ICCJ. Decizia nr. 600/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 600/2013

Dosar nr. 3617/109/2008

Şedinţa publică din 8 februarie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin notificarea nr. 2083/2001, C.I.Ş. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 2.500 mp. situat în municipiul Piteşti, fosta strada Smeurei, actualmente strada Depozitelor - SC C. SA Argeş.

În motivarea cererii, petentul a susţinut că a deţinut în proprietate suprafaţa de 5.000 mp. teren, situată la adresa mai sus arătată, că pentru parte din acest teren 2.500 mp. - i s-a reconstituit dreptul de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, în timp ce pentru diferenţa de 2.500 mp., deţinută de societatea menţionată, i s-a refuzat restituirea, deşi terenul este liber, nefiind afectat de investiţii aprobate, de detalii de sistematizare sau de utilităţi publice.

Prin dispoziţia nr. 3869 din 18 septembrie 2008, Primarul municipiului Piteşti a respins cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că notificatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru acest teren şi nici dovada preluării abuzive de stat.

Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2008, reclamantul C.I.Ş. a solicitat anularea dispoziţiei şi, în principal, restituirea în natură a terenului sau, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri băneşti sau orice fel de despăgubiri prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a făcut dovada dreptului de proprietate, prin menţiunile adeverinţei din 9 august 1990, din cuprinsul căreia rezultă că a deţinut în proprietate suprafaţa de 5.000 mp. teren - având categoria de folosinţă construcţii şi, respectiv menţiunile adresei nr. 16619 din 10 iulie 1992 - potrivit cărora prin Hotărârea nr. 744 din 25 iunie 1992 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/2001 i s-a reconstituit dreptul de proprietate doar pentru 2.500 mp. teren.

Prin sentinţa civilă nr. 101 din 21 mai 2009, Tribunalul Argeş a respins cererea, reţinând că în cauză nu s-au depus acte de proprietate şi nici dovezi din care să rezulte contrariul celor reţinute în dispoziţia atacată.

Prima instanţă a constatat că reclamantul, potrivit copiei registrului agricol aferent anilor 1959-1962, figura înregistrat cu suprafaţa de 5.000 mp. teren arabil într-un singur punct, respectiv „Găvana - Piteşti - peste linie”.

Instanţa a reţinut că, potrivit menţiunilor titlului de proprietate din 25 ianuarie 1994, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, numai pentru suprafaţa de 2.500 mp. teren, dar că avea posibilitatea de a contesta hotărârea comisiei de fond funciar şi de a solicita reconstituirea pentru întregul teren de 5.000 mp.

S-a mai reţinut că, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul menţionează că a depus actul autentic prin care face dovada dreptului de proprietate, acest act nu se regăseşte la dosarul cauzei şi, cu toate că au fost acordate mai multe termene în acest sens, reclamantul nu a produs această dovadă.

Tribunalul a apreciat ca fiind contradictorii susţinerile reclamantului referitoare la situaţia actuală a terenului în litigiu în sensul că, deşi afirmă că terenul este liber şi neafectat de investiţii aprobate şi executate, de detalii de sistematizare sau utilităţi publice, prin cererea de chemare în judecată a susţinut că pe teren este edificată fosta bază de aprovizionare tehnico-materială a judeţului Argeş.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, reiterând apărările potrivit cărora a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5.000 mp., cu menţiunile adeverinţei nr. 10817 emisă la data de 19 august 1990 de Primăria Piteşti şi dovada restituirii parţiale, anume 2.500 mp. teren, cu menţiunile adeverinţei nr. 16787 din 27 septembrie 1993, ale titlului de proprietate din 25 ianuarie 1994 şi ale proceselor-verbale de punere în posesie.

În atare condiţii, reclamantul a susţinut că în mod eronat, deşi a formulat notificare cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, instanţa a dispus respingerea cererii de restituire/despăgubire pentru diferenţa de 2.500 mp.

Prin decizia civilă nr. 124/ A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.

