ICCJ. Decizia nr. 4822/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4822/2013
Dosar nr. 27890/3/2011
Şedinţa publică din 25 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 15 octombrie 2009, reclamanta Parohia Naşterea Maicii Domnului G. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând constatarea calităţii de proprietară asupra terenului în suprafaţă de 1.700 mp situat în Bucureşti, strada M., sector 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani, precum şi asupra următoarelor construcţii: Biserica cu Hramul Naşterea Maicii Domnului construită între anii 1942 şi 1943 din zid de cărămidă pe fundaţie de beton, cu 2 nivele-demisol şi parter, în suprafaţă de 360 mp; casa parohială din zid de cărămidă pe fundaţie de beton cu 13 încăperi cu o suprafaţă construită de 158 mp; clopotniţă din fier pe stâlp de beton construită pe 11 mp; cameră de ars lumânări din zid de cărămidă acoperită cu tablă construită pe 24 mp; closet din zid cu 2 încăperi construit pe 3,20 mp, prin efectul accesiunii imobiliare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a intrat în posesia terenului sus-menţionat prin donaţie de la numitul I.M.B., în anul 1939, fără ca donaţia să îmbrace forma autentică. A mai arătat că donaţia a fost făcută cu scopul construirii unei biserici, edificarea acesteia începând în anul 1940 şi finalizându-se în anul 1947 şi că, începând cu anul 1939, a stăpânit terenul neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar.
În drept a invocat dispoziţiile art. 1846 şi art. 1847 C. civ.
La data de 12 ianuarie 2010, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză a numiţilor M.P., M.B., M.E., M.G., Z.P., I.C.A., în calitate de moştenitori ai numitului M.I.
Prin sentinţa civilă nr. 2587 din 25 martie 2011, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La termenul din 15 decembrie 2011, reclamanta a învederat că municipiul Bucureşti, prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar prin încheierea de la acea dată, tribunalul a luat act de faptul că au calitate procesuală pasivă în cauză doar pârâţii persoane fizice.
Prin sentinţa civilă nr. 720 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâţii M.P., M.B., M.E., M.G., Z.P., I.C.A. şi Z.P., a constatat că, în baza prescripţiei achizitive de 30 de ani, reclamanta este proprietara suprafeţei de teren de 1777,61 mp situată în Bucureşti, strada M., sector 5 identificată între punctele de contur 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10, 11,12,13, 14,15,16,17,18,19,20, 21 în anexa la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat de expert N.I. şi a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în baza accesiunii imobiliare asupra următoarelor construcţii: corp C 1 – biserica în suprafaţă de 334 mp; corp C 2 – casa parohială în suprafaţă de 173 mp; corp C 3 – lumânărar în suprafaţă de 14 mp; corp C 4 –clopotniţă; corp C 5 – grup sanitar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că reclamanta Parohia Naşterii Maicii Domnului G., în anul 1939, a intrat în posesia unui teren situat în Bucureşti strada M., sector 5, pe care, începând cu anul 1940 a edificat un locaş de cult şi mai multe construcţii.
Tribunalul a reţinut că evidenţele fiscale relevă impunerea Parohiei Sf. Maria G. din 1953, iar, ulterior la nivelul anului 1958, prin declaraţia nr. AA, această parte figurează cu construcţia în suprafaţă de 152 mp şi terenul de 360 mp.
Prin procesul-verbal din 1966 pentru Biserica şi Casa Parohială Naşterea Maicii Domnului s-a stabilit un impozit pe clădire şi terenul în suprafaţă de 1700 mp din strada M.
În evidenţele cadastrale din anul 1986 figurează înscrisă Arhiepiscopia Ortodoxă B. cu imobilul situat în strada M. sector 5 cu un teren de 1780 mp din care construcţii – corp A în suprafaţă de 166 mp, corp B suprafaţă de 355,40 mp categoria de folosinţă „culte”. De asemenea, la nivelul anului 1848 apare menţiunea că la numărul poştal XX de pe strada M. figurează „Biserică” – locuinţă.
Având în vedere că reclamanta, ca posesoare actuală a imobilului, a făcut dovada celor două elemente ale posesiei, corpus şi animus, precum şi a utilităţii posesiei sale, tribunalul a constatat îndeplinită şi condiţia duratei de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ.
Astfel, tribunalul a retinut că autorii reclamantei au intrat în posesia unei părţi din terenul în cauză în 1939, în baza ofertei de donaţie neautentificată din partea numitei V.Gh.M., de-a lungul timpului, ocupând în fapt întreaga suprafaţă de teren de 1777,61 mp identificată în anexa la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză.
Din momentul intrării în posesia terenului, în baza art. 1850 C. civ., operează prezumţia de continuitate şi neîntrerupere a posesiei în favoarea reclamantei, prezumţie întărită de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, declaraţii care atestă, alături de evidenţele fiscale şi cadastrale că posesia a fost netulburata, publică şi sub nume de proprietar.
