ICCJ. Decizia nr. 4934/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4934/2013
Dosar nr. 2638/105/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2638/105/2010, reclamanta F.M.M., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul „Conacul M.” situat în comuna Târgşoru Vechi, jud. Prahova, a cărui valoare o estimează la suma de 69.000 RON.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale, E.M., conform actelor depuse la dosar, iar urmare a exproprierii făcută în baza Decretului nr. 3697/1918, s-a dispus preluarea mai multor terenuri, rămânând proprietarului anumite terenuri, precum şi conacul cunoscut sub denumirea „Conacul M.”, care face obiectul prezentei cereri.
A susţinut reclamanta că, în anul 1949, urmare a exproprierilor şi preluărilor de bunuri pentru „Gospodăriile Agricole”, autoarei sale i-au fost preluate şi alte terenuri deţinute pe raza comunei Târgşoru Vechi, aşa cum rezultă din documentele eliberate de Arhivele Naţionale - extras din tabloul de bunuri reţinute pentru „Gospodăriile Agricole de Stat”, dar fără a-i fi preluat în baza unui act valabil şi conacul, ci doar „teren arabil” cu valoarea de 2.000.000 RON.
Reclamanta a învederat că după apariţia legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, a efectuat demersurile, a urmat procedura specifică fiecărei legi şi a solicitat restituirea în natură a conacului, dar toate solicitările i-au fost respinse, fie administrativ, fie de către instanţa de judecată, pe motiv că imobilul respectiv nu a făcut obiectul exproprierii sau preluării de către stat prin actele normative din aceea perioadă şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiile legale privind măsurile reparatorii dispuse de legile speciale nu sunt aplicabile în cauză.
Precizează reclamanta că imobilul „Conacul M.” nu a ieşit niciodată din patrimoniul E.M. printr-un act valabil, iar pârâţii din prezenta cauză deţin şi folosesc în mod ilegal imobilul care îi aparţine în calitate de moştenitoare a autoarei sale.
În temeiul art. 115 C. proc. civ. pârâta SC A.C. SA, legal citată a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova în raport de valoarea imobilului, a inadmisibilităţii cererii în revendicare având în vedere existenţa Legii speciale nr. 10/2001 şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor invocate de pârâtă. În ceea ce priveşte necompetenţa instanţei s-a menţionat că în mod eronat a fost trecută valoarea imobilului în acţiunea introductivă ca fiind 69.000 RON, valoarea corectă fiind de 690.000 RON, precizându-se totodată că imobilul revendicat nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 şi nr. 1/2000.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2010, pârâta SC A.C. SA a învederat faptul că nu mai înţelege să susţină excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi nici excepţia necompetenţei materiale a instanţei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă pentru considerentele arătate în respectiva încheiere.
Aceeaşi pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţie pe care ulterior a arătat că nu înţelege să o mai susţină.
La termenul de judecată din data de 1 martie 2011, s-a dispus introducerea în cauză a numiţilor V.A. şi V.N.W., în calitate de pârâţi şi citarea acestora, având în vedere contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008 depus în copie la dosar prin care aceştia au dobândit imobilul în litigiu de la pârâta SC A.C. SA.
În cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri, fiind depuse de declaraţie de expropriere, copiile mai multor hotărâri judecătoreşti, certificat de calitate de moştenitor, decizia nr. 17, acte de stare civilă, notificare, certificate emis de către Direcţia Judeţeană Prahova, au fost efectuate expertize de specialitate de către expert B.L. şi expert N.C.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2012 a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă Mănăstirea T., care achiziţionase, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub din 21 aprilie 2011 de B.N.P. T.M. imobilul revendicat de la V.A. şi V.N.W.
Prin sentinţa civilă nr. 5465 pronunţată la 29 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la 8.000 RON, cheltuieli de judecată către pârâţii Mănăstirea T., V.A. şi V.N.W.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918, s-a dispus exproprierea din moşia Târgşorul Vechi a terenului în suprafaţă de 469 ha şi 2.139 m.p., situat în comuna Târgşorul Vechi, proprietatea E.M. şi a copiilor acesteia, imobil a cărui restituire s-a solicitat de către reclamantă, în baza Legii nr. 10/2001.