Instanţa de apel a mai reţinut că reclamantul a depus în dovedirea dreptului de proprietate un titlu de împroprietărire pentru o suprafaţă de 5000 mp., emis pe numele C.Ş., fără însă a face dovada că este moştenitorul acestuia şi, respectiv, dovada preluării abuzive a terenului de către stat.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, terenul în litigiu nu intră sub incidenţa acestei legi de reparaţie, întrucât regimul său juridic este cel reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 18/2001, sens în care s-a pronunţat şi decizia nr. 2316, în Dosarul nr. 3798/46/2006, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că reclamantul avea obligaţia de a urma, în vederea obţinerii unei despăgubiri, fie calea contestaţiei împotriva hotărârii emise în procedura Legii nr. 18/1991 doar pentru 2500 mp. teren, aşa cum a statuat prima instanţă, fie a formula o cerere de despăgubire în condiţiile art. 1 alin. (3) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, căi procedurale de care însă nu a uzat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel i-a respins cererea de suplimentare a probatoriului, ce avea drept scop dovedirea existenţei unui act de schimb a terenului din comuna Dobrogostea cu terenul, în aceeaşi suprafaţă, situat în municipiul Piteşti, str. Depozitelor.

Reclamantul a afirmat că instanţele de fond au ignorat dovezile administrate pentru dovedirea dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu şi a preluării abuzive de stat, anume menţiunile titlului de împroprietărire nr. 337933, emis în baza Decretului-lege nr. 187/1945, şi cele ale adeverinţei nr. 10817 din 19 august 1990 emisă de pârâtă, din care rezultă că a avut înregistrată în rolul agricol suprafaţa de 5.000 mp. teren - construcţii, proprietate personală, de care a fost deposedat fără vreo despăgubire şi pe care, în prezent, se află edificată Baza de Aprovizionare Tehnico Materială a Judeţului Argeş, respectiv menţiunile adeverinţei nr. 16787 din 27 septembrie 1993 emisă de pârâtă, potrivit cărora în vol. 8 pag. 76 din rolul agricol se află înscrisă suprafaţa de 50 ari (5.000 mp.), indicându-se atât locul situării - „peste linie”, cât şi faptul deposedării, anume anul 1962, fără despăgubire, afectat construcţiei Bazei de aprovizionare tehnico materială a judeţului Argeş.

Reclamantul a susţinut că i-a fost recunoscută calitatea de proprietar al terenului în procedura Legii nr. 18/1998, în care i s-a emis titlul de proprietate din 25 ianuarie 1994 pentru 2.500 mp. teren, cu menţiunea că în mod eronat s-a apreciat că şi restul terenului de 2500 mp. - aflat în litigiu în prezenta cauză, ar avea regimul juridic prevăzut de aceeaşi lege de reparaţie, deşi are destinaţia de „teren - construcţii”, fiind situat în intravilanul localităţii.

Reclamantul a afirmat că pentru acest din urmă teren este îndreptăţit la restituire în procedura Legii nr. 10/2001, sens în care a formulat notificare, cu menţiunea că împrejurarea că nu a promovat plângere împotriva hotărârii de validare a dreptului de proprietate emisă în procedura Legii nr. 18/2001, nu exclude, în mod obligatoriu, solicitarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cât timp condiţiile cerute de această lege sunt îndeplinite.

Reclamantul a mai susţinut că instanţa de apel s-a aflat în eroare şi cu privire la calitatea sa procesuală atunci când a reţinut că nu a făcut dovada că este moştenitorul persoanei împroprietărite, C.Ş., întrucât el este persoana împroprietărită, care este indicată în titlul de împroprietărire emis de stat în cadrul reformei agrare din 1945.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, prin decizia nr. 6285 din 24 noiembrie 2010, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei au fost următoarele:

În speţă, instanţele de fond nu au stabilit şi motivat, prin trimitere la probatoriile administrate, situaţia de fapt în baza căreia au concluzionat, pe de o parte, că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, că terenul în litigiu nu face obiect al reglementării prevăzute de această lege de reparaţie.

