu permite aprecierea că acţiunea de faţă ar putea duce la valorificarea dreptului de proprietate pretins, respectiv, la redobândirea de către proprietar a posesiei şi folosinţei bunului său.
Curtea a remarcat că, din perspectiva respectării dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu se poate prevala de un „bun” pe care să îl invoce prin intermediul unei acţiuni în revendicare.
Curtea nu a omis să observe că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., dacă statele membre aleg după ce au ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, să adopte o legislaţie cu caracter reparator, Curtea Europeană arată că o astfel de o legislaţie poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. (a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 şi 48- 52, C.E.D.O. 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
Această legislaţie este în speţă reprezentată de cele două acte normative speciale, cu caracter reparatoriu - O.U.G. nr. 83/1999 şi O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase şi minorităţilor naţionale care au fost preluate abuziv de stat – ce instituiau o procedură administrativă obligatorie, care se declanşa prin formularea unei notificări în termenul legal, sub sancţiunea pierderii dreptului la măsuri reparatorii, cum deja s-a precizat.
Or, din actele dosarului rezultă, cum, de altfel, apelanta a şi recunoscut, că aceasta din urmă nu a înţeles să iniţieze, în termenul de decădere, un asemenea demers.
Instanţa de apel a reţinut, în raport de situaţia de fapt prezentată că „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”.
Pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Curtea nu a reţinut în cauza de faţă nici că apelanta-reclamantă ar avea o speranţă legitimă la restituirea bunului în litigiu, pe care să poată valorifica prin această acţiune de drept comun, în afara cadrului legal stabilit în baza prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 şi O.U.G. nr. 94/2000.
Referitor la critica apelantei vizând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care, în opinia sa, nu sunt aplicabile legile de reparaţie apărute după anul 1989 şi, în această situaţie, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în baza art. 5 din Decretul nr. 31/1954, temeiul de drept al acţiunii fiind art. 480 şi 481 C. civ., Curtea a constatat că şi aceasta este neîntemeiată.
Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., este o acţiune reală petitorie care trebuie îndreptată împotriva celui ce posedă bunul revendicat, iar în speţă, terenul a cărei restituire, în natură se solicită, este deţinut de municipiul Bucureşti, fiind în patrimoniul acestei unităţi administrativ-teritoriale care îşi justifică astfel legitimarea procesuală în cauză .
În privinţă cererii de despăgubiri îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor, Curtea a avut în vedere în stabilirea legitimării sale procesuale cele statuate cu caracter obligatoriu (conform art. 3307 C. proc. civ.), prin decizia nr. 27/2011 de admitere a recursului în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de care Curtea a reţinut că, deşi tribunalul ar fi trebuit să pronunţe, cu prioritate, în sensul inadmisibilităţii pretenţiilor în despăgubiri solicitate de la pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât timp a reţinut existenţa unui alt impediment procesual de a analiza fondul cererii în contradictoriu cu acest pârât, decurgând din neîndeplinirea unei alte condiţii pentru exercitarea acţiunii – constatând astfel lipsa calităţii procesual pasive a acestuia din urmă – ar fi excesiv şi inutil să se dea curs acestei critici de nelegalitate şi să se dispună trimiterea cauzei pentru rejudecarea acestui aspect, rejudecare care, oricum, nu ar permite soluţionarea pe fond a cererii de despăgubiri în contradictoriu cu pârâtul statul român.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă Fundaţia C. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că din considerentele deciziei recurate nu rezultă dacă acţiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă, motivarea deciziei fiind contradictorie, dat fiind faptul că instanţa de apel a înţeles să menţină sentinţa instanţei de fond, care a respins acţiunea ca neîntemeiată, deşi din motivarea instanţei de apel ar rezulta că aceasta ar fi, pe de o parte, inadmisibilă şi, pe de altă parte, neîntemeiată.