Notificarea privind restituirea imobilului în litigiu a fost respinsă prin decizia nr. 17 din 01 august 2005, pe considerentul că nu există nici o dovadă privind preluarea abuzivă a imobilului în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dispoziţie împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţie, care a fost respinsă de Tribunalul Prahova, prin sentinţa nr. 936 din 25 octombrie 2005.
Ulterior, prin hotărârea Comisiei Judeţene Prahova nr. 4618/2006 a fost validată propunerea Comisiei Locale Târgşorul Vechi privind restituirea în natură a imobilului construcţiei Conac M., către reclamantă, reţinându-se calitatea acesteia de moştenitoare a defunctei E.M. şi s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia în conformitate cu prevederile Titlului I, art. V din Legea nr. 247/2005.
Hotărârea a fost atacată în instanţă, prin sentinţa civilă nr. 3368 din 11 aprilie 2007, Judecătoria Ploieşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC A.C. SA, iar pe fond, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 4618 din 10 august 2006 a Comisiei Judeţene Prahova, cu motivarea că, potrivit dispoziţiei Titlului I, art. V din Legea nr. 247/2005, notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcţii de orice fel, situate în extravilanul localităţilor aparţinând exploataţiilor agricole şi care au fost trecute în proprietatea statului, construcţii de pe terenurile forestiere care au făcut parte din exploataţia forestieră la data trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile, comisiilor constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, însă aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, deoarece imobilul nu a avut niciodată destinaţia de construcţie aparţinând exploataţiilor agricole, ci de locuinţă.
La data de 14 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2960, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 388 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 751 din 14 mai 2007 a Tribunalului Prahova, obiectul dosarului fiind revizuire împotriva sentinţei nr. 936/2005, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, la data judecăţii fondului litigiului, reclamanta era în posesia certificatului nr. AA/2002 emis de Arhivele Naţionale, potrivit căruia în dosarul inventariat sub nr. 274/1919-1945, în tabelul ce cuprindea bunurile mobile reţinute pentru Gospodăriile Agricole de Stat, figura înscrisă numita E.M. din Târgşoru Vechi, cu teren şi clădire preluate, şi contrar susţinerilor revizuientei nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru admisibilitatea cererii de revizuire.
Referitor la condiţia admisibilităţii prezentării înscrisului pretins doveditor la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, s-a reţinut că simpla afirmaţie că partea a luat cunoştinţă pe orice cale după pronunţarea hotărârii, nu legitimează calea procedurală a revizuirii, dacă nu se face dovada că imposibilitatea de prezentare s-a datorat faptului că acesta a fost deţinut şi ascuns de partea adversă sau a unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.
A stabilit instanţa supremă că, uh act aflat în păstrarea Arhivelor Naţionale, nu poate fi considerat ca imposibil de invocat, iar simpla lui recunoaştere nu se poate asimila cu forţa majoră.
În plus s-a apreciat că înscrisul invocat în susţinerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăţi imobiliare, ci doar evidenţiază bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii.
Susţinerea reclamantei în sensul că imobilul în litigiu nu a fost preluat în baza vreunui act sau expropriat pentru a fi restituit şi nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei sale prin vreun act valabil, a fost apreciată ca fiind nejustificată, întrucât nu s-a făcut dovada în acest sens.
Tribunalul a mai constatat că din cuprinsul certificatului emis de Arhivele Naţionale ale României, rezultă că în Dosarul nr. 827/1919 figurează fişa de expropriere a moşiei Târgşorul Vechi, conform Decretului nr. 3697/1918, proprietatea numiţilor E.M. şi a minorilor R. şi J.C., iar la rubrica terenuri inexpropriabile, la pct. F, figurează conacul cu suprafaţa de 13.7452 ha.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008, pârâta SC A.C. SA a vândut numiţilor V.A. şi V.N.W., terenul în suprafaţă de 3.533 m.p., situat în comuna Târgşoru Vechi, judeţul Prahova, precum şi construcţia aflată pe teren, bunuri dobândite de aceasta prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 2001, sentinţa civilă nr. 11993 din 16 noiembrie 1999 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă prin neapelare. Ulterior, cei doi cumpărători, V.A. şi V.N.W., introduşi în cauză în calitate de pârâţi, au vândut imobilul către Mănăstirea T., introdusă la rândul său în cauză în calitate de pârâtă, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011.
Având în vedere că înscrisul invocat în susţinerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăţi imobiliare, ci doar evidenţia bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive e imobilului şi nici a faptului că imobilul ar fi fost în proprietatea autoarei sale de la data exproprierii şi ulterior.