Mai întâi, s-a constatat că reclamantul C.I.Ş. a formulat pretenţia de retrocedare/despăgubire nu în calitate de moştenitor al unei alte persoane, ci în nume propriu, în calitate de persoană împroprietărită în procedura Decretului-lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945, cu o suprafaţă de 5.000 mp. teren pe raza comunei Dobrogostea, judeţ Argeş, titlul de împroprietărire fiind depus, în copie, la fila 11 dosar apel.

Referitor la acest teren, reclamantul a susţinut că a operat un schimb, anume a afirmat că a primit la schimb suprafaţa de 5.000 mp. teren situat în punctul „Găvana Piteşti - peste linie”, teren cu destinaţia „construcţii”, înregistrat la rolul agricol în anul 1962, de care a fost deposedat fără nicio despăgubire în vederea edificării Bazei de aprovizionare tehnico materială a judeţului Argeş.

Aşa fiind, instanţele de fond aveau a verifica existenţa schimbului de terenuri, anume a terenului de 5.000 mp. cu care reclamantul a fost împroprietărit în anul 1945 cu cel în litigiu situat în punctul „Găvana - Piteşti - peste linii”, precum şi apărarea potrivit căreia pentru parte din terenul primit la schimb i s-a recunoscut dreptul de proprietate şi i s-a eliberat titlul de proprietate nr. x/1994 de Comisia Judeţului Argeş pentru stabilirea dreptului de proprietate, în procedura Legii nr. 18/1991, fiind pus în posesie pe un anumit amplasament.

Faptul reconstituirii parţiale a dreptului de proprietate în procedura Legii nr. 18/2001 nu împiedică analizarea pretenţiei de retrocedare ori de despăgubire formulată pentru restul terenului de 2500 mp., despre care se afirmă că este situat în intravilanul localităţii, având destinaţia de teren – construcţii, în procedura Legii nr. 10/2001, cum greşit a concluzionat instanţa de apel.

Aceasta, întrucât Legea nr. 10/2001 are un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din materia fondului funciar, în sensul că domeniul său de reglementare acoperă şi acele terenuri din intravilanul localităţilor care, până la intrarea în vigoare a acesteia, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.

Rezultă că incidenţa situaţiei de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează în concret, în considerarea calităţii terenului pentru care se solicită acordarea de măsuri reparatorii, fiind irelevant dacă partea interesată a urmat sau nu procedurile prevăzute de alte legi de reparaţie, cât timp, în mod necontestat, nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate şi nu a primit o despăgubire în cadrul unei alte legi de reparaţie pentru terenul preluat de stat.

Cu alte cuvinte, o atare concluzie, a incidenţei art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi fundamentată exclusiv doar pe faptul necontestării de către o persoană a hotărârii prin care, în procedura unei alte legi de reparaţie - Legea nr. 18/1991, i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru parte din terenul deţinut anterior deposedării, sau pe faptul omisiunii formulării unei alte căi de atac – plângere în condiţiile art. 1 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi, cu atât mai puţin, pe consideraţiuni jurisprudenţiale, fără a se argumenta însă relevanţa jurisprudenţei invocate cu privire la dreptul dedus în concret judecăţii, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

O asemenea argumentaţie constituie o omisiune de examinare efectivă a pretenţiei de retrocedare sau de despăgubire formulată de reclamant, omisiune care echivalează cu o nesoluţionare a fondului pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., şi pune în discuţie o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Piteşti, iar prin decizia nr. 73 din 28 iunie 2011, această instanţă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 101 din 21 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş, pe care a schimbat-o în sensul admiterii contestaţiei, al modificării dispoziţiei nr. 3869/2008 şi constatării îndreptăţirii reclamantului de a primi despăgubiri în echivalent pentru terenul de 2.500 mp situat în Piteşti, str. Depozitelor (str. Găvana - peste linie). De asemenea, a obligat intimatul la plata către contestator a cheltuielilor de judecată de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare, instanţa a pus în discuţie suplimentarea probei cu înscrisuri pe teza realizării schimbului de terenuri, respectiv a celui de 5.000 mp situat pe raza comunei Dobrogostea, judeţul Argeş, obiect al titlului de împroprietărire eliberat contestatorului în procedura de împroprietărire în baza Decretului-lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945 cu cel situat în punctul „Găvana - Piteşti - peste linie”, cu destinaţia construcţii având aceeaşi suprafaţă.