Argumentele care se regăsesc în decizia recurată în sprijinul admisibilităţii şi netemeiniciei acţiunii în revendicare distrug şi anihilează argumentele care susţin inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Instanţa de apel a arătat că „pentru aceste considerente, care suplinesc motivarea primei instanţe apelul promovat în cauză va fi respins ca nefondat”.
Ca atare, instanţa de apel a înţeles să reţină spre analiză pe fond apelul, ceea ce implica analiza fondului raportului juridic litigios, astfel cum a fost dedus instanţei de control judiciar prin motivele de apel.
Hotărârea nu este clară, fluentă şi inteligibilă, sub aspectul motivării, nu se poate reţine care sunt motivele care au format convingerea instanţei de fond de respingere a apelului promovat, astfel încât se impune, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel.
Excepţia calităţii procesuale pasive a statului român este motivată implicit, instanţa de apel arătând în decizia recurată că, „atâta timp cât a reţinut existenţa unui alt impediment procesual de a analiza fondul cererii în contradictoriu cu acest pârât, decurgând din neîndeplinirea unei alte condiţii pentru exercitarea acţiunii - constatând astfel lipsa calităţii procesual pasive a acestuia din urmă -, ar fi excesiv şi inutil să se dea curs acestei critici de nelegalitate şi să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecarea acestui aspect”.
Motivarea implicită rezultă din faptul că soluţia de menţinere a sentinţei apelate cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât statul român a fost motivată ca inutilă raportat la alt impediment procesual de a analiza fondul cererii", în speţă fiind probabil vorba de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Ca atare, raportat la împrejurarea că a fost justificată o posibilă inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, instanţa de apel consideră inutilă cercetarea excepţiei, fără a arăta pe fond care este temeiul pentru care soluţia instanţei de fond s-a impus a fi menţinută.
Hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii, aprecierile instanţei de apel ignorând obiectul apelului promovat.
Astfel, deşi s-a afirmat că instanţa de apel urma a reanaliza temeiurile invocate prin acţiunea promovată şi motivele de apel, în fapt reanalizarea cauzei în apel s-a făcut cu ignorarea acestora.
S-a arătat, atât în acţiunea în revendicare cât şi în motivele de apel, că acţiunea în revendicare este unica cale procesuală cu privire la cele două imobile, având în vedere că O.U.G. nr. 94/2000 nu putea fi aplicată.
Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, în considerente fiind cuprinse unele aspecte teoretice privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în general, cu trimitere la ipoteza actelor normative speciale, fără trimitere la situaţia specială a bunurilor din cauza de faţă, respectiv la faptul că bunurile care făceau obiectul judecăţii au aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale, fiind în situaţii speciale care excludeau aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 (terenul a fost preluat abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, iar construcţia era demolată).
Nu se regăseşte nici o precizare în decizia recurată, care să motiveze în fapt şi drept dacă şi de ce au fost înlăturate motivele invocate în susţinerea faptului ca O.U.G. nr. 94/2000 nu era aplicabilă speţei, astfel că nu se poate considera că instanţa de apel s-a pronunţat, prin decizia recurată, asupra motivelor care reprezentau, în esenţă, motivele acţiunii în revendicare precum şi ale apelului formulat.
Instanţa de fond trebuia să se fi „pronunţat asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care să le admită sau să le respingă motivat, neprocedând astfel instanţa nu a realizat o cercetarea a fondului cauzei, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel.
Sunt greşite argumentele instanţei de apel cu privire la aplicarea în speţă a O.U.G. nr. 94/2000, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O.U.G. nr. 94/2000 nu putea fi aplicată raportat la faptul că terenul revendicat nu putea face obiectul acestui act normativ, deoarece a fost preluat abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, iar cu privire la aceste terenuri O.U.G. nr. 94/2000 făcea trimitere la Legea nr. 10/2001, care, la rândul său, prin art. 8 alin. (2), le excludea din câmpul său de aplicare. Mai mult, clădirile demolate au fost excluse din domeniul de incidenţă al O.U.G. nr. 94/2000 prin prevederile art. 1 alin. (3), care arăta că acestea trebuie să „existe în natură".