A conchis instanţa că acţiunea în revendicare, potrivit art. 480 din vechiul C. civ., este acţiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul fără drept, însă, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada dreptului pretins a fi încălcat de către pârâtă, astfel că acţiunea este neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 20 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F.M.M., împotriva sentinţei civile nr. 5465 pronunţată la 29 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii V.A. şi V.N.W., şi Mănăstirea T.
A admis apelul formulat de pârâta SC A.C. SA, împotriva sentinţei civile nr. 5465 pronunţată la 29 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC A.C. SA suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. A obligat apelanta reclamantă să plătească intimatei Mănăstirea T. suma de 1.500 RON, iar intimaţilor V.A. şi V.N.W. suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că:
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, se constată că singura critică formulată de aceasta prin calea de atac promovată, vizează împrejurarea că în mod eronat instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii sale privind acordarea cheltuielilor de judecată, deşi acestea fuseseră solicitate, iar reclamanta căzuse în pretenţii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul „Conacul M.”, situat în comuna Târgşoru Vechi, judeţ Prahova, compus din teren şi construcţia situată pe acesta.
Pe parcursul soluţionării pricinii, au fost introduşi în cauză pârâţii V.A. şi V.N.W., care au cumpărat imobilul în litigiu de la SC A.C. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008, iar ulterior, Mănăstirea T., care, la rândul său, achiziţionase imobilul de la V.A. şi V.N.W., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011.
În condiţiile în care reclamanta se afla în culpă procesuală, deoarece i-a fost respinsă acţiunea, pârâta SC A.C. SA, ceruse obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată şi făcuse dovada efectuării acestora (conform chitanţei aflată la dosar fond), instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., trebuia să dispună obligarea reclamantei şi la plata sumei de 2.500 RON către pârâta SC A.C. SA, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
În condiţiile în care acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 20 mai 2010 (deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010), rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., iar cheltuielile de judecată cuvenite pârâtei şi asupra cărora instanţa de fond a omis să se pronunţe, pot fi acordate în faza procesuală a apelului.
Referitor la apelul declarat de reclamanta F.M.M. se constată că aceasta şi-a exprimat nemulţumirea considerând că hotărârea pronunţată de prima instanţă este motivată pe argumente străine de natura cauzei şi se bazează pe o apreciere neîntemeiată asupra probelor administrate.
Analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, se constată că instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare, prin care reclamanta invocă drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către stat a Conacului M.
Conform înscrisului aflat la dosar fond, se reţine că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918, E.M. i-a fost expropriată pe raza comunei Târgşorul Vechi suprafaţa de 469,21 ha, rămânându-i în proprietate conacul, împreună cu alte suprafeţe de teren, care însumau 628,91 ha.
În speţă, se invocă de reclamantă că respectivul conac a fost preluat de stat fără vreun titlu, după anul 1949. În ceea ce priveşte restituirea acestui bun, se constată că, anterior prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat restituirea lui şi în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitare respinsă în mod definitiv şi irevocabil.
Cert este că, la momentul respectiv, în vederea valorificării drepturilor sale, aceasta a invocat un înscris obţinut de la Arhivele Naţionale, prin care, în opinia sa, făcea dovada ca în anul 1949 acest bun a fost preluat de stat.
Cu ocazia soluţionării litigiilor respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2960 din 14 mai 2008, că „Tabloul de bunuri mobile reţinute pentru Gospodăriile Agricole de Stat - 176” face trimitere la persoana autoarei reclamantei - cu menţiunea de proprietar expropriat E.M. - şi la localitatea Târgşoru Vechi, cu teren şi clădire preluate, însă nu indică vreun teren sau clădire, pentru a putea conduce la concluzia că se referă la imobilul solicitat.
În acea speţă s-a reţinut că în condiţiile în care E.M. a deţinut în proprietate pe raza localităţii Târgşorul Vechi mai multe imobile-terenuri de categorii diferite însumând 1059 ha, precum şi clădiri - şi nu doar imobilul a cărui restituire a fost cerută, neindividualizarea imobilului solicitat acesteia să probeze că, deşi persoanele juridice care deţin imobilul nu au niciun titlu, nu s-a dovedit modalitatea de preluare a imobilului de către stat, respectiv de antecesorul persoanei juridice.