De acest din urmă teren, contestatorul a susţinut că a fost deposedat fără nicio despăgubire, în vederea edificării Bazei de aprovizionare tehnico-materială a judeţului Argeş.

Faţă de declaraţia acestei părţi potrivit căreia nu deţine actul de schimb întrucât acesta nu a fost găsit la Arhivele Statului, se va proceda la o analiză a existenţei dreptului de proprietate asupra terenului, pentru care prin dispoziţia nr. x/2008 a Primarului Municipiului Piteşti s-a dispus respingerea cererii contestatorului de plată a despăgubirilor, pe baza înscrisurilor de la dosar şi a lămuririlor date de Primăria Municipiului Piteşti.

Potrivit adeverinţei din 27 septembrie 1993 întocmite de Primăria Municipiului Piteşti, contestatorul C.Ş. a fost înscris în registrul agricol în Piteşti, str. Smeurei, în vol. 8, pag.76, în anii 1959-1961, cu terenul arabil de 50 ari.

S-a precizat că terenul este situat în Piteşti - Găvana - peste linie şi că, în anul 1962 s-a făcut în registru menţiunea potrivit căreia terenul a fost luat pentru construcţii.

Această din urmă precizare este detaliată în adeverinţa nr. x din 9 august 1990 emisă de aceeaşi primărie, confirmându-se faptul preluării terenului de 5.000 mp. din strada Smeurei, proprietate personală pentru construirea Bazei de aprovizionare tehnico-materială a judeţului Argeş, fără nicio despăgubire.

De astă dată însă terenul este încadrat la categoria teren de construcţii.

Cu toate că în anii 1990 a confirmat prin adeverinţele de mai sus înregistrarea în registrul unităţii administrativ-teritoriale a terenului de 5.000 mp., proprietatea contestatorului şi preluarea acestuia pentru construirea Bazei de aprovizionare tehnico-materială a judeţului Argeş, prin adresa nr. 24388 din 24 iunie 2011, Primăria Municipiului Piteşti a făcut cunoscut instanţei că nu deţine documente privind preluarea în proprietatea statului a terenului din litigiu, nici pe acelea privind înfiinţarea Bazei de aprovizionare tehnico-materială a judeţului Argeş.

A invocat însă situarea terenului la limita administrativ teritorială a Municipiului Piteşti cu Comuna Bascov, arătând că este posibil ca întregul teren să se fi găsit în perimetrul C.A.P. în data de 01 ianuarie 1990.

Răspunsul este contradictoriu în raport cu adeverinţele anterioare şi cu precizarea aceleiaşi instituţii în sensul că, pentru o jumătate din acest teren, contestatorului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 din terenurile de rezervă ale Primăriei Municipiului Piteşti, aşa cum s-a confirmat prin adeverinţa nr. x din 10 iulie 1992 eliberată de Primăria Municipiului Piteşti aflată la fila 4 din dosarul de fond şi adeverinţa nr. 16787 din 27 septembrie 1993 întocmită de Primarul Municipiului Piteşti de la fila 22 din acelaşi dosar.

În absenţa probelor contrare referitoare la situarea terenului şi la excluderea acestuia de la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, instanţa constată că s-a făcut dovada existenţei proprietăţii asupra diferenţei de 2.500 mp. din Piteşti, punctul Găvana - Piteşti - peste linie, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Pentru această suprafaţă de 2500 mp. din Piteşti, preluată în mod abuziv de stat în condiţiile art. 2 din lege, care nu a mai făcut obiectul altui act normativ cu caracter reparatoriu, contestatorul este îndreptăţit la plata despăgubirilor, aşa cum a solicitat prin notificare, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (2) din lege.