În acest sens s-a pronunţat, prin punctul de vedere depus la dosar, şi Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, iar instanţa de apel era obligată a avea în vedere acest punct de vedere, dat fiind atribuţiile aceste comisii de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, conform art. 3 alin. (1) din acest act normativ.
Instanţa de apel a nesocotit şi decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, care menţionează că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Rezultă, din interpretarea per a contrario, că este chiar obligatorie aplicarea dreptului comun în materia revendicării în măsura în care dispoziţiile speciale nu sunt aplicabile speţei.
Recurentul consideră că acţiunea în revendicare era admisibilă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., ignorându-se aspectele de drept dezlegate într-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În opinia sa, sunt greşite argumentele instanţei de apel cu privire la inexistenţa unui drept protejat de C.E.D.O., prin referire la cauze (deciziile C.E.D.O. Kopecky împotriva Slovaciei, cauza Jokela împotriva Finlandei, cauza Joseph Polacek şi Libuse Polokova împotriva Republicii Cehe) care nu erau aplicabile speţei, ignorând faptul că există dispoziţii legale care reglementează acţiunea în revendicare în condiţiile din prezentul dosar, precum art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Nu se poate susţine că nu există cel puţin o speranţă legitimă raportat la care să existe o încălcare a dreptului de proprietate.
Cu privire la fondul acţiunii în revendicare, se arată că terenul revendicat a fost trecut prin Legea nr. 58/1974 în proprietatea pârâtului statul român.
Construcţia revendicată a trecut în proprietatea pârâtului statul român în baza Decretului nr. 206/1987, fiind expropriată, fără a se primi niciun fel de despăgubire. Nici pentru terenul în litigiu nu s-au încasat niciodată despăgubiri de la statul român.
Ca atare, acţiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de faţă prin care poate fi valorificat dreptul de proprietate, în condiţiile în care recurenta deţine un titlu de proprietate care precede posesiunea, el constituind proba chiar împotriva unei posesii utile.
Instanţa de apel, deşi a reţinut că bunurile au intrat fără vreun titlu în patrimoniul pârâţilor, prin expropriere fără plata vreunei despăgubiri, şi că acestea nu mai pot fi restituite, în mod greşit nu a aplicat regulile de drept aplicabile acestei situaţii, respectiv prevederile art. 480 şi 481 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile care susţin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează pe de o parte faptul că hotărârea este motivată confuz, contradictoriu şi cuprinde considerente străine de natura pricinii, iar, pe de altă parte, faptul că hotărârea judecătorească este nemotivată.
Înalta Curte observă că aceste critici se exclud reciproc (neputându-se critica în acelaşi timp motivarea, pentru ca mai apoi să se susţină că motivarea nu există), fiind nefondate.
Motivarea instanţei de apel, deşi departe de a fi o motivare riguroasă, permite instanţei de control judiciar să identifice raţionamentul juridic avut în vedere de către instanţa de apel, care a considerat că acţiunea este inadmisibilă, din perspectiva legii interne, dar nefondată, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, abordare duală, impusă de decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008.
În urma unei astfel de constatări, care are caracter peremptoriu, instanţa de apel a considerat inutilă analizarea altor critici precum cele referitoare la motivarea implicită a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a statului român.
Este însă fondată critica privind neanalizarea în apel a aspectului referitor la neincidenţa în cauză a O.U.G. nr. 94/2000, însă această lipsă va fi complinită în prezentul recurs, neputând atrage casarea, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât omisiunea menţionată a fost justificată de prioritatea verificării admisibilităţii acţiunii în raport de necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, atât în cazul O.U.G. nr. 94/2000, cât şi a O.U.G. nr. 83/1999, fiind suficient ca unul dintre cele două acte normative să fie incident pentru a susţine legalitatea soluţiei instanţei de apel.