Or, într-o acţiune în revendicare reclamantul trebuie să probeze existenţa titlului, iar în ceea ce-l priveşte pe pârât absenţa acestuia, respectiv a unui temei juridic ce justifică ocupaţiunea imobilului, pentru ca acţiunea să fie întemeiată, nefiind necesar să se statueze asupra modalităţii în care pârâtul a intrat în posesia terenului revendicat.
În speţă, faptul că reclamanta deţine acte de proprietate anterioare anului 1949, acte ce dovedesc titlul antecesorilor săi, este suficient în sine pentru a statua asupra calităţii procesuale active a acesteia, mai ales în contextul în care, deşi a apelat la legile speciale de restituire, solicitările i-au fost respinse, inclusiv în instanţă, pentru acelaşi motiv ca şi în precedent şi anume că nu s-a probat modalitatea de preluare a imobilului de către stat.
Faptul că imobilul revendicat de reclamantă se afla în posesia statului român, după anul 1989, fără însă a putea justifica modalitatea de preluare, fie printr-un act normativ, fie printr-un act administrativ sau jurisdicţional, instituie o prezumţie simplă că imobilul a fost preluat abuziv. Este acelaşi raţionament jurisdicţional pe care instanţa de judecată l-ar face în cazul unei revendicări pe calea dreptului comun, în care nu s-ar pune problema preluării bunului de către stat.
A impune un standard diferit de probaţiune pentru reclamanta din prezenta cauză, înseamnă încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, totodată, înseamnă că se refuză analizarea cauzei pe fond, respectiv compararea titlurilor de proprietate ce aparţin reclamantei şi pârâţilor.
Art. 6 din Convenţie instituie o serie de garanţii procesuale a căror esenţă constă în a determina dacă procesul, considerat în ansamblul său, a fost echitabil, având în vedere toate circumstanţele pertinente, inclusiv natura litigiului şi caracterul procedurii în cauză, maniera în care probele au fost evaluate, ori dacă procedura i-a furnizat reclamantului o ocazie adecvată de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu-l plasează într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu cealaltă parte (Cauza Kontogouris contra Greciei nr. 38463/07 din 30 aprilie 2009).
Modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra probelor a făcut obiectul Cauzei Buzescu contra României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 210/08.03.2006, cauză în care Curtea Europeană a statuat că s-a impus reclamantului o sarcină disproporţionată în ceea ce priveşte probaţiunea, afectând astfel dreptul la un proces echitabil.
Instanţa de apel a statuat că o parte din imobilul revendicat, construcţie şi teren a făcut parte dintr-un teren mai mare de 1059 de ha, care a fost supus exproprierii între anii 1921-1927, însă nu s-a stabilit cât din acest teren a rămas în proprietatea antecesorilor reclamantei, pentru a statua asupra existenţei titlului său de proprietate.
Or, trebuie făcută distincţia dintre existenţa dreptului în patrimoniul persoanei fizice şi întinderea acestuia, aspect esenţial, fără de care procesul nu poate fi rezolvat, întrucât nu s-a lămurit situaţia de fapt de către instanţele anterioare.
Dreptul la un proces echitabil este garantat potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 10 din Legea nr. 304/2004, iar încălcarea sa aduce atingere principiilor de drept procesual ce guvernează întreg procesul civil, a procesului jurisdicţional ce stă la baza statului de drept.
Atare nelegalitate impune casarea hotărârii, a cărei pronunţare s-a dat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil ce a împiedicat analizarea fondului cauzei, ceea ce în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va determina casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi a anulării sentinţei pronunţate de tribunal, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare la instanţa de fond.
În rejudecare este necesar să fie suplimentat probatoriul pentru a lămuri dacă, în raport de actele de expropriere emise între anii 1921-1927, precum şi în raport de actele emise de Arhivele Statului, cu privire la exproprierea bunurilor imobile ce au aparţinut antecesorilor reclamantei, aceştia mai aveau în patrimoniul lor construcţia şi terenul aferent Conacului M., la momentul preluării de către Statul Român, după anul 1949.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (5), coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., urmează să admită recursul, să caseze decizia recurată, să admită apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, să anuleze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă F.M.M. împotriva deciziei civile nr. 20 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pe care o casează.
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 5465 din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă.
Anulează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4907/2013. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 4937/2013. Civil → |
|---|