Dată fiind dificultatea stabilirii amplasamentului actual al terenului din litigiu, decurgând din răspunsul sumar comunicat instanţei de primărie, instanţa reţine că opţiunea pentru despăgubiri nu este făcută cu încălcarea interdicţiei de opţiune prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (2) din lege.

Împotriva deciziei nr. 73/ A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat următoarele:

Soluţia instanţei este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că în cauza de faţă nu se face dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi nici dovada preluării în proprietatea statului.

Dispoziţiile art. 23.1 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 definesc ce se înţelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul legii. Astfel, prin acte doveditoare se înţeleg orice acte translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică şi juridică.

Recurentul arată că prin decizia nr. 73/A/2001 instanţa a admis apelul reclamantului reţinând că imobilul solicitat s-a aflat în patrimoniul contestatorului potrivit copie registrului agricol din perioada 1959-1962, în care figura înscris cu suprafaţa de 5.000 mp teren arabil într-un singur punct, respectiv Găvan Piteşti, peste linie. Consideră că evidenţele agricole nu echivalează cu un titlu de proprietate şi nu dovedesc titlul de proprietate afirmat de reclamant.

Mai susţine că, referitor la terenul din litigiu, reclamantul a afirmat că a operat un schimb, anume că a primit la schimb suprafaţa de 5.000 mp teren situat în punctul Găvana - Piteşti - peste linie, teren cu destinaţia construcţii, înregistrat la rolul agricol în anul 1962, de care a fost deposedat fără nicio despăgubire. Instanţele de judecată aveau obligaţia de a verifica existenţa schimbului de terenuri, anume a terenului de 5.000 mp cu care reclamantul a fost împroprietărit în anul 1945 cu cel în litigiu situat în punctul Găvana - Piteşti - peste linie.

Or, în rejudecare, reclamantul nu a depus actul de schimb, susţinând că nu este în posesia acestuia. S-a arătat că acest act nu se găseşte nici la Arhivele Statului.

În concluzie, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la teren, cu privire la existenţa schimbului şi nici dovada preluării în proprietatea statului.

Faptul că anterior i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru diferenţa de 2.500 mp teren în natură în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 nu poate echivala cu o recunoaştere a dreptului de proprietate, ştiut fiind că această procedură este mult mai permisivă dovada dreptului de proprietate putându-se face cu orice mijloace de probă, inclusiv proba cu martori.

Având în vedere aceste considerente, recurentul pârât susţine că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 18 mai 2012, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia tardivităţii declarării recursului iar, prin decizia nr. 3544 din 18 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca tardiv recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti, prin primar, împotriva deciziei nr. 73/ A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti.

Recurentul pârât, Municipiul Piteşti, prin primar, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 3544 din 18 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 3167/109/2008, invocând în drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., iar prin decizia nr. 7078 din 16 noiembrie 2012 a fost admisă contestaţia în anulare, a fost anulată decizia atacată şi a fost acordat termen la 8 februarie 2013 pentru rejudecarea recursului, constatându-se că excepţia tardivităţii formulării recursului a fost admisă în baza unei greşeli materiale, constând în neobservarea faptului că decizia din apel a fost comunicată altei persoane decât recurentul.

Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed:

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi, în cazul moştenitorilor, actele ce le atestă această calitate vor fi depuse, ca anexa la notificare, într-un anumit termen, prelungit apoi prin lege.

La pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă ( art. 2 alin. (1) din lege ), orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective) etc.

Pentru că art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire.

Ca urmare, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, contrar susţinerilor recurentului pârât, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, aşa încât sunt admisibile şi alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus, important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparţinut reclamantului.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, prin urmare, în accepţiunea legii de reparaţii, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparaţie, în spiritul şi finalitatea acestei legi. Ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite.