Motivul de recurs prevăzut de pct. 9 C. proc. civ. este argumentat de recurentă prin faptul că în mod greşit s-a reţinut incidenţa O.U.G. nr. 94/2000 şi O.U.G. nr. 83/1999, întrucât terenul în litigiu, fiind preluat de statul român în temeiul Legii nr. 58/1974, intră sub imperiul Legii nr. 10/2001 care, la rândul său, în art. 8 alin. (2), menţionează că terenurile care au aparţinut cultelor religioase şi minorităţilor naţionale sunt exceptate din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca singura cale de acces la justiţie să rămână cea a dreptului comun. De asemenea, recurenta consideră că, întrucât clădirea a fost demolată, nu sunt aplicabile O.U.G. nr. 94/2000 şi O.U.G. nr. 83/1999, care cer ca aceasta să existe în natură.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, care va fi menţinută, însă având în vedere argumentele ce succed.
Imobilul în litigiu a fost compus din teren şi construcţie şi reprezintă ½ din imobilul din Bucureşti, strada B.P.H., sector 5, aflat în proprietatea, în cote de ½ fiecare, a lui S.E. şi D.A.
Prin testamentul autentificat la data 11 iulie 1984, D.A. a lăsat cota sa parte din proprietatea imobilului către autoarea Fundaţiei C., Federaţiei Comunităţilor E. din Republica Socialistă România, ocazie cu care terenul aferent acestei cote a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.
Prin urmare, Fundaţia C. a devenit proprietara de drept privat numai asupra a ½ din construcţie.
După 3 ani, la data de 20 august 1987, întregul imobil, compus din teren de 265 mp teren şi construcţie în suprafaţă de 347,57 mp, situat în Bucureşti, strada B.P.H., sector 5, a fost trecut în proprietatea statului de la S.E. şi D.A., prin Decretul de expropriere nr. 206, fiind menţionat cu această componenţă la poziţia ZZ.
Prin urmare, construcţia, în intergalitatea sa, a trecut în proprietatea statului ca urmare a exproprierii, în anul 1987, în timp ce cota de ½ a terenului a fost preluată de stat mai întâi în temeiul Legii nr. 58/1974, dar a rămas în posesia persoanelor fizice proprietare ale imobilului, trecând efectiv în patrimoniul statului în temeiul decretului de expropriere, împreună cu cealaltă cotă de ½, aparţinând lui S.E.
Situaţia juridică expusă anterior dovedeşte că imobilul în litigiu nu a aparţinut unui cult religios din România, ci unei persoane fizice care a dispus de el prin testament în favoarea unei fundaţii, în al cărei obiect de activitate este cuprinsă şi conservarea şi restaurarea lăcaşurilor de cult şi cimitirelor evreieşti. Însă, întrucât bunul a intrat în patrimoniul fundaţiei ca urmare a devoluţiunii testamentare, deci nu în calitate de bun destinat practicării ritualurilor specifice unui cult religios, nu există nici o legătură între obiectul de activitate al fundaţiei şi exercitarea prezentei acţiuni. În acest context, Înalta Curte apreciază că prevederile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în cauză.
Însă situaţia juridică a imobilului trebuia să fie analizată în mod distinct, având în vedere prevederile legale care fac distincţie între cele două tipuri de imobile: teren şi construcţie.
În ceea ce priveşte terenul, Înalta Curte consideră că acesta nu a aparţinut în proprietate autoarei recurentei, fiind preluat de stat direct din patrimoniul testatoarei, în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974, pentru ca mai apoi să se dispună asupra lui ca urmare a exproprierii.
Deşi art. 36 alin. (3) al Legii nr. 18/1991 a recunoscut dreptul proprietarului construcţiei de a dobândi titlul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, preluat de stat în temeiul Legii nr. 58/1974, acest drept nu a putut fi valorificat deoarece construcţia a fost ulterior demolată, nemaiexistând în materialitatea sa la data aplicării Legii nr. 18/1991.