Referitor la construcţiile aflate pe acest teren identificate de expertul în construcţii H.E., faţă de efectul retroactiv al dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în baza art. 489 şi 492 C. civ., tribunalul a constatat că reclamanta a dobândit, în calitate de proprietară a terenului, prin efectul accesiunii imobiliare, şi dreptul de proprietate asupra corpurilor construite, de la data edificării acestora.
La data de 19 iulie 2012, pârâta M.E. a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale în sensul excluderii din cuprinsul sentinţei a numitului Z.P. pe motiv că această persoană este inexistentă, calitatea de pârâtă având-o doar Z.P. care figurează în certificatul de moştenitor.
Prin încheierea de şedinţă din 06 septembrie 2012, tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca neîntemeiată, apreciind că solicitarea petentei nu se încadrează în noţiunea de eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., ci reprezintă critici cu privire la considerentele sentinţei.
Pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, iar pârâta M.E. împotriva încheierii de şedinţă din data de 06 septembrie 2012.
Prin decizia nr. 7A din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes în formularea cererilor de apel şi a respins, ca lipsite de interes, ambele apeluri.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, instanţa a reţinut că acesta nu justifică un interes în promovarea căii de atac, atâta vreme cât hotărârea judecătorească apelată nu a fost pronunţată în contradictoriu cu el ci numai în contradictoriu cu persoanele fizice, acesta nefiind menţionat în dispozitiv.
Referitor la apelul declarat de pârâta M.E. împotriva încheierii de şedinţă din data de 06 septembrie 2012, instanţa de apel a constatat că aceasta nu justifică nici un interes în a solicita îndreptarea erorii materiale strecurate în privinţa numelui unui alt pârât care a fost menţionat în cauză, nefiind îndeplinită condiţia ca interesul să fie personal şi direct, deoarece folosul practic ce poate fi obţinut în urma demersului judiciar iniţiat nu o vizează pe pârâta în cauză.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că lipsa de interes a formulării cererii de îndreptare a erorii materiale atrage în plan procesual inclusiv lipsa de interes a căii de atac pentru situaţia în care cererea de îndreptare a fost respinsă.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, pârâta M.E. a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susţine că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană inexistentă atrage nulitatea hotărârii, iar interesul în pronunţarea unei hotărâri legale este unul general. Recurenta-pârâtă arată că se impune excluderea din dispozitiv a numitului Z.P. întrucât, în situaţia în care hotărârea va fi modificată pe aspecte legale, recomunicată, aceasta va deveni inaplicabilă întrucât nu se va putea îndeplini niciodată procedura de citare cu o persoană inexistentă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Una dintre condiţiile pentru promovarea acţiunii în justiţie este aceea ca partea care o exercită să justifice un interes.
Interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, cerinţă care echivalează cu folosul practic material sau moral pe care îl urmăreşte persoana care promovează acţiunea.
În cvasitotalitatea doctrinei, condiţiile pe care interesul trebuie să le îndeplinească sunt acelea de a fi legitim (corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale), născut şi actual (să existe la momentul la care a fost formulată cererea), personal şi direct (să aparţină celui care a formulat cererea).
În legătură cu această ultimă condiţie (aceea ca interesul să fie personal) concluzia care se desprinde este aceea că demersul judiciar nu poate fi motivat decât de un interes care aparţine exclusiv reclamantului. Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate invoca nici interesul pârâtului, nici interesul unei alte persoane şi nici măcar interesul general al unei comunităţi (interesul colectiv) sau salvgardarea legii în general.
În afara persoanei care dobândeşte în mod concret un folos în urma finalizării procesului, acesta poate fi declanşat de o altă persoană numai în măsura în care legea îi recunoaşte expres acest drept (cum este cazul Ministerului Public care poate acţiona în instanţă pentru apărarea intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie sau ale dispăruţilor).
În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenta-pârâtă nu justifică nici un interes în a solicita îndreptarea erorii materiale strecurate în privinţa numelui unui alt pârât întrucât nu este îndeplinită condiţia ca interesul să fie direct şi personal, aceasta neobţinând nici un folos material în urma admiterii demersului său judiciar.
De altfel, recurenta-pârâtă, în şedinţa publică de la acest termen, a arătat că nu are nici un interes material sau personal în excluderea pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinţei tribunalului.
Este de reţinut că în speţă partea care avea interes să solicite îndreptarea erorii materiale în sensul înlăturării pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinţei tribunalului era reclamata, deoarece acţiunea acesteia a fost admisă şi urmează a fi pusă în executare, iar nu pârâta M.E. care nu ar obţine nici un folos practic în urma acestei operaţiuni.
Ca atare, Înalta Curte retine că atâta timp cat reclamanta, care avea un interes direct şi personal, nu a înţeles să solicite îndreptarea erorii materiale în sensul înlăturării pârâtului Z.P. din dispozitivul sentinţei tribunalului, această solicitare nu ar putea fi făcută de recurenta-pârâtă M.E.
În consecinţă, Înalta Curte, constatând că recursul declarat în cauză este nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.E. împotriva deciziei nr. 7A din 17 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4821/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4823/2013. Civil → |
|---|