Or, în speţă, contrar susţinerilor recurentului pârât, prin aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a stabilit că, în absenţa probelor contrare referitoare la situarea terenului şi la excluderea acestuia de la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamantul a făcut dovada existenţei proprietăţii asupra diferenţei de 2.500 mp din Piteşti, punctul Găvana - Piteşti - peste linie, în raport de adeverinţele nr. 10817 din 9 august 1990 şi nr. 16787 din 27 septembrie 1993 emise de Primăria Municipiului Piteşti şi de precizările aceleiaşi instituţii în sensul că nu deţine documente privind preluarea în proprietatea statului a terenului din litigiu, nici pe acelea privind înfiinţarea Bazei de aprovizionare tehnico-materială a judeţului Argeş, iar pentru o jumătate din terenul de 5.000 mp, contestatorului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 din terenurile de rezervă ale Primăriei Municipiului Piteşti, aşa cum s-a confirmat prin adeverinţa nr. 16619 din 10 iulie 1992 eliberată de Primăria Municipiului Piteşti.

De asemenea, potrivit titlului de proprietate, emis în baza Decretului-lege nr. 187/1945 (aflat la fila 11 dosar apel), reclamantul este împroprietărit cu suprafaţa de 5.000 mp situată în comuna Dobrogostea, jud. Argeş, iar din evidenţele agricole ale Municipiului Piteşti din perioada 1959-1962 (fila 22, dosar fond) reiese faptul că acelaşi reclamant avea în proprietate teren arabil, în suprafaţă de 50 ari (5.000mp), situat în Piteşti - Găvana, peste linie, fapt ce dovedeşte, chiar şi indirect, existenţa unui schimb de terenuri şi stabileşte indubitabil dovada proprietăţii reclamantului asupra diferenţei de teren de 2500 mp din litigiu, în sensul celor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Mai mult decât atât, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unei probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare această măsură.

Totodată, în lipsa unei probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate menţionate este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Prezumţia juris tantum prevăzută de art. 24 - fost art. 22, introdus prin Legea nr. 247/2005 - a fost instituită ca urmare a sesizării multiplelor şi, nu arareori, insurmontabilelor dificultăţi privitoare la dovada dreptului de proprietate generate de reglementarea restrictivă a probaţiunii în redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001.

Or, în cauza dedusă judecăţii, demersurile reclamantului constând în cererile adresate organelor statului privind indicarea titlului în temeiul căreia a fost preluat bunul şi a actului de schimb de terenuri, au fost soldate, astfel cum rezultă din actele dosarului, cu răspunsuri în sensul inexistenţei sau neidentificării unor asemenea acte.

Aceasta nu echivalează cu neîndreptăţirea reclamantului de a beneficia de prevederile legii de reparaţie, întrucât, în conţinutul acţiunii de preluare abuzivă în sensul acestei legi, astfel cum este definită prin prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 se include, potrivit lit. i) a acestui text şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal.

Or, existenţa de facto a bunului solicitat în detenţia/administrarea pârâtului, în condiţiile neindicării ori neidentificării actului de preluare sau de schimb, nu înseamnă că bunul s-ar afla în proprietatea statului cu titlu, situaţie care, de asemenea, potrivit modificărilor aduse legii de reparaţie prin Legea nr. 247/2005, intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001.

Ca atare, pentru terenul în litigiu, în suprafaţă de 2.500 mp, situat în punctul Găvana - Piteşti, preluat în mod abuziv de stat în condiţiile art. 2 din lege, care nu a mai făcut obiectul altui act normativ cu caracter reparatoriu, reclamantul este îndreptăţit la plata despăgubirilor, aşa cum a solicitat prin notificare, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (2) din lege.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, se constată că această critică nu este motivată, recurentul pârât nearătând care sunt dispoziţiile legale aplicate greşit de instanţa de apel în privinţa obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, nefiind astfel incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub acest aspect.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează ca în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti prin primar împotriva deciziei nr. 73/ A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 598/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 601/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 600/2013. Civil