Pe de altă parte, potrivit art. 1.4 lit. C) alin. (3) din H.G. nr. 250/2007 ”Cât priveşte ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului (n.n. terenul aferent construcţiei fiind trecut în proprietatea statului conform Legii nr. 58/1974) a fost preluată şi mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocaţia de a obţine titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenţei prezentei legi în favoarea persoanei îndreptăţite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului”.
Prin urmare, legea recunoaşte calitate de persoană îndreptăţită pentru această categorie de teren proprietarului terenului de la data trecerii acestuia în proprietatea statului, respectiv lui D.A. Însă, întrucât recurentul este unic moştenitor al acesteia (ca urmare a legatului cu titlu particular care vizează atât cota de ½ din teren, cât şi cota de ½ din construcţia în litigiu), recurentul are calitate de persoană îndreptăţită în accepţiunea art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, dat fiind faptul că terenul a fost testat în favoarea Federaţiei Comunităţilor E. din Republica Socialistă România, deci a aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România, Înalta Curte apreciază că este incidentă O.U.G. nr. 83/1999, ca lege specială faţă de Legea nr. 10/2001, şi că această ordonanţă se aplică cu prioritate, în temeiul art. 8 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, al pct. 6 din H.G. nr. 1093/2005, referitor la art. 1 al O.U.G. nr. 83/1999, cât şi a principiului „specialia generalibus derogant”.
Conform art. 1 alin. (1) al O.U.G. nr. 83/1999 „Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Noţiunea de „comunităţi ale minorităţilor naţionale” este definită în art. 1 alin. (3) al O.U.G. nr. 83/1999 în sensul că: ”Prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat”.
În speţă, prin decizia civilă nr. 60 din 05 martie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Fundaţia C. a făcut dovada că este o astfel de entitate juridică şi că este succesoarea Federaţiei Comunităţilor E. din Republica Socialistă România, beneficiară a testamentului lăsat de D.A., chiar dacă preluarea imobilului de către statul român s-a realizat, în mod greşit, de la D.A.
Cerinţa impusă de art. 1 alin. (1) a O.U.G. nr. 83/1999, ca imobilele să fie preluate în mod abuziv, este, de asemenea, îndeplinită, atât în ceea ce priveşte Legea nr. 58/1974, aplicabilă asupra terenului, cât şi în ceea ce priveşte Decretul de expropriere nr. 206/1987, aplicabil asupra construcţiei.
În timp ce Legea nr. 58/1974 constituia o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001 (întrucât contravenea art. 36 şi 37 al Constituţiei din anul 1965, care ocrotea proprietatea personală şi dreptul la moştenire), exproprierea construcţiei, în temeiul Decretului nr. 206/1987, are tot caracter abuziv, deoarece măsura exproprierii, deşi nu constituie un act de naţionalizare, a fost inclusă în categoria măsurilor de preluare abuzivă de către stat, potrivit considerentelor deciziei pronunţată în interesul legii nr. 53/2007, obligatorie pentru instanţe, în temeiul art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În această decizie se menţionează că „Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere”, „dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 (n.n. privind exproprierea) să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat”.
Soluţia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în acord cu H.G. nr. 1093/2005, privind Normele metodologice la O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cu care „Sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu momentul preluării”, text care nu face nicio distincţie între expropriere şi celelalte măsuri de naţionalizare.
Concluzionând, terenul în litigiu, aflat în intravilan la data preluării de către stat, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) al O.U.G. nr. 83/1999, potrivit căruia „Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă (...) terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
În ceea ce priveşte construcţia, aceasta a fost proprietatea comunităţii evreieşti, fiind expropriată în mod greşit pe numele fostei proprietare, D.A., prin Decretul nr. 206/1987, întrucât devenise proprietatea autoarei recurentei la data de 20 august 1985, ca urmare a intervenirii decesului lui D.A. (în temeiul testamentului prin care Federaţia Comunităţilor E. din Republica Socialistă România era instituită, de către D.A., legatar cu titlu particular cu privire la ½ din această construcţie şi din terenul aferent) .
Însă, deoarece construcţia este în prezent demolată, O.U.G. nr. 83/1999 devine inaplicabilă, în temeiul art. 1 alin. (2) al O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cu care „ Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură”.
În consecinţă, procedura prin care recurenta este îndrituită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată este cea reglementată de art. 32 din Legea nr. 10/2001, care stipulează că „ În situaţia imobilelor-construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti. Dispoziţiile art. 22 - 28 se aplică în mod corespunzător”.
În ceea ce priveşte p unctul de vedere exprimat de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în care s-a precizat că imobilele preluate în temeiul Legii nr. 58/1974 nu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte consideră că opinia acestei comisii nu este exprimată în cadrul unei dispoziţii în care să se fi analizat situaţia imobilului în speţă, ca urmare a iniţierii procedurii administrative prealabile, punctul de vedere constituind numai o opinie juridică asupra problemei de drept în discuţie, care nu are caracter obligatoriu pentru instanţă câtă vreme nu reprezintă considerentele dispoziţiei organului administrativ competent, necontestate în instanţă, care să se bucure de putere de lucru judecat.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că pentru teren sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 83/1999, iar pentru construcţie cele ale Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă art. 8 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 exceptează din domeniul său de aplicare imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale, această lege rămâne aplicabilă atunci când chiar legea specială precizează că o anumită categorie de imobile, dintre cele aparţinând acestei comunităţi, (cum este cea a construcţiilor demolate) nu intră în domeniul de aplicare al legii speciale, ceea ce determină revenirea la aplicarea Legii nr. 10/2001.
Atât O.U.G. nr. 83/1999, cât şi Legea nr. 10/2001, prevăd o procedură administrativă supusă unui termen de decădere, cel prevăzut în art. 1 pct. 9 din H.G. nr. 1093/2005, care s-a împlinit la 25 ianuarie 2006, respectiv art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, care s-a împlinit la 14 februarie 2002, pe care recurenta nu a urmat-o.
Parcurgerea procedurii administrative prevăzută în aceste legi era obligatorie câtă vreme imobilul se afla în proprietatea municipiul Bucureşti, nefiind înstrăinat de către această unitate deţinătoare.
Posibilitatea restituirii în natură a imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 pe calea dreptului comun a fost dezlegată în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în care s-a concluzionat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.”, deci trebuie să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În cauză, întrucât imobilul nu fusese înstrăinat de către unitatea deţinătoare, sunt pe deplin aplicabile susţinerile menţionate anterior, astfel încât prezenta acţiune apare ca fiind inadmisibilă.
Teza a II-a avută în vedere în decizia nr. 33/2008, cea privind raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se impune a fi analizată, întrucât are în vedere situaţia în care bunul a fost înstrăinat de către unitatea deţinătoare, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
O verificare a raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se impunea numai atunci când, urmare a vânzării bunului imobil de către unitatea deţinătoare, nu se mai putea urma calea Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură imobilului, deoarece Legea nr. 10/2001 prevedea în ipoteza menţionată numai acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
De asemenea, reclamantul avea obligaţia de a face dovada deţinerii unui bun actual, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., bun pe care nu îl putea valorifica numai pe calea acţiunii de drept comun.
Doar în aceste condiţii secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au considerat că acţiunea în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.
Argumentele avute în vedere în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte procedura O.U.G. nr. 83/1999, care vizează restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, întrucât în această ordonanţă este prevăzută o procedură administrativă similară celei din Legea nr. 10/2001, deosebirea constând în faptul că imobilele care fac obiectul O.U.G. nr. 83/1999 au fost deţinute în proprietate de către comunităţile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Fundaţia C. împotriva deciziei nr. 407A din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4820/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4822/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
